Zilele trecute s-a stins din viață unul dintre oamenii care au influențat decisiv alura vegetală a Iașului. Mulți ani director al Grădinii Botanice, lui Mandache Leocov i se datorează, printre altele, salvarea teiului lui Eminescu. S-a remarcat prin verticalitate și intransigență ori de câte ori interesele de tot felul au pus în pericol integritatea naturală a dulcelui târg. În cele ce urmează, reproducem fragmente dintr-un amplu interviu pe care mi l-a oferit în anul 2014. De altfel, ultimul interviu al lui Mandache Leocov… (Călin Ciobotari)
Călin CIOBOTARI: Domnule profesor Mandache Leocov, pentru cei care nu vă cunosc trebuie să spunem că aici, la Iași, sunteți un fel de patriarh al vegetalului, dacă îmi permiteți expresia aceasta. La origine, însă, sunteți de pe undeva din județul Suceava. Ce caută un bucovinean la Iași, domnule Leocov?
Mandache LEOCOV: Am venit la Iași în 1949. Venisem cu gândul să fac medicina. Aș fi putut face orice facultate; aveam o pregătire temeinică din liceul de elită pe care îl urmasem în Suceava, Liceul „Ștefan cel Mare”, cu un corp de profesori care oricând ar fi putut fi profesori universitari. Trebuie să vă spun că după război am trăit două mari drame familiale. Nu vă puteți imagina din ce familie modestă provin eu…
Ajutat de haiducul Coroi
Călin Ciobotari: Ați rămas de mic orfan…
Tatăl meu a murit la ridicarea școlii primare, la o acțiune de muncă voluntară. Se demolau niște ziduri pentru recuperarea cărămizilor necesare construcției noii școli primare. Zidul s-a surpat, iar tata a murit strivit. O dată cu el a murit și cumnatul lui. La moartea tatei, sora mea cea mai mare avea 11 ani, iar cea mică, două săptămâni. Toate satele din jur aflaseră de marea dramă în care ne aflam. Mama avea datorii, îi era foarte greu. La două săptămâni, ne trezim că ne pătrunde în casă un străin: blonduț, de statură mijlocie. Aveam cinci ani și jumătate. Toți cei cinci copii ne-am adunat în jurul mamei. A dat bună ziua și s-a prezentat: sunt haiducul Coroi! Era faimos încă de pe atunci, venea de prin zona Botoșanilor. Auzise de marea noastră nenorocire. Rețin și acum întrebarea lui către mama: „O să-i puteți crește pe toți cinci?”. Mama, deși neștiutoare de carte, era o femeie de o vrednicie deosebită. L-a privit și i-a răspuns fără să ezite: „Am să-i cresc! Și am să dau țării oameni drepți!”. Nu pot ști sigur dacă a ajutat-o pe mama cu ceva bani. Bănuiesc că da! N-am mai auzit-o pe mama să aibă datorii. Ulterior, haiducul Coroi a mai venit o dată. În iarna anului anului 1944 și primăvara lui 1945, toate satele din acea zonă, dar mai ales satul meu, Prelipca, din comuna Salcia, au fost bântuite de un tifos care a secerat un sfert din populație. Nu erau medici, nu era administrație, nu era nimic. Haos total. Erau zile în care trebuiau înmormântați șase oameni; un sătean o făcea pe preotul, altul o făcea pe dascălul… Atunci mi-am spus că mă fac medic, tocmai pentru a putea veni în ajutorul populației respective. Animat de astfel de gânduri, am sosit la Iași. Înaintea examenului erau acele cursuri de pregătire. Întâmplarea face că în una din zile m-am întâlnit cu ilustrul profesor Ilie Grămadă. După război, îl avusesem profesor la Liceul „Ștefan cel Mare” de la Suceava.
Grămadă a fost și director al Teatrului Național din Iași o perioadă.
Exact. Un om de o vastă cultură. Era un vorbitor interesant, cu o anume blândețe a vocii, dar care te sfredelea și cu un zâmbet care te capacita. Nu era de statura unui Bârsănescu sau Pavelcu, nu electriza auditoriul, ci îl capta pe îndelete. Fiind un elev bun, eram cunoscut de toate cadrele didactice. Eram și un caz social, proveneam din cea mai umilă familie… Grămadă s-a bucurat că mă vede venit la Iași să fac facultate. I-am spus că am început să fac cursurile de pregătire la medicină. S-a uitat la mine și mi-a zis: „Ai fi un medic deosebit. Gândește-te că facultatea e de șase ani și posibilitățile tale materiale sunt egale cu zero. Taxele sunt mari, se învață după tratate franțuzești care costă, îți trebuie mereu halate, cutare, cutare. De ce nu faci tu, Mandache, agricultură? Că tu știi aproape cât profesorii de la Agronomie…”. L-am ascultat și m-am dus la Agronomie. Dar, rețineți, toată viața am fișat plantele din flora spontană care pot fi utilizate în hrana omului în perioada de foamete. Cred că am făcut mii de fișe. Mai mult decât atât, tema de cercetare pe care am în început-o în 1955 cu marele dascăl Constantin Oescu, căruia i-am fost asistent, a fost „Introducerea de noi plante în agricultură”.
Despre satul românesc și salvarea lui
După absolvire, puțini mai știu, ați fost inginer agricol.
Da, la o cooperativă din județul Vaslui. Din 1962 până în 1967. La Miclești, una dintre cele mai sărace comune din județul Vaslui, cel mai sărac dintre toate județele țării. În anii cât am stat acolo, am ridicat cooperativa aproape la nivelul unei unități de cercetare științifică. N-am împrumutat bani, nu i-am lăsat cu datorii. M-am adaptat la posibilitățile pe care mi le oferea terenul respectiv, cu tipurile de sol, cu gradele de fertilitate etc. Am extins culturile care aduceau beneficii, am introdus culturi noi. Pentru a da de lucru și bătrânilor și copiilor, am introdus în cultură tutunul. Ajunsesem la 70 de hectare de tutun. Când am ajuns la Miclești, se cultivau doar vreo două hectare și jumătate grădină legume și zarzavaturi, deși aveau resurse de apă. Cumpărau produsele necesare de la legumicultori din vecinătate. În final, am ajuns la 50 de hectare! În fiecare toamnă, zi de zi, trimiteam la Iași, la Hala centrală, două camioane de produse legumicole. Îi învățam inclusiv cum să le vândă, le făceam inclusiv cartoanele cu prețurile. Eram, cum să vă spun, cel mai mare șef de pe-acolo! Dar, deși aveam 3.600 de oi, nu am luat un singur kil de caș… N-am luat un ou! Pe de altă parte, dacă în toiul nopții aș fi avut nevoie de 400 de bărbați, îi aveam la ușă!
Mai există ingineri de genul acesta astăzi?
Mai sunt unii! Uitați-vă, la Trifești, pe malul Prutului, este inginerul Lungu. Pământul pe care îl administrează, și care se ridică acum la vreo 4.000 de hectare, este la cel mai înalt nivel. E greu de imaginat că la Trifești au și cultură de cartofi pentru sămânță; că au fermă de struți, că așa și mai departe…
Cum apreciați evoluția satului românesc? Sentimentul general e că asistăm la o degradare cumplită a lui… Trebuie să ne temem de faptul că nu vom mai avea țărani într-o bună zi?
E un pericol iminent. Ce se întâmplă cu noi acum s-a întâmplat cu țările dezvoltate acum 400 de ani. Migrarea țăranului la oraș odată cu industrializarea a schimbat datele problemei. Singura soluție ar fi ca anumite zone montane și submontane să fie declarate situri naturale; să punem la punct o legislație de asemenea natură încât să fixăm populația în zona respectivă. E un mare avantaj să deții o civilizație agrară pierdută de secole în alte țări. Toți oamenii instruiți care ne vizitează țara nu rămân încântați nici de Casa Poporului, nici de Catedrala Mitropolitană de la Iași. În schimb, rămân înmărmuriți de Muzeul Satului de la București și de Muzeul Tehnicii Populare de la Sibiu. De ce? Pentru că în astfel de obiective este concentrată esența spiritualității neamului românesc. Când te uiți la portul nostru popular, când te uiți la artizanatul nostru, rămâi uluit de frumusețea și spiritualitatea înmănunchiate acolo.
Povestea teiului eminescian și a salvării lui
Aș vrea să trecem și la o altă secțiune a discuției noastre. Academicianul Valeriu Cotea vă numea, într-un volum scos de Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” atunci când ați împlinit 80 de ani, „director al Teiului lui Eminescu”. Puțini știu că celebrul tei din parcul Copou vă datorează faptul că mai trăiește și azi. Care e povestea relației dintre dvs. și teiul lui Eminescu?
E o poveste cu rădăcini mai adânci. Eram asistent, la Universitatea Agronomică, la disciplina de Dendrologie, o disciplină care se ocupă de arborii și arbuștii ornamentali, floricultură și arhitectura peisajului. Din fragedă copilărie, însă, sunt legat de tei. De ce? Pentru că încă de mic am îndrăgit copacul acesta ale cărui flori le culegeam. Asistent fiind, am proiectat și am făcut toate spațiile verzi din jurul Universității Agronomice. Tot ce vedeți acolo plantat e plantat de mine. Mai târziu, întâmplarea a făcut să ajung directorul Grădinii Botanice. Actuala Grădină Botanică se înființase în 1963, în Dealul Copoului. După zece ani, grădina ajunsese în impas, pârloagă. Primar al Iașului era Manciuc. L-a chemat pe rectorul Mihai Todosia și i-a spus că ori găsește om să se ocupe de ea, ori dă terenurile la oameni, pentru alte folosințe. Rectorul i-a convocat pe toți botaniștii din Iași. A fost consultat și conducătorul meu de doctorat, Mihai Răvăruț . Acesta a răspuns tranșant: singurul om care vă poate scoate din impas este fostul meu doctorand, Leocov. Pe ce se baza el? Pe faptul că, la amenajarea spațiilor verzi din jurul Universității, ne prezentasem la un fel de concurs de proiecte. Inclusiv profesorul Răvăruț făcuse un plan de amenajare, deci era și el în concurs. Eu, asistentul Leocov, mă înscrisesem și eu, cu planul meu. Ei bine, consiliul profesoral s-a oprit la varianta mea. Mai era ceva. În 1950 fusesem trimis cu niște studenți la Borsec. Ne-am întors pe 5 august. Pe 4 august, Iașul fusese devastat de o grindină cum nu s-a mai văzut. Atunci, în ziua aceea, teiul lui Eminescu a fost sfârtecat. Trei ani mai târziu, în 1953, asistam la toaletarea lui, la acele operații dendro-chirurgicale specifice. Un anume Gabrovenschi, descendent al unei familii de polonezi, pe atunci șef la Spații verzi, a curățat tot putregaiul din interior, de sus, de la bifurcarea ramurilor de schelet, și a făcut toate acele legături de susținere pe care, în 1990, le-am desfăcut. L-a dezinfectat cu tot felul de tampoane speciale, apoi a turnat în interiorul trunchiului o plombă dintr-un mortar foarte slab, ca într-o măsea.
În anul 1990 ce s-a întâmplat?
A fost anul în care pot spune că am salvat teiul de la moarte. Eram la filiala ieșeană a Academiei, răspundeam de monumentele naturii, de rezervațiile științifice. În acest context, ne-am asumat uriașa răspundere de a umbla la tei. Era foarte riscant ce făceam noi, însă, în condițiile în care teiul n-ar mai fi trăit decât maximum cinci ani, ceva trebuia întreprins. Mi-am asumat răspunderea și am desfăcut toate legăturile montate, cum vă spuneam, în anii 50. Ei bine, surpriză de proporții! Tot lemnul din trunchi, până la partea bazală, era putred, iar teiul devenise un fel de butoi. Concret, teiul avusese două posibilități: ori se predă și moare, ori găsește, de unul singur, soluții de supraviețuire. În butoiul acesta, teiul a emis, de sus, niște rădăcini adventive, care s-au strecurat pe lângă plomba de mortar, intrând în pământ. Prin aceste rădăcini, teiul a pompat apa cu substanțele hrănitoare la frunze și la coronament. L-am desfăcut, am refăcut legăturile. Așadar, în primul rând arborele s-a salvat pe cont propriu; în al doilea rând, în 1990, eu i-am dat un nou ciclu de viață. Multe din generațiile viitoare îl vor admira! La Bârnova, supraviețuiește încă un tei plantat la 1627, când s-a sfințit Biserica de acolo.
