Charismaticul Marian Chiculiță este masterand în anul II la Facultatea ieșeană de Teatru, secția Arta spectacolului. Talentul lui a devenit vizibil prin implicarea în numeroase roluri, atât pe scenele școlii cât și în afara lor. Dintre acestea amintim spectacolul Paraziți, în regia Dianei Udrea, 13, la Teatrul din Stejar, regia Ovidiu Ivan, ori Ținuturile joase, spectacol montat la Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași în regia Mihaelei Panainte. Fire energică, curioasă și mistică totodată, Marian face parte din categoria actorilor care trăiesc cu dorința acută de a încerca noi stări, de a se dezvolta atât profesional, cât și personal. (Andreea Rotaru)
Andreea Rotaru: Încă puțin și această aventură numită „viață de student” se termină. Cum este actorul Marian și ce i-ar spune acesta omului Marian?
Marian Chiculiță: Actorul Marian este încă în stadiul de dezvoltare și cred că va rămâne așa până la finalul carierei. Consider că actorul, cu cât înaintează în vârstă și acumulează mai multă experiență, cu atât întrebările și căutările sale ar trebui să se înmulțească și să fie mai diverse. Între cei doi, actorul Marian și omul Marian, există diferențe majore, iar asta mă bucură pentru că astfel omul Marian devine criticul de încredere al actorului Marian și este primul la care vine să ceară o părere. Cred că singurul lucru pe care actorul îl recomandă omului este să nu îi mai fie frică să fie el și că de aici vine frumusețea, din diversitate.
Care este cel mai important lucru ce l-ai învățat despre tine în toți acești ani în care ai studiat teatru?
După acești ani de studiu am înmagazinat și dobândit experiență și amintiri care m-au ajutat foarte mult în evoluția mea artistică. Pot spune că mi-am dezvoltat o maturitate …copilărească, care mă ajută să rămân ancorat în realitate, dar care îmi oferă și libertatea de a fi fericit și de a vedea viitorul ca pe ceva frumos. Am învățat că, pentru a-ți atinge un țel, nu este de ajuns talentul, ci trebuie să muncești pentru îndeplinirea lui.
Pentru un actor, fundamental pe scenă este să…..
Pentru un actor, fundamental pe scenă este să fie verosimil, să creadă în ceea ce face, sa fie asumat și, cred, cel mai important, să își dea voie să fie vulnerabil în fața celorlalți. Cred că doar în acest fel emoția poate ajunge către spectator, în momentul în care actorul „se dezbracă” de orice barieră, inhibiție.
Dacă ar fi să retrăiești cel mai intens moment al anilor de studiu, care ar fi acela?
Prima amintire care îmi vine în minte este perioada în care am lucrat cu regizorul Florin Caracala la spectacolul Căpcăuni, text scris de Yann Verburgh. Această experiență a fost una dintre cele mai intense deoarece am ridicat acest spectacol în numai nouă zile, ceea ce a fost provocator pentru mine. Lucrul cu Florin m-a ajutat în primul rând pe mine, omul Marian, să rezolv anumite probleme cu propria-mi persoană, ca mai apoi, ca actor, să reușesc să ating acea vulnerabilitate pe care am menționat-o mai sus.
Ce ar trebui să primească spectatorul de la un actor?
Emoție, fiindcă lucrăm cu asta, nu? Din punctul meu de vedere, un actor își îndeplinește scopul într-un procentaj destul de mare atunci când spectatorul nu pleacă acasă indiferent, când reușește să-i dăruiască acestuia o bucățică din sufletul lui, când reușește să-l facă să-și ridice întrebări și să tragă propriile concluzii, dacă e cazul.
„Am început să observ că defectele fizice îmi sunt, de fapt, atuuri…”
Cel mai nou proiect în care ești implicat se numește Fenomen Tropical, în regia lui Octavian Jighirgiu, spectacol în care ai primit unul din rolurile principale. Pornind de la tine, cum este Robinson Crusoe, personajul pe care tu îl interpretezi?
Am învățat să pornesc în crearea unui personaj de la datele pe care le dețin, ca mai apoi să parcurg pași pentru a accesa profunzimea personajului. Robinson Crusoe a luat naștere pornind de la maturitatea copilărească menționată mai sus, acea doză de naivitate și puerilitate pe care simt că încă o dețin. Robinson este tipologia unui copil maturizat fără dorința lui, obligat să trăiască și să se lupte cu o viață de adult. Trăind singur, fără familie, el își crează propriul univers fictiv sub forma unui vis, unde toată lumea, mama, bunicii și străbunicile, prind viață. El devine regizorul propriei vieți imaginare, însă la un moment dat aceasta scapă de sub control, dându-și seama, în final, că la rândul lui și el este o marionetă a altui păpușar.
Care sunt atuurile tale pe scenă?
Firea mea de om extrem de curios mă ajută și pe scenă, iar asta s-a transformat ușor, ușor în unul dintre atuurile mele. Curiozitatea, cred eu, îmi oferă o paletă de calități pe care consider că ar trebui să le aibă un actor: de la curajul de a încerca orice pe scenă, de a fi într-o continuă căutare în construcția unui personaj, până la a dărâma ipoteze create de alții asupra unor personaje și de a recrea altele care pot la fel de bine să rămână în picioare. În mod evident, prima imagine imprimată pe retina spectatorului este cea a corpului. Am început să observ că defectele fizice îmi sunt, de fapt, atuuri și că ele mă ajută în expresivitatea mea pe scenă.
Raportându-ne la contextul pandemic, în ce fel te-a influențat pe tine această perioadă? Crezi că a schimbat percepții ori sensibilități asupra ta ori a teatrului?
Ca percepție asupra teatrului… perioada asta cred ca mi-a întărit ideea că teatrul n-o să moară niciodată, el se reinventează mereu. Ține de deschiderea noastră dacă evoluăm odată cu el sau dacă ne întoarcem împotriva curentului. Perioada asta pandemică, mai ales cele două luni de carantină, mi-au oferit luxul de a mă concentra pe omul Marian mai mult decât pe actorul Marian. Mi-am oferit timp pentru a medita și a rezolva tot felul de conflicte interioare; timp pentru a descoperi o nouă plăcere în zona cinematografiei, aceea de a încerca mici concepte de scurtmetraj, editare și montare video, având alături de mine oameni care mi-au oferit încredere și mi-au pus competențele la încercare; și pe această cale, le mulțumesc!
Ceea ce numim artă teatrală acum, cu toată tehnologia aferentă, satisface nevoile publicului?
Sigur. Exact cum am precizat anterior. E vorba de deschidere. Și ca spectator și ca actor, să fii deschis spre a evolua mi se pare esențial. Trăind în secolul XXI, secolul vitezei și al tehnologiei, trebuie să fii ignorant pentru a refuza atâtea posibilități de a reinventa sau evolua în această artă, crezând că teatru se face doar într-un fel anume.
Care ar fi cea mai importantă lecție cu care un actor pleacă de la repetiții?
Esențială, în procesul de lucru, mi se pare acceptarea greșelilor și conștientizarea faptului că doar prin valorificarea lor poți ajunge la rezultatul dorit. După repetiție, în general, mă bântuie în continuare întrebări legate de personaj și caut în mine adevărul pentru a reuși să aduc personajul într-o zonă cât mai veridică.
„Nu sunt locuri disponibile în teatrele de stat pentru că sunt blocate de mulți alții care nici măcar nu mai sunt distribuiți în spectacole”
Spune-mi două reproșuri pe care și le face actorul Marian Chiculiță…
În primul rând, sunt conștient că nu am destulă încredere în mine și tind să mă subestimez de cele mai multe ori. În al doilea rând, faptul că sunt perfecționist (aspect care poate fi privit, de asemenea, ca o calitate) și că n-am îndeajuns de multă răbdare cu mine, mă fac să mă confrunt, uneori, cu anumite bariere care ar putea fi evitate.
Ce oportunități de construire a unui viitor în teatru are un proaspăt absolvent? E nevoie de șansă, destin, noroc? Ori munca și căutarea necontenită își spun cuvântul?
Oportunități de construire a unui viitor în teatru sunt destul de mici, dar nu inexistente. În România sunt foarte mulți tineri care termină facultatea și nu activează în domeniu, iar asta nu pentru că decid să se reprofileze, ci pentru că nu sunt locuri. Nu sunt locuri disponibile în teatrele de stat pentru că sunt blocate de mulți alții care nici măcar nu mai sunt distribuiți în spectacole, sau nu sunt locuri fiindcă „nu ai experiență”. Teatrul independent este prea puțin susținut așa că oportunitățile se restrâng. Dar, bineînțeles, nu te oprește nimeni să faci ceva pe cont propriu, nu doar să aștepți. Eu cred într-o vorbă: norocul ți-l faci și singur. E nevoie de multă muncă, de răbdare, de șansă, de nervi de oțel și, nu în ultimul rând, de dorință.
Actoria este o formă de libertate sau dimpotrivă?
Fără îndoială, actoria este o formă de libertate. Curajul de a fi de fiecare dată altcineva satisface atât forța interioară a actorului Marian cât și liniștea și echilibrul din sufletul omului Marian. De multe ori atunci când omul se cenzurează, personajul este cel care rostește adevărul, adevăr a cărui esență se află de fapt în om.
Obișnuiești să îți faci așteptări? Dacă da, care sunt acestea?
Cine nu își face așteptări? Cred că, dacă nu ne-am face atâtea așteptări și speranțe, viața ar fi ceva mai ușoară. Însă ele sunt în ADN-ul omului, cu asta ne hrănim. Am așteptări și speranțe mari de la mine ca om și ca actor. Sper că, într-o bună zi o să îmi găsesc și eu drumul în teatru, sper că, din toamnă, vom reveni cu totul la normal și sper că, după această nebunie, lumea va deveni ceva mai bună sau măcar mai înțelegătoare.
(Interviu realizat de Andreea Rotaru)
