Nicoleta Dabija
Era 19 august 1876, conform mărturiei lui Mihai Eminescu, din „Curierul de Iași”, când trei bărbați de etnie evreiască au urcat pe scena grădinii de vară a lui Șimen Mark, de pe Ulița Mare a Iașului, pentru a interpreta câteva scenete în limba idiș. Avram Goldfaden, Israel Grodner și Suher Goldstein, prima trupă evreiască din lume, cum avea să rămână în istorie. Totodată, România este și țara în care se spune că teatrul evreiesc nu și-a întrerupt niciodată activitatea. De 148 de ani, aici există mereu trupe de teatru, asociații de teatru sau teatre de stat cu actori care au jucat în limba idiș și au animat viața culturală a orașelor mai mari sau mai mici. Nu întâmplător, așadar, la Iași s-a deschis deja de trei ani Muzeul Teatrului Evreiesc în România, un muzeu a cărei expoziție permanentă este distribuită în 11 săli, dintre care patru sunt dedicate Teatrului Evreiesc de Stat Iași, care a funcționat de la sfârșitul anului 1949 până în 1963, în fostul Cinematograf Phoenix, de pe strada Gându nr. 2, și în Grădina de vară „Pomul verde”, loc legat indestructibil de numele lui Goldfaden și de originile teatrului evreiesc.
Un teatru despre care se știu însă foarte puține, iar trecerea timpului lucrează, în mod firesc, împotriva șanselor de recuperare a patrimoniului acestuia. La fel de adevărat, nici interes prea mare n-a existat, nici cercetări prea serioase nu s-au făcut, nemaipunând la socoteală efemeritatea teatrului însuși și vitregiile istoriei, la care a fost supusă populația evreiască în secolul XX. Eforturile de documentare, de „deplasare” a legendelor într-un spațiu mai realist, mai coerent, încercările de a elimina greșelile preluate, și astfel perpetuate, devin din ce în ce mai anevoioase. Dar în munca de reconstruire a acestui puzzle „alunecos” se mai întâmplă și câte un miracol. Cum a fost vizita familiei actorului Max Tărnăuceanu (care locuiește în Israel) la Muzeul Teatrului Evreiesc în România, parte a Casei Muzeelor (strada Vasile Alecsandri, nr. 6, Iași), care a reprezentat un prilej nesperat de recuperare parțială a memoriei unui actor de la TES Iași. Astfel s-a născut ideea unei expoziții-documentare, alcătuită din fotografii, afișe de spectacol, un fragment dintr-un interviu video cu actorul Max Tărnăuceanu, obiecte personale ale acestuia, și, mai amplu, proiectul de cercetare „Reconstituiri”, care își propune refacerea biografiilor personalităților care au făcut posibilă existența și funcționarea Teatrului Evreiesc de Stat din Iași, valorificate anual prin expoziții și articole.
Max Tărnăuceanu nu a fost actor pentru mult timp. Nu a avut nici măcar studii de actorie. A avut, în schimb, un talent nativ, o voce de tenor și o copilărie zbuciumată, pe care a purtat-o greu în suflet toată viața. Ca atâția alți supraviețuitori ai Holocaustului s-a simțit neînțeles, izolat și și-a trăit înstrăinarea, durerea și singurătatea în tăcere. Cu ajutorul familiei sale din Israel, astăzi, frânturi din viața acestui om încep să se contureze…
Când Max Tărnăuceanu, viitor actor al Teatrului Evreiesc de Stat din Iași (între anii 1950-1951), avea cinci ani (se născuse la 16 iunie 1928), familia s-a mutat în Novoselytsia, un oraș aflat astăzi în sudul Ucrainei, pe atunci în Basarabia de Nord, la graniță cu Bucovina. Tatăl său, Yitzhak, lucra într-o societate de autobuze, motiv pentru care lipsea de acasă perioade lungi de timp, astfel că Max s-a atașat mai degrabă de mama sa, Perl (Paulina), care s-a îngrijit să nu le lipsească nimic copiilor. Înainte, familia a locuit la Dorohoi, orașul natal al lui Max, al surorii lui Țuța și al fratelui său Asher, în casa bunicii Rahel, mama Paulinei. Era o casă tradițională evreiască, nu neapărat religioasă, dar cu respect față de sărbătorile evreiești, în care se vorbea în limbile idiș și germană. O casă primitoare pentru evrei și creștini deopotrivă, cu mulți oaspeți și prieteni care obișnuiau să-i treacă pragul.
După izbucnirea celui de-Al Doilea Război Mondial, la sfârșitul lui iunie 1940, teritoriul Basarabiei a trecut sub ocupație sovietică. Max avea 11 ani. De la școala în limba română s-a trecut la învățământul în limbile rusă și ucraineană. Așa le-a învățat el pe toate în cele patru clase primare, câte a apucat să facă. În 1941, când luptele au ajuns pe teritoriul României, situația de incertitudine și teamă, mai ales în rândul populației evreiești, a devenit mult mai pronunțată. În urma alianței pe care România a făcut-o cu Germania nazistă împotriva Rusiei, cu scopul de a recupera teritoriul care i-a fost anexat acesteia din urmă în 1940, armata română a reușit să ocupe Basarabia, dar a fost nevoită să se retragă după o schimbare în cursul războiului și după victoria Armatei Roșii.
Pe fondul războiului, au început restricțiile, confiscările, persecuțiile, pogromurile în mai multe orașe din România (Galați, Dorohoi, București, Iași). Antisemitismul, mai mult sau mai puțin latent, mai mult sau mai puțin controlat, s-a transformat treptat într-o psihoză colectivă, care a răbufnit periodic, absurd, luând uneori proporții inumane, tragice. Casele evreilor au devenit ținta preferată a jafurilor, a focului, a distrugerii. „La puțin timp după ce a început (Pogromul de la Dorohoi, care a avut loc la 1 iulie 1940), tatăl meu a fost luat, împreună cu alți 38 de bărbați dintre liderii comunității, și, din acel moment, n-am mai știut nimic de soarta lor”, povestea Max Tărnăuceanu, în interviul acordat la 15 iulie 1998, Irenei Motkin, la Hadera. „Eu, mama, sora și fratele meu am fost scoși din casă și obligați să mergem pe jos, mai bine de jumătate de an, până am ajuns în ghetoul din Cecelnîk (Ucraina), unde, după ce s-au îmbolnăvit, mama și Asher au murit.” Înainte să moară, mama i-a lăsat moștenire câteva cuvinte: „Max, acum nu mai ești un băiețel, s-au dus răsfățurile de acasă, încearcă să supraviețuiești. Încearcă să supraviețuiești pentru că ești singurul care poate duce numele familiei mai departe. Dacă războiul ăsta se va termina într-o zi și evreii vor mai avea viață, te rog, ai grijă de tine, încearcă să supraviețuiești.”
La 13 ani a fost scos la muncă. Prietenul lui, fără să vrea, l-a strigat într-o zi pe nume. Un ofițer german, aflat în apropiere, a strigat: „Evreu blestemat, eu sunt un german pur și mă cheamă Max, iar pe tine, evreu împuțit, te cheamă tot Max?”. L-a bătut cu o bară de fier până a leșinat. De altfel, în anii petrecuți în ghetou, o singură rază de lumină l-a atins, nașterea nepotului său, fiul surorii, care s-a căsătorit acolo.
În 1945, o dată cu retragerea armatelor române și germane, evreii au fost eliberați din ghetou, iar Max a urmat, pe jos, forțele sovietice, până la casa din Novoselytsia, care, însă, nu mai exista. Cumnatul său a reușit să o găsească pe cea în care trăise el, dar Max a preferat să își continue călătoria spre Dorohoi, locul natal. Rămăsese în viață mătușa sa, sora tatălui său, care, pentru a nu fi luată în ghetou, intrase servitoare la o familie. Sentimentul de apartenență nu l-a simțit nici aici, așa că Max și-a încercat norocul la sora bunicului matern, care locuia la Focșani. Tot fără succes. I s-a cumpărat un bilet, a fost urcat în trenul spre București. Aici l-a întâlnit mai întâi pe unchiul său, fratele mamei sale, apoi s-a mutat în casa vărului său, un om foarte înstărit, proprietarul unei farmacii din Capitală.
Rătăcirea aceasta din oraș în oraș, din casă în casă, avea însă rădăcini mult mai profunde. Neliniștea care nu-i dădea pace lui Max Tărnăuceanu era provocată de faptul că nimeni nu înțelegea prin ce a trecut el. Suferința lui creștea, povara psihică devenea insuportabilă cu cât întâlnea mai mulți oameni care își continuau viața și se bucurau de viață, cu cât străzile erau mai pline de bărbați, femei și copii care nu fuseseră mutilați în război, de război, nici fizic, nici sufletește. El crezuse că lumea întreagă a trecut prin Holocaust, iar realitatea îl contrazicea. De aceea a ales să tacă, să se însingureze, să nu povestească nimănui durerile sale.
Avea 16 ani când familia l-a trimis la un orfelinat local, care aparținea Joint-ului. I s-a dat un pat, i s-au oferit haine și mâncare caldă, dar nicio alinare pentru sufletul lui rănit. Totuși, se simțea un pic mai bine. Se simțea mai bine pentru că noaptea hoinărea pe străzi în căutarea tatălui său: „În război i-am văzut pe mama și pe fratele meu murind, dar pe tata nu l-am văzut și, prin urmare, nu acceptam faptul că a murit. La un moment dat, m-am trezit și mi-am spus: oprește-te, ori trăiești ori înnebunești! Am ales să trăiesc, am ales viața.”
(…) S-a mutat la sora lui la Dorohoi și, curând, s-a înscris în mișcarea sionistă „Aliat Hanoar”, pentru că prin intermediul ei avea șansa să emigreze în Israel. Pe atunci, mișcările sioniste erau legale, le ofereau tinerilor evrei o educație și funcționau ca un fel de tabere. A stat acolo mai mult de un an, urmând o calificare în agricultură. Dar a venit și înștiințarea că mișcările sioniste nu mai sunt legale. Trimis acasă, a început iar să hoinărească, până când a descoperit într-un ziar anunțul că se caută tinere talente pentru un teatru de stat care se va deschide la Iași.
Și atunci Max și-a amintit că avea niște cunoștințe la Iași, pe care și le făcuse în vizitele sale acolo, în timpul instruirii de la Aliat Hanoar. Și și-a mai amintit că în copilărie era adesea pus să cânte. Că la școală cânta cu fetele și, pentru că avea voce de tenor, i se dădeau roluri în spectacole. Și-a amintit de mama lui, care îl ducea la teatru. De mama lui cu pălării și blănuri, de umbrela ei de soare, mereu asortată cu rochia și pantofii. Și cum nu prea avea rost pe lume și nimic de pierdut, Max Tărnăuceanu s-a decis să scrie o scrisoare cum că vrea să participe la acest concurs de tinere talente, chiar dacă nu are bani de tren să ajungă până la Iași. Peste un timp a primit banii pentru biletul de tren.
Odată sosit, și-a dat seama că lucrurile sunt mult mai serioase decât își imaginase el. Urma să se înființeze un teatru evreiesc de stat. Era vara anului 1949. Juriul era format din cinci persoane, regizori și scriitori, și în jur de patruzeci de candidați, femei și bărbați. A urcat fiecare pe scenă interpretând ceva dinainte pregătit. Max nu pregătise nimic și, întrebat, a răspuns că el venise să se întâlnească cu prietenii lui. Știa un cântecel de la grădiniță, l-a spus pe acela. În schimb, în pofida celor patru clase primare pe care apucase să le ducă la capăt, știa să scrie, să citească și să vorbească în limba română, în idiș, în rusă. E drept, la Aliat Hanoar lua ziare și le copia, se instruia singur, învăța, încerca să capete mai multă siguranță de sine. I s-a dat un ziar românesc, din care a citit. I s-a cerut să danseze, a dansat. Asta a fost tot. Răspunsul avea să-l primească acasă.
După câteva luni, a primit răspunsul: Max Tărnăuceanu este angajat la Teatrul Evreiesc de Stat din Iași. La un teatru profesionist, el, un amator. I s-a dat o cameră și a început să meargă la întâlniri, să se lase fotografiat, să dea probe, să cânte în idiș, să cânte în limba rusă. Plonjarea în teatru, își amintea el, a fost ca o aruncare de la o înălțime de un kilometru, în cădere liberă. S-a trecut apoi la repetiții, iar cei din echipa artistică discutau despre Șalom Alehem, despre Mihail Lermontov, despre Mark Twain. Max nu înțelegea nimic din ce vorbeau. A înțeles însă că trebuie să depună un efort supraomenesc ca să-și depășească condiția. Așa s-a apucat să vadă două-trei filme pe zi, să citească despre acești Alechem și Twain și Lermontov. Curând, a primit roluri importante. De asemenea, cântărețul invitat adesea la radio, la sărbători, era Max Tărnăuceanu. În presă se vorbea despre vocea lui, despre faptul că s-a descoperit un mare talent. Dar nimeni nu bănuia chinul prin care trecea acest tânăr de douăzeci și ceva de ani, jena celor patru clase primare, voința ieșită din comun de care avea nevoie ca să fie bun, foarte bun. Ceilalți vedeau carisma actorului și erau fermecați de vocea lui specială.
(Articolul complet poate fi citit în numărul de vară al revistei „Dacia literară”)
