Emil Brumaru
Pitoresc, special, interesant, mimând pe alocuri un fel de zăpăceală ontologică, însă visător lucid de felul său, Emil Brumaru te poate lăsa oricum, numai indiferent nu. Vorbeşte degajat, are oroare de clasicele prejudecăţi, de clişeele omniprezente în lumea literaţilor, şi, la cei aproape şaptezeci de ani pe care îi are, îţi lasă impresia unui „douămiist” deghizat. Într-o ordine aleatorie, îi plac femeile, viaţa şi literatura. Despre toate acestea şi despre multe altele, în dialogul realizat la poet acasă, pe data de 28 ianuarie 2008.
Călin CIOBOTARI: Domnule Brumaru, ora 16, o zi de luni, afară vremea e cum e, iar eu vă bat la cap cu interviuri…
Emil BRUMARU: Asta cam aşa e, dar ce să fac?
C.C.: Am observat şi pe blogul personal că aţi dat ceva interviuri la viaţa dvs. Mai aveţi chef să vină tinerei penibili care să vă bată la cap cu tot felul de întrebări?
E.B.: Majoritatea interviurilor îmi sunt luate de fete. Mata faci o excepţie.
C.C.: Vă rog să mă iertaţi.
E.B.: Te iert. Şi bineînţeles că îmi face plăcere să primesc fete tinere care să îmi ia interviuri.
„Dar cum să îmbătrâneşti şi să nu vorbeşti?!”
C.C.: Dar dacă nimeriţi peste una urâtă?
E.B.: Să ştii că astea de la Jurnalistică sunt drăguţe. Şi chiar dacă ar fi urâte, sunt foarte tinere.
C.C.: Vă lasă, însă, impresia de inteligenţă? Pun întrebări „bune”?
E.B.: Da, în general sunt isteţe. Mai nou, însă, mi se solicită şi interviuri pe mobil, ceea ce e cam nasol, pentru că îţi combină frazele cum vor ei. N-ai cum să-l ceri înainte de a fi publicat şi mai apar greşeli la transcriere. Sunt mai mult reportaje, în care ăia care le fac povestesc ce spui tu, băgând în ghilimele lucruri care doar li s-a părut că le-ai fi spus.
C.C.: Prim email aţi făcut interviuri?
E.B.: Da, astea sunt cele mai convenabile pentru mine, pentru că le lucrez. Am făcut unul pentru „România literară”, cu Dora Pavel. Am lucrat foarte mult la acel interviu; îi trebuiau vreo 35.000 de semne, două pagini de revistă.
C.C.: Aţi avut şi perioade de tăcere, în care nu prea dădeaţi interviuri…
E.B.: Aşa e! Probabil că scriam mai mult în acele perioade. Dar cum să îmbătrâneşti şi să nu vorbeşti?! Sunt tot felul de bătrânei vorbăreţi, îi mai văd prin librării… Mă uit la ei şi mă întreb: „Oare aşa sunt şi eu, băgăreţ şi vorbăreţ, intervenind aiurea la orice chestie?”
C.C.: Şi ce vă răspundeţi?
E.B.: Nu ştiu, poate îmi spui tu.
C.C.: Părerea mea e că sunteţi ciudat, în sensul că îmi vine greu să vă încadrez în ceva anume.
E.B.: Cum aşa? Păi… în specia umană.
C.C.: Discutabil. Văd, din adresa dvs. de mail, că agreaţi acele creaturi numite hobbiţi.
E.B.: Da, hobbiţii, îi am şi în dicţionar. Chestia e că ei umblă desculţi, pe când eu, vezi bine, am încălţări. Aş spune, totuşi, că sunt un om decăzut în hobbit, iar nu un hobbit decăzut, ca Smeagol, sau cum îi spunea lui ăla (personaj din filmul „Stăpânul inelelor” – C.C.). Dar e un nume simpatic; toţi mă iau pe net cu „Ce mai faci hobbiţelule, hobbitule…”
C.C.: Văd că, spre deosebire de colegii dvs. de generaţie, aveţi o relaţie onorabilă cu internetul, în sensul că nu păreţi a crede că în cutia aceea (indic sursa PC-ului lui Emil Brumaru– C.C.) se află Necuratul.
E.B.: Aşa este, dar să ştii că m-am chinuit foarte mult. Norocul meu a fost că a doua soţie, Tamara, lucra mult pe internet şi, prin 2000, am început să învăţ şi eu. Aşadar de pe la 60 de ani am început. Întâi scrisori, apoi m-am obişnuit să scriu şi versuri, direct pe calculator.
C.C.: Şi noi, pălmaşii de la Muzeul Literaturii, ce mai arhivăm peste ani, domnule Brumaru?
E.B.: Arhivaţi CD-uri, dischete, salvaţi harduri… Păi tu ştii că dacă ţi se arde hard-ul eşti pierdut?
C.C.: Da, unii s-au sinucis din cauza asta.
E.B.: Uite, ştiu că Radu Pavel Gheo a păţit-o acum câţiva ani. Avea o carte în computer şi i-a dispărut. Cea mai tragică chestie i s-a întâmplat lui Alex Ştefănescu, care avea fişele de la Istoria lui pe calculator. A trebuit să refacă o bună parte din carte pentru că i s-a furat. Poate din cauza asta şi lipsesc anumiţi autori din Istoria lui.
„Eu cred că m-am şi ţăcănit atunci un pic”
C.C.: Din fericire, aţi rămas în „memoria” cărţii lui Ştefănescu.
E.B.: N-am ce spune. Mi-a adus-o personal, împreună cu Lucian Vasiliu, la Spitalul nr. 7, Socola, unde eram internat şi unde deja mă obişnuisem. Eram foarte vesel pentru că mai aveam câteva zile şi plecam. Ei nu erau, însă, deloc veseli. Mai ales Alex, când a văzut gratiile acelea… Eu aveam un halat roşu şi arătam, desigur, ca un om care merita locul acela. Oricum, mie mi-a plăcut dintotdeauna psihiatria şi aş fi vrut să mă ocup cu aşa ceva.
C.C.: Aţi terminat, totuşi, medicina.
E.B.: Da, am şi practicat-o o vreme, la spitalul din Dolhasca. Sunt de formaţie medicală, nu inginer constructor sau altceva.
C.C.: Dar sunt şi ingineri care scriu versuri.
E.B.: Zi-mi care, zi-mi că-s curios.
C.C.: Nu ştiu, Cassian Maria Spiridon, aripa „cugistă”…
E.B.: Aha! Da, ei au şi o stradă a lor, au făcut şi un fel de revoluţie.
C.C.: Au şi o revistă.
E.B.: Lasă-mă, domnule, dar am lucrat la „Convorbiri literare”…
C.C.: Aţi fost corector.
E.B.: Pe vremea lui Corneliu Sturzu. Împreună cu Nichita Danilov, eram corector cu jumătate de normă.
C.C.: Cum eraţi în postură de corector? Ieşea bine revista, sau era „varză”?
E.B.: Să ştii că nu era „varză”. Eu eram chiar foarte corect. Unu’ citea textul deja tipărit, celălalt urmărea pagina de manuscris.
C.C.: Vă concentraţi şi la conţinutul textului?
E.B.: Nu, nu întotdeauna. Nu se putea. Eu cred că m-am şi ţăcănit atunci un pic. Pur şi simplu te tâmpea toată corectura asta. Îţi dai seama, textele acelea trebuia să le închegi cumva, nu puteai să le citeşti automat. Scăpau şi greşeli. Hazlii chiar. Pe unul îl chema Pan Solcan, sau aşa ceva. Mi-am zis că nu se poate să-l cheme aşa, că e o greşeală. Şi, cu mânuţa mea, am scris Dan în loc de Pan. Imediat, în „Tribuna”, a apărut un protest al lui Pan Solcan, în care se spunea că tinerii corectori de la „Convorbiri” îşi permit să mai şi boteze, nu numai să corecteze. Sau alta: aveam un articol de-al lui Val Gheorghiu, care pe atunci lucra la Editura Junimea. Era titlul – dom’le, în titlu se făceau cele mai nasoale greşeli – „O fată pe punte”, fiind vorba despre Ileana Mălăncioiu. La noi, însă, a ieşit în revistă „O fată pe puncte”. Şi o greşeală a lui Danilov: Nicolae Ţaţomir a fost botezat de Nichita ca Nicoleta Ţaţomir. A mai făcut Daniolv o greşeală care putea să-l coste scump, într-un supliment al „Convorbirilor”, „Pagini bucovinene”, în care apăruse ceva ciudat despre Eminescu; nu-mi mai amintesc exact ce. Erau periculoase asemenea greşeli, puteai să-ţi pierzi postul, mai ales dacă erau pe pagina a doua, pagină politică.
„Mie nu-mi place moartea. Dacă mori nu mai eşti. Iar chestia asta cu reîncarnarea pe mine mă lasă rece”
C.C.: Că aţi pomenit de Eminescu, la ora când avem dialogul acesta suntem în ianuarie, lună considerată „a poetului”. Probabil sunteţi la curent cu dezbaterile existente între cei care-l mitizează şi cei care doresc să-l demitizeze. Dvs. cum vă raportaţi la Eminescu?
E.B.: Eminescu este o obsesie care se îmbogăţeşte din ce în ce mai mult.
C.C.: Asta e de bine sau de rău?
E.B.: Eu cred că e de bine. Eminescu nu scade dacă se află noi şi noi amănunte despre viaţa şi opera lui. Sau dacă i se publică poeziile acelea mai deocheate. El a folosit toate cuvintele. Până în 1989, editorii se jenau să le publice, însă după ’89 au apărut într-un volum. Nu-l afectează pe Eminescu aşa ceva. Mi-l imaginez, undeva la ţară, împreună cu Creangă, scriindu-le şi făcând un haz nebun.
C.C.: Dar îl citiţi altfel, în altă cheie, decât în anii ’60?
E.B.: Domnule, la mine a fost o chestie ciudată. Eram prin clasa a şasea, sau aşa ceva, când au apărut postumele în ediţia Perpessicius. Mai înainte fuseseră antumele; atunci, după o lungă pauză, postumele. Era o carte care costa 25 de lei. Timp de-un an am stat cu cartea aia la cap şi am citit numai Eminescu. Îl ştiam aproape pe de rost. Era la mine, în gazdă, un văr, care mă lua în râs pentru că ajunsesem să vorbesc aproape în versuri. Nu cred că percepţia mea asupra lui Eminescu s-a schimbat. S-a făcut, la un moment dat, multă vâlvă cu un număr din „Dilema”, în care Eminescu era „detabuizat” sau, mă rog, cam aşa ceva. Pe mine nu m-a tulburat deloc. În Occident sunt biografii care spun pe şleau orice despre cei mai mari scriitori. Ceea ce este uluitor la Eminescu, ceea ce mă tulbură cu adevărat, este volumul uriaş de manuscrise, nepuse toate încă în valoare, apoi nenumăratele traduceri, chestiile de filosofie. Pentru cât a trăit, omul acesta a scris enorm.
C.C.: Frustrant pentru unii…
E.B.: Da, uşor frustrant. Pentru un Ion Barbu, de exemplu, care vine cu două cărticele.
C.C.: Dar pentru un Bacovia? Că ştiu că îl aveţi la suflet…
E.B.: Bacovia, da, Bacovia este foarte interesant. În toată dărâmarea asta fizică şi psihică a lui, reuşea să scrie. Avea aproape 70 de ani şi tot scria, tot scria. Asta te uimeşte. Cum naiba a putut scrie un om în condiţiile astea?! La început ni se pare uşor caraghios, apoi că-i niţel strident, că-i stângaci, când de fapt el este pur şi simplu un original, un om extraordinar de lucid, care aşa vroia să scrie, şi nu altfel. Raportat la vârsta lui, într-adevăr, se poate spune că a scris foarte puţin. Mai toate cărţile lui îşi au nucleul în vârsta de 18-19 ani. La această vârstă a dat Bacovia ceea ce avea el important de spus.
C.C.: Că tot am intrat în astfel de discuţii, cu Nichita Stănescu cum e?
E.B.: Este fenomenal. Când am luat premiul, în 1971, în loc să mă duc la onirici (Dimov, Ţepeneag), unde eram încadrat, m-am dus la Nichita. A fost o beţie fantastică. M-a dus la hotel, eu nemaiştiind ce se întâmplă, mă rătăcisem, el mă căuta, iar când m-a găsit şi-a deschis braţele şi a exclamat ceva de genul: „O, poet iubit, ai reapărut!”.
C.C.: I s-a imputat adesea volumul acela, Roşu vertical…
E.B.: Să ştii că îi cam sărea muştarul când i se reproşa asta. Chiar eu i-am făcut reproşul acesta. L-am întrebat de ce „roşu” când există atâtea culori. Eu ziceam „de ce roşu?”, el răspundea că „de ce nu roşu?”
C.C.: Trebuia să-i replicaţi că daltoniştii se puteau simţi jigniţi, discriminaţi.
E.B.: Da, vorba ta, dar daltoniştii ar fi zis „verde vertical” şi cădeau în cealaltă extremă, unde tot nu era bine.
C.C.: Era o regulă asta, să faci unele compromisuri?
E.B.: Nu ştiu, eu n-am făcut niciodată asemenea compromisuri. Şi mai mulţi n-au făcut. Uite, Virgil Mazilescu n-a făcut; în consecinţă a debutat foarte târziu, în tiraje mici, scriind altfel decât Nichita, într-o perioadă în care toată lumea scria ca Nichita. În timp vor rămâne şi oamenii care n-au făcut compromisuri. Aşa cum a rămas un Blaga, un Barbu, un Arghezi.
C.C.: Cu Arghezi în ce „relaţii” sunteţi?
E.B.: Arghezi îmi place foarte mult. Chiar îl recitesc de câte ori am ocazia.
C.C.: Interesant la poezia dvs., în ciuda slăbiciunii pe care o aveţi pentru Bacovia, mi se pare a fi faptul că e una clocotindă de viaţă. Nu prea aveţi treabă cu moartea.
E.B.: Mie nu-mi place moartea. Dacă mori nu mai eşti. Iar chestia asta cu reîncarnarea pe mine mă lasă rece.
C.C.: Dar dă mai multă speranţă omului…
E.B.: O fi dând, dar mie nu-mi place. Ar fi speranţă în momentul în care te-ai reîncarna în cineva care îşi aminteşte de viaţa anterioară. Adică eu, cum sunt acum, să ştiu exact că în mine trăieşte altul, şi să ştiu şi când anume a trăit şi ce a făcut. Altfel, care e „comerţul” între mine şi ăla? Şi ce mă mai enervează e că se crede că eu aş putea ispăşi într-o singură viaţă greşelile tuturor ălora care au fost înaintea mea şi care au binevoit să renască în mine.
C.C.: Ca şi cum v-ar lua de prost. Ar spune că „Lasă, să păcătuim liniştiţi, plăteşte Brumaru!”.
E.B.: Exact! Păi e echitabil?! Fiecare trebuie să-şi plătească păcatele.
Păi cum dracu’ să nu fiu sensibil?! Sunt ultrasensibil…
C.C.: Vorbesc unii, însă, despre o moarte a literaturii.
E.B.: Exclus! Cartea nu dispare. De exemplu, eu nu pot citi pe internet cărţi.
C.C.: Dar sunt cărţi acelea?
E.B.: Aşa e, alea nu sunt cărţi. Cartea o ţii în mână, ai creionul alături, capătă un miros al camerei sau al omului care ţi-a dat-o, ba chiar în unele cărţi simţi mirosul epocii în care au fost scrise. Nu, cărţile nu dispar! Tu nu vezi cu câtă sete tipăresc ăştia cărţi?
C.C.: Nu ne vor sufoca atâtea cărţi într-o bună zi? Să luăm de exemplu camera dvs., în care ne aflăm acum. Iată, pereţii sunt plini de cărţi, ca să ajung la fotoliul acesta am călcat pe o duşumea alcătuită din cărţi, în stânga am cărţi, în dreapta iarăşi cărţi, telefonul dvs. e îngropat în cărţi. Imaginaţi-vă că într-o bună zi planeta întreagă va arăta asemenea camerei dvs.
E.B.: Mereu va fi un loc în care „să ieşim din cameră”.
C.C.: În noianul de carte ce se tipăreşte, nu devine tot mai greu să fim selectivi?
E.B.: Nu cred. Criticii cu asta se ocupă. Ei au fler, ne spun imediat ce e bun şi ce nu. Am încredere în, să spunem, Dan C. Mihăilescu. La fel şi în Alex Ştefănescu, deşi la el e ceva uluitor: face cronică la carte bună, dar face cronică şi la carte proastă; omul acesta, deci, citeşte şi cărţile proaste, ceea ce mi se pare infernal. E şi riscant, te poţi molipsi, poţi începe să scrii la fel de prost. În orice caz, dacă cititul reprezintă ceva esenţial pentru tine, te poţi orienta, oricât de multe cărţi ar fi. Şi mai e ceva: când apare un scriitor bun, nu trece neobservat! Chiar dacă publică la o editură mică.
C.C.: V-aţi gândit vreodată să vă faceţi editură?
E.B.: Nu, deşi au fost confuzii. Am o carte apărută la Editura Brumar. Toţi mă întreabă dacă m-am îmbogăţit, dacă am o editură. E doar o coincidenţă. Şi-mi apare şi cartea a doua tot la editura asta. Nişte versuri scrise pe la 18-19 ani, la care am ţinut şi ţin foarte mult. Unele au apărut în „România literară”, altele n-au mai apărut până acum, le-am scos din nişte caiete. Am vrut să am şi eu cartea mea de debut, în care să se găsească ce scriam eu la vârsta aceea. Mi se pare că eram deja format pe atunci. La mine a fost următoarea chestie: am fost prost, prost, prost, şi, deodată, pac!, am făcut un salt şi-am devenit mai bun.
C.C.: De-a lungul timpului, din câte ştiu, aţi avut o relaţie bună cu critica literară.
E.B.: Da, în general nu s-au prea luat de mine.
C.C.: Dar „raderi”, „execuţii” eu existat?
E.B.: Da, acum, recent, m-a ras unul, nici nu mai ştiu cum îl cheamă…
C.C.: Dar în ce revistă?
E.B.: În „Cultura”.
C.C.: Nu cumva Mihai Iovănel?
E.B.: Da, dom’le, Iovănel! Pe Infernala comedie… Nu-l cunosc, dar mi se pare că e un băiat simpatic. Mi-a trimis să răspund la nişte anchete, dar n-am răspuns.
C.C.: Bun, dar v-a „ras” pe merit?
E.B.: Eu zic că nu, mai ales că acea carte fusese lăudată prin „Dilema”, prin „România literară”, numai în „Cultura” …pac! Era absolut ca un pamflet. Ştiu că am fost chiar tulburat. Aşa ceva nu mi se mai întâmplase. Ăla spunea „moşule, lasă-te de scris că o să faci infarct”, chestii de astea care nu mai ţineau de literatură. I-am dat un telefon lui Lucian Dan Teodorovici, să-i spun ce făcuse ăsta din mine, iar Teodorovici mi-a zis să nu pun la inimă. M-a mai liniştit el, dar vreo trei luni nici n-am mai scris.
C.C.: Păi înseamnă că dvs. chiar sunteţi un tip sufletist. Văd, de altfel, la dvs. şi un soi de timiditate.
E.B.: Cum să nu fiu sufletist?! Aş mai putea scrie, altfel? Îmi amintesc că, odată, o fată, sau femeie, mi-a zis ceva de genul: „A, dar sunteţi sensibil!”. Păi cum dracu’ să nu fiu sensibil?! Sunt ultrasensibil…
C.C.: V-am văzut adesea pe stradă şi mi s-a părut că sunteţi cumva stingher, că nu vă simţiţi bine în furnicarul de oameni, de maşini…
E.B.: Ce vorbeşti? N-ai idee ce bine mă simt în furnicarul de eleve care ies de la Colegiul Naţional, sau care intră la „Octav Băncilă”, cu violoncelele alea-n spate, de zici că-s teroriste şi că, gata, acum scot mitraliera şi te rad mai ceva ca Iovănel. Le văd trântite pe burtă şi răzând tot pe Cuza Vodă.
C.C.: Apropo de trântit pe burtă, cum vi se par fetele din ziua de azi, raportat la fetele de altădată?
E.B.: Sincer? Mi se par mai drăguţe!
C.C.: Se îmbunătăţeşte gena?
E.B.: Eu cred că da. Din cauza elemenţilor din mâncare, sau cum se cheamă ăia…
C.C.: „E”-uri.
E.B.: Da, alimentaţia pe bază de „E”-uri. Nu ştiu, sunt mai dezinvolte, mai deschise. Am avut ocazia să cunosc eleve de-a noua, de-a zecea, la Clubul de lectură pe care-l ţineam. Mi s-a părut că citesc foarte mult. Cele şase-şapte care erau de bază în Clubul acela al nostru, căruia îi spuneam „Conjuraţia imbecililor”, luau cărţi în prostie.
C.C.: Şi le citeau? Poate făceau dragoste pe ele.
E.B.: Nu, asta fac cele de vârsta mea.
Cezar Ivănescu nu e încă atât de lăudat pe cât ar trebui.
C.C.: Spuneţi-mi, cu proza în ce relaţii mai sunteţi?
E.B.: Ştii care-i treaba cu proza la poeţi? E ca un fel de exerciţiu; când simţi că nu-ţi mai iese poezia, treci la proză. În poezie e nevoie de concentrare, de detaşare, pe când proza se poate scrie şi cu facturi, chitanţe, datorii, întreţineri. Proza e deci cumva de rezervă pentru un poet. Sunt, apoi, lucruri pe care nu le poţi scrie în poezie şi atunci recurgi din nou la proză.
C.C.: Viitorul literaturii ieşene în ce lumină vă apare?
E.B.: Mie nu-mi place să discut despre viitor. Să vorbim despre prezent. Avem, la Iaşi, câţiva poeţi importanţi. L-aş pomeni pe Mihai Ursachi, pentru că, deşi a murit, consider că trebuia să mai trăiască. Ştiu că i s-a reeditat opera, însă nu ştiu dacă i s-a publicat corespondenţa, care e absolut minunată. Cred că fragmente din corespondenţa lui se află la Ana Cojan. Mai era Ioanid Romanescu, aşa, mai zvăpăiat. L-am prins în viaţă, însă nu prea discutam cu el. Apoi Dan Laurenţiu, care era la „Cronica”. Cu el avusesem odată treabă, când îmi ţinuse nişte poezii vreo şase luni, de mă zăpăcise de cap. Niciodată nu mi-a ţinut cineva şase luni poeziile. Şi doar era săptămânal… Ca să nu mai zic de Cezar Ivănescu. Uite, ăsta este un mare poet. Nu contează temperamentul lui, ciudăţeniile pe care le are şi faptul că se pune rău cu toată lumea. Cezar Ivănescu nu e încă atât de lăudat pe cât ar trebui. Ar trebui mereu scos în faţă. Şi îl putem lua ca ieşean pentru că a făcut facultatea la Iaşi. Eu eram medicinist pe atunci, ei trei (Cezar Ivănescu, Ursachi şi Laurenţiu) erau la Litere. Auzeam mereu de isprăvile lor. I-am cunoscut pe rând, cu Mişu Ursachi chiar m-am împrietenit. Ne vizitam, a venit la mine, la Dolhasca.
C.C.: Ei ar fi şaizeciştii ieşeni. Dar optzeciştii?
E.B.: La optzecişti, Nichita Danilov şi Lucian Vasiliu mi se par poeţii cel mai bine constituiţi.
C.C.: Din generaţia tânără, la nivel de poezie…
E.B.: Aici nu ştiu! Dan Sociu ar fi fost, dar el s-a mutat la Bucureşti şi oricum era din Botoşani. Nu zic că nu există poeţi tineri valoroşi, doar că eu nu-i cunosc. A, uitam de Acosmei!!!
C.C.: Se pare că Iaşul stă din ce în ce mai bine la capitolul proză.
E.B.: Da, aşa este! Aici un rol foarte mare îl are Poliromul şi Lucian Dan Teodorovici. E meritul lui Lucian, care l-a sfătuit pe Lupescu, el şi-a pus gâtul pentru colecţia aceea, „Ego Proză”. Când s-a lansat proiectul, am fost şi eu alături de ei. Eram foarte entuziasmat. Mi-au dat un schwumf. Ba chiar am început să scriu mai mult în acea perioadă. Pentru că proza te ajută.
„N-am vrut să-mi văd dosarul”
C.C.: Domnule Brumaru, o întrebare pe care îmi place să o adresez celor cu care dialoghez: dacă aţi fi fost în măsură să vă alegeţi epoca în care să trăiţi, ce aţi fi ales?
E.B.: Tot epoca asta, în care am trăit şi trăiesc.
C.C.: Cum, n-aţi fi vrut să trăiţi pe la curtea vreunui rege?
E.B.: Vreun menestrel ceva, nu? Nu, n-aş fi vrut. Sunt născut la sfârşitul lui 1938; am prins vremea aceea în care se cânta imnul regal – „Trăiască regele”, când se spunea „Tatăl nostru” la şcoală (dacă nu-l ştiai, era jale), ca puşti, am văzut trenul regal, într-o gară de lângă Argeş, superb, albastru. Am trăit deci într-o epocă foarte interesantă. L-am prins pe rege, apoi am prins alegerile alea în care au ieşit cei de stânga, am trăit vremurile absolut sinistre ale lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, am trăit momentul scoaterii ruşilor din ţară. Îmi amintesc că aici, la Iaşi, unde e acum Vama Veche, lângă gară, se afla un regiment de ruşi; jucau tot timpul volei. Fără uniforme, în nădragi de militar şi maiou, jucau volei. Apoi, vis-a-vis de Teatru, lângă fosta Şcoală de surdo-muţi, era un regiment de români. Era plin de regimente pe atunci. Noi am avut dintotdeauna fixul ăsta cu ruşii şi cred că îl avem şi acum, cu Putin, cu conductele de gaze, cu Moldova de peste Prut. Am mai trăit chestia aia din ’68, când numai românii nu au intrat în Cehoslovacia. Perioade trepidante… Nu ştiu dacă Ceauşescu avea vreo înţelegere tacită cu ruşii, stiu însă că toţi intelectualii eram entuziasmaţi, dar şi speriaţi că urmau să vină ruşii şi să ne pedepsească. Îmi amintesc cum a venit la mine, la Dolhasca, Dimov, cu nişte manuscrise de-ale lui, să i le păstrez. Abia mai târziu am aflat că tocmai la mine, în pădurile din Dolhasca, erau concentrate forţe, tancuri.
C.C.: Aşadar la manuscrisele lui Dimov veneau prima dată.
E.B.: Foarte posibil. Oricum, făcuseră praf drumul; un regiment de tanchişti, parcă, se mutase dintr-o pădure în altă pădure. Îţi dai seama? Exact după o lună am fost în Cehoslovacia, unde ei lăsaseră la vedere toate urmele, ca într-un muzeu. Televiziunea, parlamentul, ciuruite de gloanţe, unul care-şi dăduse foc şi multe altele. Ştiu că ghida care ne conducea plângea şi ne povestea.
C.C.: Dar în ce calitate aţi plecat în Cehoslovacia?
E.B.: Într-o excursie judeţeană. Nici nu ştiu cum dracu s-a întâmplat. A fost o experienţă foarte tristă. După aia au venit tezele alea cumplite din iulie. A fost absolut de groază. Au fost unii care au continuat să scrie după cum strănuta Ceauşescu, alţii însă… Au fost scoase cărţi din librărie, iar eu mă minunam că adică de ce scot ăştia cărţile din librării. Nu înţelegeam.
C.C.: Revoluţia din ’89 unde v-a prins?
E.B.: Eram la „Convorbiri literare”, la Casa cu absidă. A fost întâi chestia de pe 14 decembrie. Tamara era studentă şi a zis că hai să ieşim şi noi. Ăştia îşi luau tot felul de măsuri, ca să nu se adune lumea. Mutaseră chiar şi o staţie de tramvai din Piaţa Unirii. Erau comasate şi multe maşini de pompieri, cu tulumbe de apă. Plus că venise nu ştiu ce echipă de la Dinamo, cazată la Unirea, alcătuită din băieţi foarte solizi. Am fost şi noi, eu cu Tamara, în Piaţa Unirii. Era destulă lume, dar, cum să zic, rară. N-a fost, însă, scânteia aia. Dacă s-ar fi ridicat unul pe statuie, să zică ceva, poate…
C.C.: Dar avem, mi se pare, câţiva revoluţionari cu acte în regulă…
E.B.: Ştiu, dom’le, îi cunosc pe toţi. Cred că le-a trecut.
C.C.: Cu deconspirarea cum e? V-aţi cerut dosarul?
E.B.: Îmi spusese la un moment dat Patapievici că e foarte simplu să-mi văd dosarul. Tot ce trebuia să fac era o cerere. N-am vrut să-mi văd dosarul. Nu prea înţeleg obsesia celor tineri pentru treburi din astea, cu Securitatea. Uite, îl ştiu foarte bine pe Marius Oprea şi chiar l-am întrebat odată de ce-l preocupă pe el Securitatea. În fine, apar şi lucruri surprinzătoare. De exemplu, la Iaşi, chestia cu Constantin Romanescu. Am făcut un fel de reconstituire. În ’75, când am venit la Iaşi, Romanescu se oferise să mă interneze. Eu îmi dădusem demisa din medicină. El lucra la balamuc, la secţia de malario-terapie. Bolnavul este adus la o temperatură foarte puternică. Aşa se tratau cei ce aveau sifilis. „Uite, îmi zice, te internez vreo două luni, şi rămâi cu continuitatea în muncă”. Şi m-am internat. Era o internare la domiciliu, mă duceam pe la balamuc de vreo două trei ori pe săptămână. Niciodată nu mi-a lăsat impresia că m-ar trage de limbă, sau alte chestii din astea. Îmi propusese să-mi facă o encefalogramă şi-a ieşit atât de bună încât s-a şi supărat. „Nu se poate, zicea, tu ai ceva. E suspect de bună”.
C.C.: Dar securitatea a încercat vreodată să vă contacteze?
E.B.: Nu, din contra, mi-au confiscat scrisorile trimise de mine Tamarei, de la dînsa. Erau vreo şapte sute de scrisori. Eu şi cu Tamara nu ne-am întâlnit dintr-odată. Am aflat unul de altul pe la 18 ani şi, timp de un an, ne-am scris intens. Într-o dimineaţă a venit la mine taică-meu şi mi-a zis să fiu atent. Tamara mersese la părinţii mei şi le povestise cum Securitatea i-a luat toate scrisorile mele.
C.C.: Înseamnă că reprezentaţi la acea vreme un pericol pentru ei.
E.B.: Faptul că au luat acele scrisori înseamnă că reprezentam un pericol. Eram frecventat de persoane „dubioase” precum Dimov, Ţepeneag. O companie „nesănătoasă”. Dimov făcuse puşcărie pentru că urinase pe statuia lui Stalin. Veniseră la mine. Tot satul îi văzuse. Am băut, am cântat… Apoi au venit şi alţii: Mihai Ursachi, Mircea Ivănescu.
„După ce am aflat că am căzut la Bac, câteva zile m-am simţit foarte important”
C.C.: Domnule Brumaru, transmiteţi vă rog un mesaj tinerilor. Ce le recomandaţi în legătură cu literatura?
E.B.: Să citească cât pot mai mult. Deşi… Uite, mie în liceu nu-mi plăcea să-i citesc pe clasici. Pentru că mi-i băgau pe gât. Abia acum, la bătrâneţe, îi recitesc cu plăcere.
C.C.: Chiar, sunteţi în manuale?
E.B.: Da, sunt în manuale. Băi, asta sună obscen, acum îmi dau seama… Sunt în manualul de clasa a noua la capitolul „Iubire”, cu poemul „Balada crinilor care şi-au scris frumos”. Aşa, şi am căzut şi la bacalaureat. Toamna trecută.
C.C.: Vă daţi seama câţi elevi vă înjură?
E.B.: Asta mi-am zis şi eu. Îmi închipui că toate gagicile mişto, frumoase, au lăsat Bac-ul pe toamnă. Şi le cade o poezie de-a mea, la primă vedere, şi le cer ăştia să facă nişte chestii pe care eu nu le-aş fi putut face în viaţa mea. Am rămas lampă! Cu o sesiune înainte căzuse la Bac Blandiana şi o înjurau prin ziare, şi toţi ziceau că a fost greu; Manolescu, şi el subiect de Bac, şi-a cerut şi scuze. A fost un întreg tapaj. Oricum, după ce am aflat că am căzut la Bac, câteva zile m-am simţit foarte important. Mă plimbam pe Cuza Vodă ca Vodă prin lobodă. Aşadar, să citească, asta le recomand tinerilor.
