În noaptea plină de lumină a Sfintelor Paști, suntem adunați în jurul bisericilor pentru a cunoaște, a trăi și a mărturisi adevărul că Hristos a înviat din morți, că a biruit moartea şi ne-a deschis calea către viaţa cea veşnică.
Învierea lui Hristos este temelia credinței noastre, adevăr pe care se fundamentează întreaga noastră viaţă. Ea este evenimentul care a schimbat cursul istoriei umane, oferindu-i acesteia un nou început clădit pe veșnicia vieții, căci „din moarte la viaţă şi de pe pământ la cer, Hristos-Dumnezeu ne-a trecut pe noi”.
De aceea, sărbătoarea de astăzi aduce bucurie și dăruieşte curaj. În ziua Învierii, cele dintâi cuvinte pe care femeile de-mir-purtătoare şi Sfinţii Apostoli le aud sunt cuvinte dătătoare de multă nădejde: „Nu vă temeți!”, „Nu vă înspăimântați!”, „Bucurați-vă!”, „Pace vouă!”. Aceste cuvinte, rostite de îngeri sau de Mântuitorul Însuşi, sunt purtătoare de lumină şi izvor de putere pentru oamenii de ieri şi pentru cei de acum. Ele exprimă bucuria biruinţei asupra celui din urmă vrăjmaş al nostru, care este moartea, şi, totodată, încredinţarea că, prin Hristos şi în Hristos, şi noi ne putem ridica din iadul deznădejdii, din iadul sfâșietor al lipsei de sens, din iadul singurătății și al robiei de multe feluri, oricât de adânc şi de întunecat ar fi acesta.
Drept-măritori creștini,
Învățătura Bisericii noastre mărturiseşte că Hristos, murind pe Cruce, a coborât cu sufletul Său unit cu dumnezeirea până la iad. A coborât acolo unde Adam şi Eva şi toţi cei născuţi dintr-înşii trăiau suferinţa cea amară a depărtării de Dumnezeu, fiind ţinuţi sub stăpânirea întunericului, a morţii şi a diavolului. A coborât la iad, pentru a-i smulge de acolo pe strămoşii noştri şi pe toţi cei care au voit să creadă în El. Astfel, „cale făcând oricărui trup spre învierea cea din morţi”, „a dezlegat durerile morţii” şi a umplut totul de slava Sa.
Conștiința liturgică a Bisericii a preluat acest adevăr și l-a transpus în cântările și imnele sale. La fiecare Sfântă Liturghie, preotul rosteşte: „În mormânt cu trupul, în iad cu sufletul, ca un Dumnezeu, în rai cu tâlharul şi pe scaun împreună cu Tatăl şi cu Duhul ai fost, Hristoase, pe toate umplându-le, Cela ce eşti necuprins”. Cântările din perioada Sfintelor Paști zugrăvesc cu insistenţă bucuria că Hristos S-a coborât „întru cele mai de jos ale pământului” și „puterea iadului a zdrobit”, că acum „prăznuim omorârea morții, sfărâmarea iadului și începătura altei vieți, veșnice”.
Actul coborârii lui Hristos în străfundurile iadului este continuarea aceluiași act mântuitor al Întrupării și al scufundării în apele Iordanului. Este, de asemenea, prelungirea a ceea ce Domnul Hristos a trăit, cu intensitatea maximă a suferinței, în grădina Ghetsimani sau în momentul în care, pe Cruce, a strigat: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?”.
Coborârea la iad a lui Hristos, ca manifestare a puterii Învierii Sale, mărturisește schimbarea profundă petrecută în existența omului, și anume un alt rost al morții: „Prin coborârea la iad, Domnul a dobândit cea mai de seamă biruinţă a Sa. El a desfiinţat rânduiala existentă de la căderea lui Adam care făcea ca, după moarte, omul să rămână pe veci despărţit de Dumnezeu şi supus duhurilor rele. În felul acesta s-a schimbat rostul morţii, care a încetat a mai fi doar pedeapsă pentru păcat, devenind cale de unire cu Cel de Sus”.
Iubiți fii și fiice din Biserica lui Hristos,
Mărturisirea adevărului că Hristos cel Înviat a biruit puterea morţii şi a iadului este de mare importanță pentru noi. De fapt, tot ce a împlinit Domnul Hristos are o legătură directă, personală, cu fiecare om. Sfântul Apostol Pavel spune că „Hristos a înviat din morți, fiind începătură (a învierii) celor adormiți”. În același sens, mărturisim cât se poate de limpede în zilele de Paşti cum Moartea și Învierea lui Hristos sunt în legătură nemijlocită cu viaţa, bucuriile și încercările noastre: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase; astăzi mă ridic împreună cu Tine, Cel ce ai înviat. Răstignitu-m-am ieri împreună cu Tine: Însuţi împreună mă preamăreşte, Mântuitorule, întru Împărăţia Ta”. Aşa cum, coborând la iad, Hristos a dezlegat din legăturile iadului pe cei aflați acolo, şi astăzi, Acelaşi Hristos-Dumnezeu coboară până în cele mai adânci dureri şi suferinţe ale noastre, până la iadul din noi, propunându-ne ridicarea, învierea, izbăvirea din întuneric.
Pentru ca acest lucru să se împlinească, este necesar să conştientizăm că în noi există mult întuneric, multă moarte, mult iad. Mândria luciferică, dorinţa necruţătoare de a domina, sfâşierile lăuntrice, tragedia lipsei de sens şi lumină în viaţă, chinul singurătăţii, al tristeţii, al deznădejdii sau al plictiselii sunt tot atâtea forme de iad. În esenţă, iadul se arată în necredinţa în Dumnezeu, în depărtarea de El, în despărţirea de El. Realitatea iadului este starea de a nu fi în Dumnezeu: „Câtă vreme nu suntem în Dumnezeu suntem în iad”, spune Părintele Rafail Noica. Iar un confrate al său, Părintele Zaharia Zaharou, conclude: „Nimic nu este mai tragic pentru om decât a trăi în această lume cu o inimă văduvită de orice însuflare şi mângâiere dumnezeiască”.
Noi ştim că ne întâlnim cu Dumnezeu în Biserică, în Euharistie, în bucuria, în smerenia şi în pacea inimii, în relaţia cu ceilalţi. Mai este însă un loc unde ne putem întâlni cu Dumnezeu, şi anume în iadul din noi. Şi acolo Dumnezeu coboară pentru a ne arăta că ne iubeşte, ne iartă, ne mângâie. De acolo, de jos, din străfundurile atâtor stări de suferinţă, El doreşte să ne ridice, să ne aşeze pe calea bucuriei şi a vieţii celei nepieritoare. Cu o condiţie, şi anume să dorim şi noi ridicarea, învierea, izbăvirea din moarte şi din iad. Dacă omul face un mic semn că doreşte să se ridice, Dumnezeu îl prinde temeinic de încheietura mâinii, ca pe Adam din icoana Învierii, şi-l ridică la lumină. Dacă omul refuză colaborarea, Dumnezeu nu-i forţează libertatea. El aşteaptă răbdător ca omul să-şi revină, să-şi reconsidere, în deplină libertate, poziţia şi să accepte luarea de mână şi ridicarea.
Oricum, nu există scăpare decât în mila, puterea şi harul lui Dumnezeu. „Izbăvirea ne vine din strigătul «Doamne, miluieşte-mă»”. „În marele necaz, singura scăpare este Dumnezeu”. „Tu eşti tăria mea, Doamne, Tu şi Puterea mea, Tu Dumnezeul meu, Tu Bucuria mea”, rostim adesea la rugăciune.
De fapt, de-a lungul istoriei omenirii, scăparea sau soluţia la crize adânci pe plan personal sau comunitar a fost Dumnezeu. Tot El este soluţia şi la situaţia în care ne aflăm. El este singura ieşire. Noi, oamenii, suntem chemaţi să acţionăm cu mintea, cu braţul, cu rugăciunea, dar întotdeauna cu certitudinea că „nu în arcul meu voi nădăjdui, cum spune prorocul David, şi sabia mea nu mă va mântui (…), ci dreapta Ta, şi braţul Tău, şi luminarea feţei” lui Dumnezeu.
În faţa a tot ceea ce se întâmplă în viaţa lumii – războaie, cutremure, molime – trăim de multe ori sentimentul neputinţei. Zicem adesea: „Suntem prea mici” sau „suntem prea neînsemnaţi” pentru a contribui la schimbarea situaţiei globale marcate de crize şi de conflicte de tot felul. Uităm cel mai adesea cuvântul Mântuitorului Hristos: „Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea” şi „unde sunt doi sau trei, adunaţi în numele Meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor”. Şi acolo unde este Dumnezeu, puterea răului este biruită.
Săvârşirea Sfintei Liturghii şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, rugăciunea inimii şi cugetarea smerită sunt izvoare de putere prin care Dumnezeu poate salva lumea, poate influenţa cursul evenimentelor politice, sociale sau militare: „Starea morală şi duhovnicească a omenirii, spune Sfântul Sofronie, se răsfrânge în orânduirea socială şi în evenimentele politice. Evenimentele istorice văzute sunt simptomele sănătăţii sau bolii duhovniceşti, altfel spus, proiecţia sau oglindirea a ceea ce se petrece duhovniceşte în lume. Drept aceea, creştinilor le este firesc a sluji omenirii mai întâi de toate duhovniceşte. Tămăduind oamenii duhovniceşte, aducem rânduială şi pace în plan familial, social şi politic”. Aceasta pentru că „evenimentele exterioare sunt de fapt manifestarea stărilor duhovniceşti ale omenirii. Cu neputinţă este a vindeca omenirea prin mijloace politice, căci rădăcina bolii este în planul duhului. Prin urmare, câtă vreme se va ignora acest plan, boala lumii nu va face decât să înainteze”.
Iubiţi credincioşi,
Acum, în perioada Sfintelor Paşti, suntem chemaţi să conştientizăm că oricât de mare este iadul din lume şi din noi, ultimul cuvânt îl are, în viaţa noastră şi în viaţa lumii, Hristos cel Înviat: „«Să nu te temi ş…ţ, căci Eu sunt cu tine, ca să te izbăvesc», zice Domnul” (…) «Ei se vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui că Eu sunt cu tine, ca să te izbăvesc»”.
Deschizându-ne mintea şi inima către lumina şi puterea izvorâte din Învierea Domnului Hristos, ne continuăm viaţa de familie, viaţa de mănăstire, fiecare cu îndatoririle sale. Luăm aminte cu responsabilitate şi atenţie la răul din noi şi din lume, dar nu ne lăsăm doborâţi de existenţa acestuia. Luptăm pentru a ne convinge că mai mare este Cel ce este cu noi – adică Dumnezeu – decât cei care sunt cu ei – adică duşmanii adevărului. Aici ne este nădejdea! Aceasta ne este scăparea! Din Dumnezeu primim puterea răbdării în necazuri, izvorul bucuriei şi al veşniciei.
Cu lumina primită din Lumina Învierii, mergem întru ale noastre, îmbrăţişăm pe toţi, mărturisind tuturor că „Hristos a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”.
Sărbătoare sfântă!
Lumina Învierii să ne cuprindă pe toţi!
Tuturor, bucurie, pace şi binecuvântare!
