Marius Nicolae Florescu, ieşeanul care a avut expoziţii de fotografie la New York și Paris, cu fotografii achiziționate de actorii Angelina Jolie şi Brad Pitt, are o poveste de viață ieșită din comun. Abandonat la naştere de părinţi, a fost silit să se descurce de timpuriu pe cont propriu și să facă dintr-o pasiune a copilăriei – fotografia – un mod de a trăi. Cel mai recent proiect pe care îl semnează se numește Fețe din umbra, expoziție itinerantă care a pornit de la Iaşi, Piatra-Neamț și s-a îndreptat spre Bucureşti, la Muzeul Etnografic, apoi în Germania, la Stuttgart şi Italia. (Lavinia Lazăr)
Lavinia Lazăr: Ai crescut în mai multe centre de plasament. Cum ți-ai descoperit chemarea spre fotografie?
Marius Nicolae Florescu: Era în una dintre zilele de vară, când mă aflam la centrul de plasament împreună cu colegii. Atunci, cu ocazia unei vizite a străinilor, am primit în dar pentru prima dată în viața mea un aparat de fotografiat pe peliculă.
Nu știam la acea vreme mare lucru despre fotografie, dar, treptat, am început să aprofundez această artă, considerând aparatul de fotografiat ca pe un „frate” care mă însoțea peste tot. Pe parcursul primilor ani, de când primisem primul aparat de fotografiat pe peliculă (film), KodaK, începusem să fotografiez primele imagini: portrete, peisaje, labirint, clădiri ș.a.m.d. Eram preocupat să surprind fiecare colț al clădirilor, dar și anumite peisaje, oameni, case tradiționale în special din zona Popricani. Un timp mai târziu, unul dintre educatori a plecat către oraș, pentru a duce aparatul către studio, unde prin developare și printare au ieșit toate acele imagini, care mai apoi mi-au fost înmânate. După un timp, prin analizarea fiecărei imagini, mi-am dat seama că Fotografia este dragostea mea.
Mai târziu, pe când mă aflăm la liceu, am reușit cu mari sacrificii, printre altele renunțând la banii pentru medicamente, să-mi achiziționez primul aparat foto DSLR tot pe pelicula: KoniKa MINOLTA.
În ce fel te-a inspirat viața ta de până acum? Într-un alt interviu declarai faptul că lucrezi la o carte autobiografică. În ce stadiu se află?
La 39 de ani, am reușit să fiu absolv două facultăți, Mecanică și Filosofie. Am și un master în Foto-video și regie. Am avut nevoie de voință și a trebuit să înțeleg că educația îmi este „colac de salvare”. Am luptat și lupt cu o boală incurabilă, maladia Wilson. Cartea de care spui se află în process de finalizare; împreună cu Ștefania Sidor, vom transpune o poveste autobiografică ce are la bază întâmplările reale care s-au petrecut în mai multe centre de plasament din județul Iași.
Cum ai fost primit în străinătate? Cine te-a ajutat pentru a-ți împlini visul?
Expoziția de la Luvru-Paris (2010), Viața în culori, a fost o primă mare șansă pe care am primit-o. A produs în mine o schimbare majoră, ce a determinat prezența mea, șase ani mai târziu, la New York. Apariția profesorilor și cea a prietenilor a reflectat deschiderea către o șansă unică a unui succes spectaculos. A existat, desigur, și umbra deficitului finaciar, neavând o susținere garantată din România. Au contat oameni ca Gheorghe Macarie, prietenii din Asociația fotografilor.
Ai o afinitate spre portret? Încotro te îndrepţi tu mai mult?
Orfan fiind, am o viziune aparte despre lume, despre real. Totuși, adesea cred cu tărie că fotografia de tip portret este cea mai …vizibilă și are o formă valoroasă de irepetabilitate, de unicitate.
Cât de mult te dedici pentru a realiza o fotografie perfectă? Din punctul tău de vedere există perfecțiune în arta fotografiei?
În urmă a numeroase evaluări asupra a circa 7.900 de imagini, îmi dau seama că este dificil a reda așa numita „perfecțiune”. N-aș putea menționa că o anume imagine fotografică este perfecta. Perfecțiunea vine și din anumite conotații pe care le are subiectul/ tema ei la un anumit moment, din modul în care accesează sensibilitatea privitorului.
Genurile fotografice pe care le practici implică o interacțiune substanțială cu oamenii. Cum reușești să obții de la subiecții tăi exact ceea ce te interesează?
Fiind mereu atent la detalii, selectez cu exigență numeroase părți: contează fiecare unghi asupra unui subiect, chiar dacă este dificilă construirea imaginii în sine. Nu e obligatoriu să ai un echipament foto cu numeroase accesorii; dacă ratezi detaliile subiecților… pierzi cadre extrem de importante. E necesar să ajustez fiecare poziție a omului, pentru a prinde cadrul esențial.
Care este povestea fotografiei preferate realizate de tine?
Îmi este greu să menționez prin limbajul specific al artei, prin prisma criticii și a ochiului format o poveste anume. Adesea am optat pentru teme, pe care să le surprind cu o exigențe ce pretend perfecționarea fiecărei imagini în parte. Fiecare imagine are o poveste aparte. O scenă de toamnă, cu zeci, sute de nuanțe – duce cu gândul la un limbaj al unui tablou specific picturii, la amestecul de culori, de lumini și umbre. Alte imagini au alt tip de importanță, precum portretul unui copil, surprins în cadrul unui eveniment: nunta. O imagine care sugerează un tablou dramatic, dar cu o poveste a traumelor din copilărie.
Care este principala sau cea mai des întâlnită problemă pe care o întâmpini cu subiecții?
Trebuie respectate niște reguli stricte. Fie că este vorba de un serviciu anume (botez, nuntă, soothing photo), trebuie să fie o relație de comunicare bilaterală, esențială în orice tip de fotografie de eveniment. Este foarte important ca ei să înțeleagă că fiecare idee transmisă se concretizează în viziune, se transpune prin prisma aparatului de fotografiat. Niciodată nu pot concepe ca fotografia să reprezintă poziția mea, expresie a stărilor mele, ci pe cele ale celor aflați în fața obiectivului camerei de fotografiat.
Din punct de vedere profesional, un fotograf valoros se evidențiază prin viziune, sensibilitate și prin lucrul atent la detalii.
Ce lipsuri se (re)găsesc în țară sau ce ar trebui să contribuie la o mai bună apreciere a artei?
Răspunsul la această întrebare presupune formularea unor răspunsuri la întrebări care vizează sintagme precum „educație artistică”, „educaţie culturală” și „educaţie estetică”. Dacă cercetătorilor și oamenilor de politici educaționale le este greu să se orienteze în labirintul conceptual existent, cu atât mai mult ne așteptăm ca cei care implementează programe și cei care beneficiază de ele să întâmpine dificultăți în acest sens. În România, educația culturală este deshisă pe anumite „paliere”, dar în limita unui buget extrem de redus. Analizând situația prezentului, cred că ar trebuie elaborate proiecte specific pentru obținerea unor deschideri mai mari în privința artei și pentru depășirea unor idei și prejudecăți din trecut.
