Matei Vișniec: „Poezia este apa vie care circulă prin toate textele mele” (I)

Parte dintr-un studiu mai amplu despre structurile poetice ale dramaturgiei lui Matei Vișniec, studiu realizat de teatrologul și poeta Carmen Veronica Steiciuc, interviul de față este seducător prin sinceritatea cu care dramaturgul își observă și analizează mecanismele propriei sale creații teatrale. Uneori confesiv, alteori analitic, fragmentele din dialogul de mai jos, ce urmează a fi publicat în integralitatea sa în numărul de vară al revistei „Dacia literară”, devin instrumente de neocolit pentru oricine documentează această opera complexă, problematică, vie… (Călin Ciobotari)

Carmen Veronica Steiciuc: Domnule Matei Vișniec, ați afirmat de multe ori că dacă într-o piesă de teatru nu este și poezie, nimic nu e. Credeți că am putea privi poezia ca pe un element de definire a esenței în arta dramatică?

Matei Vișniec: De fapt, nu m-aş grăbi să generalizez. Există maniere de a scrie bazate şi pe alte instrumente de detectare a contradicţiilor din om şi din societate, a dilemelor în care ne zbatem ca fiinţe umane. Am văzut uneori spectacole-document care mi-au plăcut, scrise cu „bisturiul” observaţiei sociale, şi în care poezia era mai puţin prezentă, sau chiar deloc. Există autori care practică deliberat o scriere bazată pe „cruzime”, pe decorticare aproape anatomică. Ei evacuează în mod deliberat poezia pentru a merge pe alte căi, pentru a provoca emoţia spectatorului apăsînd pe alte butoane, activînd alte puncte nodale…

Pînă la urmă totul este o chestiune de gust, de educaţie, de vocaţie, de interes… Îmi amintesc de un spectacol semnat de Rodrigo Garcia şi prezentat la Festivalul de la Avignon. Rodrigo Garcia s-a născut într-un cartier sărac de la Buenos Aires (într-o favela) iar viziunea sa critică asupra lumii este extrem de sumbră. În felul său el scrie spectacole, dar o face cu sînge, cu puroi, cu gunoaie, cu înjurături, cu instrumentele dezgustului…  La el poezia nu numai că nu există, dar cred că o consideră chiar periculoasă, un fel de „duşman de clasă”. Uneori, la spectacolele sale, nu mai rămîn în sală, la sfîrşit, decît jumătate din numărul iniţial de spectatori. Unii l-au acuzat că practică tortura pe scenă, alţii că este prea trash. Vă dau un titlu de spectacol creat de el în Franţa, în 1999: Connaître des gens, bouffer de la merde. Aproape că nu îndrăznesc să traduc în româneşte acest titlu, dat fiind că limba română este mai pudică decît franceza…

Ceea ce vreau să spun dînd acest exemplu este că în domeniul artistic nu există regulă generală. Unii îl adoră pe Rodrigo Garcia pentru că reuşeşte să excite în spectatori centri nervoşi şi emoţionali pe care teatrul aşa-zis „tradiţional” nu-i poate atinge.

În ce mă priveşte, eu sunt continuatorul unei tradiţii care a început acum 2500 de ani în Grecia antică. Poezia şi teatrul se confundau la origine. Multă vreme piesele de teatru au fost scrise în versuri. Iar dramaturgului i se spunea „poet”. Am fost foarte impresionat, acum vreo zece ani, cînd m-am dus la Stratford să văd mormîntul lui Shakespeare din catedrala oraşului. Era acolo o plăcuţă pe care scria: „aici este mormîntul Poetului William Shakespeare”. Cuvîntul poet exprima deci esenţa a ceea ce a fost talentul lui Shakespeare, nu cuvîntul dramaturg sau cuvîntul scriitor… Pentru mine, da, poezia este o dimensiune esenţială a scriiturii dramatice, chiar dacă uneori ea rămîne vagă, discretă, aproape invizibilă… Şi tot poezia este ceea ce mă emoţionează cel mai mult într-un spectacol, pentru că ea îmi traduce ceva imposibil de exprimat prin alte limbaje…

„Poezia ne ajută să nu explicăm anumite lucruri…”

Poezia poartă multe măști și locuiește în ochiul nostru, atunci când admirăm frumusețea în toate formele ei.  Fiind omniprezentă în textele dumneavoastră, ca o forță creatoare, ar putea fi poezia considerată personajul principal, desprins din imaginar, care conturează toate textele dumneavoastră într-un registru mai mult sau mai puțin vizibil?

Cînd scriu o piesă nu mă gîndesc niciodată întîi la poezie… Oricum ea curge în venele mele, face parte din captatorii cu care intru în contact cu realitatea. Cînd scriu o piesă mă preocupă alte lucruri: forţa situaţiei dramatice, claritatea şi intensitatea conflictului, conturarea personajelor, curba dramatică… Poezia nu este niciodată obiectivul numărul unu atunci cînd încep o piesă, dar ea se strecoară ulterior în replici, în atmosferă… (…)

De fapt, ca să fiu mai clar, atunci cînd vine vorba de creaţie artistică, nu putem explica totul. Poezia ne ajută să nu explicăm anumite lucruri pentru că am distruge misterul, n-am face decît să vulgarizăm, să readucem pe pămînt ceva destinat să plutească. Poezia este deja o explicaţie, ori, nimic mai redundant, mai supărător, decît să explici explicaţia.

Deși este o călătorie destul de dificilă pentru alții, dar care pare firească în cazul dumneavoastră, vă rog să ne povestiți cum a fost drumul de la poezie la teatru?

Eu sunt, înainte de toate, produsul unei epoci în care poezia avea un rol gigantic în societate. Cînd am început să scriu poezie în versuri libere, pe la 14 ani, am simţit ceva unic, am simţit ce înseamnă de fapt libertatea. Cred că doar în septembrie 1987 cînd am trecut cu trenul din Ungaria în Austria am mai avut o astfel de revelaţie pentru că treceam în lumea liberă.

Poezia a fost pentru mine, deci, spaţiu de libertate, ascunziş, limbaj codat (iar uneori doar eu aveam decodorul), formă de revoltă, manieră de a evada din banalitate, instrument de observare a lumii… Prin poezie am crezut că pot critica totalitarismul, prostia, limba de lemn a ideologiei oficiale. Dar tot poezia a însemnat şi haz de necaz, uneori ea avea valenţe ironice, alteori îmi servea ca formă de deriziune sau auto-deriziune… Am scris enorm de multă poezie cînd am ajuns la adolescenţă şi apoi la prima tinereţe. Caiete întregi…

Eu sunt însă şi produsul cenaclurilor literare din epocă. Eram elev de şcoală generală cînd o profesoară de română m-a luat pentru prima dată cu ea ca să asist la o şedinţă de cenaclu al unor elevi de liceu. Acel moment a fost fondator pentru personalitatea mea. Eu scriam încă poezie cu rimă… Dar acei elevi de liceu, poeţi, scriau poezie în vers liber. I-am ascultat uluit, fascinat. Mi s-au părut atît de inteligenţi, atît de talentaţi, atît de frumoşi, atît de liberi. Nişte zei… Şi am vrut să fiu imediat ca ei. Atunci am început să cumpăr sistematic revistele literare în care se publicau poeme în vers liber, precum şi cărţi de poezie în vers liber… Iniţierea este importantă în viaţa unui aspirant literar.

Am frecventat apoi Cenaclul literar de la Casa de cultură de la Rădăuţi, apoi cenaclurile literare şcolare din judeţul Suceava. A citi într-un cenaclu şi a aştepta apoi consideraţiile critice ale participanţilor mi se părea ceva extrem de important, un test unic. Îmi spuneam „dacă scap fără să fiu făcut fărîmiţe înseamnă că mai am o şansă”…

La Bucureşti, unde m-am dus la studii în 1976, m-am numărat printre fondatorii Cenaclulul de Luni condus de criticul Nicolae Manolescu. Dar frecventam şi alte cenacluri, dintr-o mare curiozitate. Mergeam din cînd în cînd la Cenaclul condus de poeta Constanţa Buzea, la revista Amfiteatru. Sau la Cenaclul condus de poetul Florin Mugur. De cîteva ori am mers şi la Cenaclul revistei Luceafărul, sau la cenaclul de proză condus de criticul Ovidiu Crohmălniceanu… La mine, la Facultatea de filozofie, funcţiona cenaclul „Charmides”. Exista, atunci, la Bucureşti, dar şi în întreaga Românie, o galaxie de cenacluri. În cîte alte cenacluri nu am citit apoi, la Cluj (la cenaclul revistei Echinox), la Iaşi, la Timişoara… Fac parte, cred, dintr-o generaţie (generaţia ‘80) care a avut ca program reînnoirea poeziei ca răspuns la adîncirea dictaturii şi a cultului personalităţii…

Cînd am început să scriu cu adevărat teatru, în anii studenţiei, poezia s-a infiltrat în mod „natural” în textele mele… Pur şi simplu nu puteam să scriu altfel, ea era acolo, sub diverse forme, chiar şi în titluri. Eram student cînd am scris Sufleurul fricii şi Călătorul prin ploaie. Scriind piese de teatru nu mă gîndeam, însă, cum să fac să fie cît mai poetice. Mă gîndeam în primul rînd la actori, cum să fac ca replicile mele să poată fi spuse cu uşurinţă de ei, să sune ca un „ping-pong”… Instinctiv mi-am dat seama că teatrul, chiar atunci cînd este impregnat de poezie, trebuie să fie un alt limbaj…

Aş mai spune că m-am îndrăgostit de teatru nu pentru că aş fi văzut spectacole fabuloase de teatru. M-am îndrăgostit, în anii de liceu, în primul rînd de genul dramatic. Nu mari spectacole m-au făcut să iubesc teatrul, ci textele lui Caragiale, Ionescu, Beckett, Dürrenmatt… A început să mă pasioneze deci un gen literar înainte de toate, genul numit dramatic, pentru că mi se părea spectaculoasă acea punere în pagină a cuvintelor, sub formă de replici, de scene scurte, de acte…