Interviul de mai jos are la bază dialogul din emisiunea „Scena” (Apollonia Tv), recent realizată cu actrița societară a Teatrului ieșean. Actriță de reputație națională, Mihaela Arsenescu Werner este și o importantă profesoară de actorie, întreaga conversație fiind purtată din această dublă perspectivă. (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Doamna Werner, aș începe cu o întrebare ușor provocatoare. De care dimensiune vă simțiți mai apropiată? De cea actoricească sau de cea pedagogică? Pentru că vă simt la fel de dedicată și de convingătoare în ambele ipostaze.
Mihaela Arsenescu Werner: Mulțumesc! Cred că ați dat și răspunsul la întrebarea asta. Ambele ipostaze mă absorb și amândurora le sunt dedicată, cel puțin așa cred, așa simt.
Puteți fi egal dedicată? Ca și cum ați avea doi copii și nu ați face diferențiere între ei?
Sunt câteva nuanțe. Dacă la Teatru este un proiect neinteresant și nu constituie o provocare pentru mine, atunci mă refugiez dincolo și este extraordinar să ai un loc de refugiu. În general, meseria noastră este o supapă dată de Dumnezeu care cred că nu se compară cu multe; genul de meserie în care te refugiezi când tu însuți ca persoană traversezi niște perioade grele din viața ta. Și invers. Dacă ceva mă dezamăgește la grupele de studenți, atunci îmi apare un proiect interesant la Teatru.
Și dacă nu aveți nici acolo, nici acolo satisfacții, unde vă refugiați?
Se întâmplă și asta. Dacă nu am nici acolo, nici acolo satisfacții, mă refugiez în lecturi. Eu sunt o persoană care nu se plictisește cu ea însăși. Nu știu dacă e un semn de echilibru sau de orgoliu.
„Mă ocup de mașini, mă interesez de motoare”
Doamna Werner, vă studiez de 20 de ani. Sunteți o persoană complexă. Uneori mi se pare că aveți competențe în orice, vorbiți degajat despre teatru, dar și despre mașini, bunăoară. Venind aici, am avut cu dumneavoastră o discuție șoferească și, recunosc, m-ați surprins… Ați făcut vreodată vreo pană, ați reparat-o?
Oh, bineînțeles!
Ăsta ar fi un spectacol de sine stătător, să o vedem pedoamna Werner reparând mașini. Apropos, cum sunteți în viața de zi cu zi, doamna Werner? Că d-voastră aveți o noblețe și un rafinament la vedere. Nu e jucat, dar așa sunteți d-voastră. Mi-e greu să vă imaginez cum cereți și cum cumpărați un kg de cartofi la piață.
Da, mă duc la piață, cumpăr cartofi, ceapă, tot ce trebuie. Cum îi cer? (surâde) Nu știu dacă îi cer sau îi iau, dar asta e o altă discuție, dar trăiesc absolut ca un om normal. Iată, mă ocup de mașini, mă interesez de motoare, orice mă interesează. Asta mă menține vie. Mă pricep la croitorie, la colaje, la lucruri practice prin casă.
Un actor e un practician sau un teoretician?
Este exclus, dacă tinde spre condiția de artist, să fie teoretician. Riscă să ajungă pe un alt tărâm profesional.
Trebuie, deci, să fie un spirit practic…
Meseria noastră este una practică, prin esență.
Sunt, totuși, și niște faze prealabile prin care un actor teoretizează, meditează asupra rolului.
Eu nu știu dacă meditez. Eu sunt puțin alt gen. Deja m-am desprins de ceva vreme de școala lui Stanislavski.
„Un actor care nu citește, care nu are un orizont deschis va avea mereu un handicap în profesie”
Cum abordați un personaj?
Prin intuiție.
Mergeți la sigur pe intuiție?
Câteodată merg la sigur. Nu știu de unde îmi apare acea proiecție în care ajung să văd cam unde ar trebui să ajung. Drumul anevoios în actorie este acel „cum” pentru că vezi cum ar trebui să fie, numai că mijloacele de expresie nu ajung întotdeauna în punctul acela de la început sau nu ajung niciodată de la început. Și atunci trebuie adaptate, gândite și muncite.
Intuițiile le aveți încă din faza lecturii?
Da, indiferent de text. Noi am fost învățați în școală să vedem încă de la prima lectură ce caracter are textul și unde se poate duce.
Asta nu presupune și un background cultural și niște părți teoretice?
Ba da, dar nu știu dacă prin teorie, ci mai degrabă prin acumulare de lecturi. Generația noastră obișnuia să citească și încă obișnuiește. Dacă mi s-ar lua asta, mi s-ar lua pur și simplu substanța vitală.
E o problemă cu cititul astăzi? Cum simțiți d-voastră?
Dacă ne referim la studenți sau la tineri, da, cititul este o problemă.
Trebuie să admitem faptul că noi citeam mult pentru că nu aveam alte opțiuni…
Și atunci existau oameni care nu citeau, cum există și acum. Acum, eu mai descoperit niște tineri uluitori. Nici nu ai crede în ce zone se pot duce cu lectura și lectura le dezvoltă imaginația, au proiecții interioare și rostirea unui singur nume le poate deschide o lume, iar cei care nu citesc și iau totul de-a gata au vocabularul sărac, nu au proprietatea termenilor și atunci confundă grosolan unele cuvinte cu altele. Nu au obișnuința de a se exprima liber, nu au fluență, nu au coerență, de limba literară nu mai zic. Și toate astea sunt din cauza lipsei de lectură.
Așadar susțineți că sintagma „actor cult” nu e o poveste.
Eu cred că nu e o poveste. Încerc și fac eforturi la orele limitate din programă de la Facultate să le demonstrez studenților că un actor care nu citește, care nu are un orizont deschis va avea mereu un handicap în profesie.
Observ la tinerii actori din România că au o relație destul de superficială cu cuvântul. Continuăm să mai credem într-un teatru de cuvânt, atâta vreme cât vorbim despreteatru post–dramatic, despre imagine în exces, despre tehnologie?
Mișcarea teatrală românească nu a ajuns în faza în care să renunțe la cuvânt. Cuvântul e un mijloc de comunicare. Poate, într-adevăr, nu mai e pe primul loc, dar este foarte important. În momentul în care îl rostești, trebuie să-l respecți, să-i respecți valoarea, să-i înțelegi multiplele înțelesuri și mai ales puterea de sugestie. Teatrul este o artă de sugestie. Dacă nu ai reușit să arăți spectatorului ce ai vrut tu să exprimi, ce intenție ai dorit să introduci în cuvântul respectiv, atunci nu ajunge la spectator, rămâne un cod nerezolvat.
Cred că în joc e și ceea ce numim dicție. Întotdeauna m-a fascinat modul în care d-voastră rostiți un text pe o scenă și, prin contrast, cum colegi de scenă m-a ratează dicția,rostirea nuanțată, sonoră, clară a cuvintelor, tocmaipentru că au o relație superficială cu sensurile de adâncime ale cuvintelor.
Cred că așa este și cred că așa ratează comunicarea, pentru că spectatorul începe să se întrebe: „Ce a spus acum”? Teatrul este o artă vie și am să cred asta și când voi avea 120 de ani …de când n-am să mai fiu. Asta e și deosebirea dintre teatru și film. Teatrul se face aici, acum. Pe spectator nu-l interesează nici istoria din spate și nici ce va fi în viitor. Îl interesează ce se întâmplă aici, acum, dar nu oricum. Asta încerc să le insuflu și studenților.
Frumos spus. Mereu v-am văzut ca o actriță atașată de cuvânt. Profilul d-voastră actoricesc se bazează pe asta. Aveți nevoie de un text foarte puternic pe care să-l puneți în valoare. Aveți o alură clasică, ceea ce noi știm din lecturi despre ce înseamnă un „actor de altădată”. Cât mai este posibil modelul acesta al d-voastră?
Nu e o manieră de a interpreta. Cele mai mari provocări pentru mine sunt partiturile complexe, care mă obligă, care mă incită, regizori care îmi cer imposibilul. Nu îmi plac „apele astea călduțe” în care mi se spune că e bine cum trec pe acolo sau cum fac.
„Au fost și regizori cu care nu m-am înțeles și care nu m-au înțeles. Mulți m-au considerat incomodă”
Cât de complicat e pentru un regizor să lucreze cu Mihaela Arsenescu Werner? Pentru că aveți o personalitate bine conturată.
E o întrebare la care am încercat și eu să dau un răspuns.
Și regizorii au încercat să-și dea un răspuns.
(râde) Unii au dat răspunsuri bune la întrebarea asta. Am avut noroc. Nu e prea simplu. Unii m-au considerat dificilă. Adicănu sunt genul de actor executant. Niciodată nu am fost. Deși cred în regizori cu temele făcute, cum este, de exemplu, Alexander Hausvater. El vine de acasă cu desenul și tu trebuie să te integrezi acolo. Nu trebuie să miști prea mult pentru că strici armata cu care ești pe câmpul de luptă. În același timp, el are nevoie de actori marcanți pentru că în acel desen, dacă sunt numai pioni care se mișcă pe câmpul de luptă, nu-i servesc.
Cumva, Hausvater a înțeles că nu trebuie să fie doar actori executanți.
A înțeles. De multe ori, îl iau și valurile, fiind un energetic, un vulcanic.
A fost invitatul meu într-o emisiune „Scena”. Mi-a fost rușine să iau bani pentru emisiunea aceea, pentru că a făcut-o singur.
(râde) Da, așa face el.
Au fost și regizori care nu v-au înțeles?
Da, au fost și regizori cu care nu m-am înțeles și care nu m-au înțeles. Mulți m-au considerat incomodă. Eu nu cred că impun aere de vedetă sau fițe, pentru că nu sunt o vedetă.
Impuneți o anumită atitudine de prudență din partea unui regizor, adică nu poate să vă traseze sarcini, așa pur și simplu.
Nu, o linie strictă și de la care să nu mă abat nu cred că a reușit cineva până acum.
Cu Claudiu Goga ați colaborat foarte bine în ultima vreme.
Claudiu Goga este un regizor care știe să lucreze cu actorul și nu mulți regizori din ziua de astăzi mai acordă interes în lucrul cu actorul.
Ce mai înseamnă să lucrezi cu actorul? Să bei bere cu el?
Nu, eu nu am făcut asta niciodată. Înseamnă să-l vezi. Apropo de executant, nu pot fi 50 ca unul. Ar trebui să fie o personalitate. Când regizorul știe ce vrea, atunci se ciocnesc două personalități. Cred că fiecare are dreptatea lui. Regizorul are mai mare răspundere pentru că el trebuie să vadă întregul, când e capabil să-l vadă. Sigur, nu poate să lase actorul interpret să zburde cum simte el, în același timp trebuie să-i cunoască potențialul. Și când lucrează cu el, îl sondează să vadă limitele, să vadă cât de sus poate să ajungă, ce forță dramatică are, vede cât poate să ducă. Din colaborări de genul acesta ies lucruri remarcabile.
Așa definiți d-voastră lucrul cu actorul. Cumva, definiția asta încadrează relația actor – regizor într-o formulă de pedagogie.
Da, iar unii nu o au niciodată. Poate fi o carență din facultate sau o incapacitate.
Pedagogia e o chestiune înnăscută?
Cred că da. Spun asta pentru că văd oameni tineri care se pricep la așa ceva. Am văzut de curând niște exerciții, niște spectacole la Regie și am observat cum unii dintre studenții regizori știu să facă atmosferă și integrau studenții actori. E absolut intuitivă. Sunt regizori cu experiență și nu reușesc să facă atmosferă.
„…sentimente pe care oamenii se tem să le mai manifeste: duioșia, tandrețea, o dragoste pură…”
Relația dintre artă și societate e o temă pe care o abordez frecvent în emisiune. Cum se simte arta în România prezentului? Vă simțiți apreciată, iubită de societate?
Sunt în încurcătură pentru că nu pot evita subiectivitatea, eu mă simt un om al cetății.
Aici vă referiți la Iași sau la România?
La România, pentru că am norocul să fiu recunoscută la nivel național. Mă simt iubită, admirată și imitată, în sensul căimitația presupune admirație.
Vă flatează asta?
Uneori da.
Depinde și cine vă imită.
Mă amuză când aud studente care plâng și îmi spun că „uitați, doamnă, colegii îmi spun că vreau să fiu a doua doamnă Werner și că vă imit pe d-voastră”… Apoi le întreb dacă e ceva rău și ele îmi spun că nu, doar că nu-și dau seama că fac asta.
Până la urmă, în preajma unui profesor puternic, einevitabilă imitația...
Eu am semne de genul ăsta care îmi umplu sufletul. Vin studenți și îmi mulțumesc că le-am schimbat viața.
Culmea ar fi să vă imite criticii de teatru.
(surâde) Cum ar fi?! Măcar să joace o dată pe scenă să-și dea seama ce greu e.
Să știți că eu mi-am pus problema asta și cred că am o formă de histrionism, ce-i drept cam neșlefuită. Părerea mea e că și criticul de teatru trebuie să aibă componenta asta teatrală în sânge.
Poate ar trebui să aibă un curs opțional de actorie, de pildă, cum am avut eu, la master, studenți de la regie.
Sau cum au studenții de la regie examenul în anul I, extratextul, când joacă ei înșiși.
Pe vremea mea, regizorii făceau actorie. Aveau obligația să facă.
În ce m-ați distribui, doamna Werner?
Poate în Astrov, că știu că vă place Cehov.
Apropo de critici, ce relație aveți cu această specie pe cale de dispariție?
Da, aici e adevărat… Sunt tot mai puțini. După 1989, am observat cu tristețe că persoane care înainte scriau despre producția de grâu peste noapte scriau și făceau analize estetice. Fără experiență, fără niște criterii nu cred că se poate judeca o experiență artistică.
Totuși, în general, ați avut o relație decentă spre foarte bună cu critica de teatru.
Am avut noroc la capitolul ăsta.
Ați fost foarte bună, doamna Werner. Eu și acum când scriu despre d-voastră îmi tremură mâinile pe tastatură.(ne amuzăm – C.C.)
Eh, lăsam lucrurile astea… Când scriem că X spectacol e o „budincă”, nu ne mai tremură mâna. (aluzie pe care actrița o face la o formulă pe care o folosisem într-o cronică la unul dintre spectacolele în care juca – C.C.)
V-a rămas sintagma asta, o regret, doamnă Werner.
Sunt spectacole care nu sunt sclipitoare, dar prind la public. Publicul vine să vadă povestea. Ea e foarte importantă, de pildă, spectacolul Iarna dragostei noastre a ajuns la 90 de reprezentații, iar pentru Sala Studio este un record.
E un spectacol cald și, probabil, lumea are nevoie de căldura asta umană.
Oamenii au nevoie de povești simple. Au nevoie să plângă, să râdă, uneori la nivel micro.
Astăzi vin oamenii la teatru din alte motive decât veneau acum 50 de ani?
Aș spune că da pentru că viața de afară s-a înăsprit foarte mult. E o vegetație care ni se pare luxuriantă în ceea ce privește condițiile de trai, care se transformă în junglă, la fel și relațiile umane, și atunci omul simte nevoie de repere.
Ca și cum teatrul ar fi o formă simbolică de muzeu în care se mai conservă niște relații.
Nu aș fi de acord cu termenul de muzeu pentru că teatrul e un fenomen viu, tocmai de asta subzistă.
Teatrul poate conserva niște sentimente umane care numai există în prezent.
Nu știu dacă nu mai există; mai degrabă sunt sentimente pe care oamenii se tem să le mai manifeste: duioșia, tandrețea, o dragoste pură…
Spuneți că publicul vine la teatru ca să recupereze cumva ceea ce e pe cale de a pierde.
Așa mi se pare. Intră într-o zonă de normalitate, chiar și când spectacolul e violent. Îl face să gândească, îi răstoarnă niște așteptări. Și aici mă refer și la tineri. Și totuși vin și rămân cu ceva, chiar dacă nu au experiență. La fel, vin oameni în vârstă ca de exemplu la Marjorie prime unde este vorba și detehnologie, vin și sunt impresionați.
Apropo de tehnologie, nu prea v-am văzut în spectacole cu multă tehnologie sau în spectacole experimentale. Le evitați sau vă evită aceste spectacole pe d-voastră?
Cred că și și. Tehnologia este foarte necesară și teatrul-imagine este copleșitor ca impact, însă după ce proiectezi o imagine, actorul este cumva dezavantajat. Iese în pierdere, oricât de pregnant ar fi el, deși sunt regizori care știu să îmbine aceste două planuri.
Credeți că la un moment dat actorul chiar nu va mai conta în teatru sau scenariul ăsta nu e valabil?
E ca și cum m-ați întreba dacă mai vreau să mai trăiesc. Eu mai vreau să mai trăiesc.
Urmărind tendințele tehnologicului, există pericolul ăsta?
S-au mai încercat experimente.
Și experimentul, peste ani, va fi ca un actor în carne și oase să-l interpreteze pe Hamlet.
Da și lumea o să se mire că l-au văzut până atunci cu cipuri în creier.
„Nu numai că nu am căzut de pe hartă, dar acum, pentru mine, Iașul înseamnă acasă”
Cum definiți un spectacol prost?
Aici, am un criteriu tot din Școala noastră de Actorie care se pare nu a fost deloc rea. Maestrul nostru spunea: „Copii, dacă un spectacol este prost și intră o muscă întâmplător în aceea atmosferă, cade musca instantaneu”. Adică nu este ceva vital, nu se poate trăi acolo, este ceva nociv, pentru că ceea nu estese propagă.
Și un actor prost?
Este ceea ce este, după cum zice Nichita Stănescu. Legea este a totului. Un actor slab cred că este un actor mecanic, este actorul funcționar și din păcate e plin teatrul de asemenea cazuri. Pe vremea mea, la admiterea de la Actorie erau 50 pe un loc. Vă mai imaginați așa ceva acum?
Și dădeați și probă la limba română!
Da, care era eliminatorie și era atât de utilă. Nu știu de ce s-a desființat. Sunt studenți care nu sunt în stare să scrie o cerere corect.
Ce înseamnă o bună relație scenică? Vă vedeam jucând frecvent lângă studenți și foști studenți ai d-voastră și mă impresiona altruismul de care dădeați dovadă. Vedeam cum se sprijină studentul pe d-voastră.
Înseamnă că eu ca pedagog nu mi-am pierdut timpul degeaba, înseamnă că am știut să comunic și că am ajuns la modul lor de comunicare și la energia lor. Eu țin mult la cuvântul ăsta. Atunci sunt încântată și îmi dau seama că îi fac să zboare.
Urmăriți destinele foștilor studenți?
Da, le urmăresc și rămân în relații foarte bune cu unii dintre ei.
Haideți să nominalizăm câțiva foști studenți care au performat în actorie.
Primul exemplu care îmi vine în minte este Ionuț Cornilă, actor la Teatrul ieșean, care a fost recomandat de mine odată cu proiectul Fluturi, fluturi făcut de Liviu Manoliu. Șansa este foarte importantă să ajungi și să intri prin ușa din față, iar unii nu au șansa asta. Ionuț a avut această șansă. Acolo era vorba de o partitură a unui tânăr de 30 de ani și atunci gândul mi s-a îndreptat spre el, cunoscându-l foarte serios. Pe urmă, el a zburat singur și este un drum cert. Mai vorbim despre Bianca Ioan, de Alexandra Bandac.
Cum vă dați seama de valoarea unui tânăr? Care e simptomatologia ce vă face să credeți în acel tânăr?
Experiența mă ajută. Eu cred mai mult în acumulare și în datele inițiale. Unii dintre ei nu au aripi sau nu au anvergura zborului, chiar dacă eu încerc să-i ajut să zboare. De pildă, acum, la Admitere erau niște tineri care nu erau deloc avizați asupra unui repertoriu. Erau unii care s-au hotărât târziu și pur și simplu nu erau la punct cu aceste cerințe și atunci le spuneam să cânte.
Am avut șansa să vă fiu coleg într-o comisie de admitere, era un spectacol ce făceați acolo.
Da, încerc să-i incit, să-i provoc, pentru că unii vin foarte bine pregătiți de câte un profesor și sunt învățați și cum să țină degetul cel mic.
Recunoașteți stilistica.
Da, o recunosc. Și recunosc gândirea, simțirea și intuiția proprie. De asta eu le cer să-mi zică o fabulă ca o poezie de dragoste.
E important să le simțiți și personalitatea?
Da, e important să simt datele lor naturale (sensibilitatea, tipul de emoție, felul de a stârni hazul, cum reușește să treacă acea rampă, inteligența), că nu degeaba se numește probă de aptitudini.
Ce e mai important, emoția sau inteligența?
Emoția face parte din inteligența scenică.
Sunt și actori foarte reci, de exemplu Radu Beligan. Inteligență, tehnică, dar nu vedeam mari emoții privindu-l jucând.
A fost un brand. Radu Beligan era el însuși un monument. În lucrarea mea de doctorat am scris despre diferențele dintre actorii care sunt ei înșiși și sunt uriași și ceilalți care au făcut compoziție multă.
La Iași avem?
Am avut.
Mie mi se pare că în orice rol aduceți din personalitatea d-voastră.
Asta e inevitabil, însă mie îmi plac rolurile de compoziție, îmi place să fiu de nerecunoscut. Cel mai mare compliment este atunci când aud că „Nu știam că erați d-voastră”.
Cum mai stăm la capitolul „mari actori”?
E demonetizată, din păcate. Când văd pe burtierele de la TV „marele actor sau celebrul actor”…
Acum trebuie să admitem că un serial de televiziune propulsează un actor.
Nici nu negăm lucrul ăsta.
Nu degeaba sunt actori care au jucat într-un serial și sunt cunoscuți și actori care trudesc pe scenă 30 de ani și nu au această recunoaștere.
Asta este adevărat. E capcana televiziunii.
Mai e și problema asta cu centrul și provincia. D-voastră nu ați avut complexul ăsta?
Eu nu l-am avut niciodată.
Dar ați fi putut pleca!
Da, aș fi putut pleca și am avut oferte nenumărate în primii ani.
V-ați născut în Brașov, ați fost școlită la București, ați lucrat la Teatrul Național din Craiova și, din 1981, ați venit la Teatrul Național ieșean. Cum percepeți orașul acesta?
Da, am venit împreună cu soțul meu. Când terminam Facultatea de Teatru, veneau directorii de Teatru să ne solicite, să vadă producțiile noastre de an și să-și aleagă actorii. Era un lucru foarte bun. Și am fost solicitată de directorul Naționalului din Iași, Corneliu Sturzu. Aveam deja un orgoliu destul de bine conturat la vremea respectivă și am răspuns foarte țanțoș: „Nu, mulțumesc! Nu vreau să pic de pe hartă”! Când am auzit de Craiova, m-am dus acolo, fiind aproape de București. Nu îmi pare rău, am avut acolo zece ani de ucenicie de excepție. Le-aș dori studenților de astăzi ucenicia pe care am avut-o eu. Era o perioadă excepțională cu trei spectacole pe zi, cu turnee de câte o lună, cu deplasări în străinătate, roluri multe care se potriveau, care nu se potriveau, dar astea fac experiența. Acolo m-am cunoscut mai bine, acolo am avut niște colegi absolut excepționali pe care îi regret și astăzi. Acolo am fost echipă, acolo am fost prieteni. Poate eram atinsă și de aripa sclipitoare a tinereții… Acum, nu mai existăacel climat. Și iată cum viața m-a adus acolo unde nu am vrut la început. Eu am o teorie, cum că viața e rotundă.
Iată că nu ați căzut de pe hartă…
Nu numai că nu am căzut de pe hartă, dar acum, pentru mine,Iașul înseamnă acasă.
Ne apropiem de final. În ce vă mai pot vedea ieșenii?
Sper să fiu sănătoasă să pot juca în toate spectacolele în care deja joc, pentru că sunt destule, și aș dori ca Acasă în miezul verii să se reia, pentru că e un spectacol de marcă și este cerut de public.
Acum, nu vreau să vă laud excesiv, dar în ultimii ani nu prea a mai apărut nimic demn de interes în zonă de actorie proaspătă, integrată în garnitura Naționalului ieșean. Nu e îngrijorător asta?
Poate pentru alții, pentru noi, nu. Nu cred în prăpastia dintre generații. E o falsă temă.
Eu cred că nu e o falsă temă. De ce în sala mare a Teatrului pe dvs. vă aud iar pe tânărul actor X, nu?
Pentru că nu sunt instruiți. Aici e vorba de tehnică artistică și eu țin mult la asta. E ca un fel de igienă, de aia le spun studenților să-și perieze mijloacele de expresie. E important cum ajunge cuvântul la public și cum studenții își dezvoltă energia interioară, diafragma, respirația. Eu consider respirația un mijloc de expresie.
Frumos gând. Niciodată nu consideram respirația pe linia asta profund poetică.
E mai mult o amprentă. Pe unele personaje le vedem cum respiră.
Un gând către spectatorii care vă iubesc și care vă admiră…
Sunt foarte sensibilă la subiectul ăsta. Văd oameni care mă iubesc într-adevăr, care vin special pentru mine la teatru și eu simt că așa este. Primesc cuvinte, scrisorele, bilețele, floricele, sunt oprită pe stradă... Asta mă face în primul rând să mă simt vie, mă face să mă simt necesară, apreciată și îmi dă puterea să continui poate în momente când existența particulară îmi pune niște piedici.
