Marele actor Dionisie Vitcu, recent distins cu titlul de cetățean de onoare al orașului Iași, propune cititorilor „7 est” o serie de memorii teatrale de o indiscutabilă valoare emoțională și documentară.
Mi-a venit rândul la aruncarea zarurilor. Am intrat în sală şi m-am aşezat pe scaun în faţa lui Moş’ Costache. „Drăguţă, aestea sunt teatrele,…unde te trage aţa?”. Pe un perete în spatele lui era un panou cu toate teatrele din ţară şi locurile lor vacante scoase la repartiţie. N-am avut timp să deschid gura, Ion Coman, s-a ridicat şi a zis: „Tovarăşe rector, pe ăsta îl angajez chiar de azi, 10 iulie, actor la Teatrul din Piatra Neamţ”. M-am întors spre sala plină cu oamenii responsabili în direcţiile teatrelor din ţară, i-am privit cu ochi blajini de mucenic din icoană veche, pe Coman şi Edy Covali şi am zis un da apăsat ca în faţa ofiţerului stării civile.
Am ieşit pe hol. Nu ştiam dacă trebuie să mă bucur sau nu. Eram acoperit cu întrebări, cum e, câte locuri mai sunt, ce ai ales, Piatra Neamţ, da, da, da…
„Ţi-a pus Coman mâna-n cap”! Ce-a vrut să zică, ăsta? N-a trecut mult timp la mijloc şi la ieşirea din Institut, s-a apropiat Petre Ciubotaru şi Virgil Andriescu. Coman, vorbind cu noi se uita în ochi la Sandu şi la Edy. „Eu v-am ales pe voi, v-am urmărit de mult, sunteţi cei mai talentaţi din promoţia asta şi fiindcă ştiu că sunteţi oameni serioşi, aşa cum v-am promis. Casă, două roluri principale şi paltoane, am să mă ţin de cuvânt”. Covali dus pe gânduri, se uita undeva deasupra noastră, şi cu un surâs amar, cred că citea: învăţaţi, învăţaţi, învăţaţi! Numai Sandu ne privea cu o bucurie copilărească.
Primul salariu, adus de poștaș la Ibănești
Vara, în trecerea timpului se strecura greu. În sat, la Ibăneşti nu-mi găseam locul şi nu prea aveam ce face. Aşteptam septembrie, să înceapă repetiţiile, să joc teatru, să intru în lumea artiştilor şi, mă pomenesc cu factorul poştal că îmi aduce un mandat de bani. Mă minunez. Directorul Ion Coman mi-a trimis salariul pe lunile iulie şi august acasă. Prima dovadă de respect şi consideraţie, faţă de artistul angajat. Trebuie să răspund cu aceeaşi monedă mi-am zis, şi aşa am şi făcut. Am fost corect şi faţă de instituţie şi faţă de Coman, cu mărunte abateri, bineînţeles.
Fără ştirea părinţilor mi-am luat cei doi fraţi, am intrat în bufetul satului şi, câtă lume era acolo, şi era ceva lume de colectivişti, a fost cinstită de mine din primul salar. Petrecerea la bufetul satului a durat până dimineaţa, când ne-am întors acasă pe două cărări.
Pe la prânzul cel mare mătuşa Maria, o soră mai mare a mamei, a trecut pe la noi şi-a întrebat „ce mai fac băieţii? ”. Dorm, a răspuns mama. „Tu, Anetucăi, au îmbătat jumătate de sat la bufet, au cumpărat toţi covrigii căcaţi de gâze şi le-au dat oamenilor ca desert să poată bee (n-a fost chiar aşa, nici cu băutul nici cu covrigii, mătuşa m-a bârfit o ţâră)”. Aşa a aflat mama de primul meu salar! S-a făcut că nu ştie nimic şi nu m-a întrebat decât peste o săptămână, când i-am adus de la Dorohoi nişte aţică pentru o rochie – cu banii care mi-au mai rămas în buzunar. Important rămâne faptul că satul aflase că am scăpat la leafă, că sunt artist de teatru şi că de acum pot să mă însor; numai că auziseră ei că artiştii sunt cam beţivi, şi eu le-am dat ocazia să-mi scoată vorbe!
„Asta-i situația, Maricică!”
Vara a trecut, s-a stins încetişor, a venit septembrie şi mă aştepta teatrul. Teatrul…de la gară drept înainte sub scări, lângă biserică! Pe o bancă în faţa intrării, Mihai Duduleanu, regizor tehnic, doamna Nuţi, soţia lui, filozofau cu Vasile Cristian şi Rada Moldovanu poveşti, poveşti… poveşti vânătoreşti despre teatru, şi furându-mă cu coada ochiului mă studiau. Simţeam că nu sunt pe gustul lor, nu le plăceam, nu semănam a fi june prim. E drept că nici ei nu reprezentau ceva deosebit pentru mine. Îmi suna în minte acelaşi slogan… o să vedeţi cine sunt, o să vă arăt eu …!
Au sosit şi ceilalţi colegi, am fost prezentaţi colectivului fără prea mare pompă şi…la treabă! Întrebarea pusă secretarului literar de organizatori m-a neliniştit şi-am devenit agitat. „Ce înlocuiri sunt în spectacolele care au loc săptămâna asta?”… nu m-ar fi interesat…dar a apărut Decizia: „Noi, directorul Teatrului Tineretului, Ion Coman decidem: în Călugărul…din Dracul uitat va intra Dionisie Vitcu…”. Poftim? Staţi aşa, tov. Director, unde-i rolul principal?…Eu nu fac, eu nu joc, îmi dau demisia!…N-ai voie că eşti stagiar, hopa! Cum aşa? Aşa cum ai auzit.
Plânsete, scrisori, reclamaţii la Radu Penciulescu, directorul general al teatrelor, profesorul meu. Nici un răspuns. Vrei nu vrei, bei Grigore aghiazmă! A venit seara spectacolului, şi cu ochii umflaţi de plans, cu ironiile colegilor mai mari, am debutat fără să am o vorbuliţă, într-un Călugăr beat şi, vorba lui Ion Fiscuteanu, care făcea un rol dumnezeiesc, am fost genial.
În programul teatrului era un capitol, deplasări la ţară. La geamul luminat într-un moment dat, apare o decizie cu o nouă distribuţie, şi Dionisie Vitcu – Haţoi din „Academicianul” de Vintilă Omaru. Iar scandal, iar proteste… „tov. actor Vitcu, ţi-am dat casă, (o cabină care o împărţeam cu pictorul scenograf Mihai Mădescu), îţi fac palton, fii cuminte şi vezi-ţi de treabă”. Ce puteam face? Am înghiţit lacrimile şi iar m-am pus pe treabă. Mofturi, mofturi, dar când e vorba de scenă datoria e sfântă. Încet, încet cu ajutorul celui care a fost un artist rafinat, un pedagog şi un aristocrat în deplin înţeles al cuvântului, Gabriel Negry, „am făcut o creaţie”. Mă gâtuia totuşi gelozia când, la sfârşitul spectacolului, venea la cabină soţia unui coleg mai mare şi-i spunea: Neluţule, ai fost aplaudat de 30 de ori, el avea 10 replici! Nu-mi convenea, dar nu ziceam nimic, ştiam că vor să mă necăjească şi, vorba unui hâtru, „asta-i situaţia, Maricică!”.
Ion Coman, ne însoţea de multe ori în turnee, prin satele nemţene. Se plimba cu mâinile la spate, prin faţa camionului cu decor şi din când în când arunca pieziş câte o privire spre noi, care cu mulţumire şi înseninare ne adunam la autobuzul lui Ghiţă, celebrul şofer al teatrului, dar şi cel mai bun critic. Numai cel auzeam: „eşti mare, nea Vitcu!, nişte fumei când ieşeau din sală, râdeau de mata cum faci închipuri şi semeni ruptă bucăţică cu dascălul fârnăit de la biserica lor”. Râsete, ciupeli, vorbe de duh în doi peri la adresa debutului meu. Înghiţeam cu noduri şi mă făceam că nu-mi pasă de glumele lor. Aşteptam seara adevăratului meu debut pe scena Teatrului, cu lumea aleasă, cu reviste şi cronicari de la Bucureşti, cum ştiam că organizează directorul Teatrului nostru. Aşteptam.
„Ai învins, Vitcule!”
Şi… a venit şi seara debutului în adevăratul înţeles, pe care îl pricepeam eu atunci, la vârsta aceea când voiam totul: şi glorie, şi bani, şi casă, şi iubire, şi flori şi… îmi suna în urechi un dialog: „să nu muncesc mult, să mă odihnesc, să mănânc bine, vorba unei mame în gară la Dorohoi care îşi petrecea feciorul, să se căpătuiască în lume şi, care la despărţire i-a spus sărut’ mâna mamei, sănătate la neamuri şi apă la găini”!
La geamul luminat s-a afişat decizia cu distribuţia la piesa „Noaptea e un sfetnic bun” de Al. Mirodan. Sosise primul rol principal, – Cercetaş – rol de compoziţie.
E bine, mi-am zis, sunt în distribuţie cu Radu Voicescu, Ioana Manolescu, Ion Fiscuteanu, Costică Drăgănescu şi regizorul Cornel Todea, căruia pe toată perioada repetiţiilor i-am scos peri albi. Nu voiam să asimilez nimic din ce-mi indica. Eu ştiam ce trebuie să fac şi aveam impresia că mă subordonează lui Radu Voicescu care de fapt avea rol gras, era cotat cel mai bun actor şi, de fapt, aşa era. Cornel Todea n-a avut ce face, a înghiţit tot, pentru că eram omul lui Coman şi nu putea să mă schimbe din distribuţie. M-a păscut însă până astăzi. Nu m-a mai distribuit niciodată şi când am vrut să intru la Teatrul „Ion Creangă” mi-a făcut o recomandare pe măsura comportamentului meu. N-a fost îngăduitor, înţelegător şi iertător ca directorul meu Coman. Totuşi recunosc, mi-a făcut un mare serviciu… locul meu nu era la Teatrul Creangă!
A venit seara premierei, emoţii paralizante, încurajări, ajutoare din patea celor botezaţi în ale scenei, aplauze, flori, felicitări… eşti mai mare ca Ciubotăraşu… ai sfeclit-o, te dă afară Coman, fiscutenisme şi cu toatele la un loc, brava! Ai învins Vitcule, brava. Primul care m-a îmbrăţişat cu lacrimi de bucurie a fost Sandu Lazăr, de la care primisem la cabina unde mă machiam, un vraf de cărţi, cu urare de succes şi încredere. Avea obiceiul, pe care îl păstrează şi astăzi, să facă colegilor cadouri în cărţi, multe, frumoase şi proaspete, noutăţi din librării.
Directorul Coman îmi arunca din când în când câte o privire şi citeam în ochii lui prietenie şi că… e bine. Edy Covali, mai puţin entuziast, mi-a strâns mâna şi mi-a zis: „o să fie bine!”.
