Emilian Galaicu-Păun
- interviul integral poate fi citit în numărul de primăvară al revistei „Dacia literară”
Interviul de mai jos constituie fructul hazardului, şi încă unul „rupt” în pripă – o trufanda. Îl întâlnisem pe poetul Mihai Ursachi la Iaşi, în ianuarie 1991, la o şedinţă a cenaclului condus de Lucian Vasiliu, al cărui prag îl păşeam pentru prima dată. Deşi nu-l mai văzusem până atunci (nici măcar în poze, excepţie făcând desenul lui Nichita Stănescu, în peniţă, de pe coperta a patra a volumului de poeme Diotima), l-am recunoscut deîndată – cum stătea într-un jeţ (ar fi trebuit să scriu, în spiritul Magistrului, „jâlţ”) în hallul Casei Pogor. Țeapăn, cu privirea fixă, semăna cu o puşcă de vânătoare cu ambele cocoaşe trase, gata-gata să riposteze.
Nu ţin minte să fi schimbat mai mult de două-trei cuvinte, de circumstanţă, înainte de a ne lua rămas bun. La scurt timp, ne-am revăzut la Chişinău, pe-atunci încă – ierte-mi-se cacofonia – capitala R.S.S. Moldoveneşti. Tocmai venise în turneu cu Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Iaşi, al cărui director fusese numit de curând, iar în acea dimineaţă de martie 1991 rătăcea stingher pe coridoarele Uniunii Scriitorilor din Moldova, în căutarea confraţilor basarabeni.
Vestea dispariţiei lui Mihai Ursachi, în martie 2004, mi-a adus aminte de acel interviu inedit ca de o promisiune neonorată. Am scotocit prin arhivă, am golit sertarele până, în cele din urmă, am dat de el. Recitindu-l, după două decenii, l-am găsit curios, nu atât pentru virtuţile literare ale textului (mea culpa!), cât pentru valoarea lui de document al trecerii poetului pe aceste meleaguri. Îl transcriu întocmai, respectând punctuaţia autorului. (Emilian Galaicu-Păun)
Emilian Galaicu-Păun: Sunteți pentru prima oară în Basarabia…
Mihai Ursachi: Familia mea provine, printr-o ramură a sa, din partea ocupată a Bucovinei. Întotdeauna am avut, și am păstrat în suflet imaginea Moldovei întregi, între hotarele lui Ștefan cel Mare. De aceea nu am considerat posibilitatea unei vizite dincolo de Prut, atâta vreme cât separația artificială dintre cele două jumătăți ale Moldovei continuă să existe. La ora actuală, reunirea mi se pare un act săvârșit, în spirit, și datorită, în primul rând, dacă nu exclusiv, moldovenilor de partea asta a Prutului, adică Dvs.
După lectura Gherlei de Goma, a Fenomenului Pitești de Ierunca și Jilava, Fortul 14 a Dvs., mi-am dat seama ce însemna a fi intelectual în România anilor 50-60. Aici a fost și mai greu. Care ar fi condiția intelectualului astăzi?
Era greu să fii român în timpul despre care vorbiți, era greu să fii român la Iași, la București, sau la Paris… Sunt sigur însă că cel mai greu era să fii român la Chișinău sau la Cernăuți. Știu, de exemplu, că un șef bolșevic din U.R.S.S., înainte de a fi uns ca satrap șef, trebuia să se ilustreze ca mare călău al Moldovei. Așa a fost cazul lui Hrușciov, al lui Brejnev…
A vorbi despre condiția intelectualului, mai ales a scriitorului, în România de azi, e o întreprindere cât se poate de hazardată. Ce pot spune acum, este că majoritatea scriitorilor s-au angajat în eradicarea comunismului în România și în acțiunea de educație întru democrație. Relativa secetă de opere literare propriu-zise se explică tocmai prin acest efort, aproape unanim, de a trezi națiunea la libertate și democrație, adică la viață. Este o mare energie creatoare în acest efort, e ca și cum ai zămisli cel mai vital poem, poemul reînvierii din morți a unei nații…
(Ceva similar și la noi.) Care ar fi căile de întoarcere la literatura propriu-zisă?
Este foarte firesc ca, reuniți cum suntem, pentru totdeauna, întru spirit, preocupările, grijile, ostenelile noastre, ale celor „de îmbe maluri ale Prutului” să fie foarte asemănătoare, dacă nu identice. Cât despre revenirea la „adevărata literatură”, chestiunea este ce înțelegem, ce vom înțelege prin această noțiune. În ce mă privește, socotesc că fac adevărată literatură și atunci când îmi scriu rubrica săptămânală la „Convorbiri literare”, și chiar când purtăm această conversație. Voiajul la Chișinău, orașul însuși, mi-a trezit nostalgii, nostalgii care aproape că au devenit poeme… Odată vor deveni.
Timp de câteva decenii, ţările lagărului socialist şi-au văzut cele mai ilustre minţi luând calea exilului. Ce a însemnat această experienţă pentru Dvs.?
Am stat în exilul politic 9 ani, după ce mai înainte stătusem 3 ani în închisorile şi lagărele comuniste din România. Ambele experienţe au avut un efect formativ asupra sufletului şi spiritului meu. În închisori am avut norocul să cunosc rezistenţa română anticomunistă, adevărata rezistenţă, de la partizanii din munţi la prinţul Serghei Scepkin-Şubin, doctorul Sergiu Al. George şi Alecu Paleologu. Exilul mi-a lărgit orizontul, am căpătat o viziune planetară, universală, ce vrei, un salt din Ţicăul Iaşilor până la Baja California… Deviza mea acum este: „Să gândim global, să acţionăm local”. Ceea ce şi fac. E tot ce am adus mai bun din lungile-mi peregrinări.
Sunteţi printre puţinii scriitori ai diasporei româneşti, dacă nu singurul, care a revenit în Ţară. Cum o găsiţi după atâta amar de vreme?
La primul contact, în mirifica primăvară a anului 1990, la Bucureşti, senzaţia a fost de euforie şi extaz. Am reîntâlnit vechi prieteni, scriitori, artişti, disidenţi, rezistenţi. Acum, după aproape un an, un fel de angoasă subterană mă copleşeşte uneori. Poporul pare umilit, înjosit, abrutizat de cei 50 de ani de tiranie. Talpa ţării, ţărănimea, aproape că nu mai există. Iată de ce sunt pentru apostolatul intelectualilor, iată de ce scriitorul e un misionar, sau trebuie să fie un misionar în propria-i ţară. O jale imensă, iată ce simt uneori privind în feţele oamenilor de pe stradă, ale celor de la cozi, ale femeilor cu sacoşa care aplaudau minerii molestând tinerii în iunie la Bucureşti…
(…)
