Zilele trecute s-a stins din viață unul dintre oamenii care au influențat decisiv alura vegetală a Iașului. Mulți ani director al Grădinii Botanice, lui Mandache Leocov i se datorează, printre altele, salvarea teiului lui Eminescu. S-a remarcat prin verticalitate și intransigență ori de câte ori interesele de tot felul au pus în pericol integritatea naturală a dulcelui târg. În cele ce urmează, reproducem fragmente dintr-un amplu interviu pe care mi l-a oferit în anul 2014. De altfel, ultimul interviu al lui Mandache Leocov… (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Pe lângă salvarea teiului lui Eminescu, de numele dvs. se mai leagă descoperirea castanului Unirii de la Vișani.
Mandache Leocov: Cu ani în urmă, directorul de la Muzeul Unirii din Iași m-a chemat și mi-a vorbit despre existența unui castan al Unirii. Mi-a dat un dosar legat de acest arbore în speranța că voi dezlega misterul. În perioada interbelică, un învățător vasluian îndrăgostit de istorie, a cercetat împrejurimile Iașului și a descoperit castanul respectiv. L-a fotografiat, l-a localizat și a depus dosarul la Muzeul Unirii. Peste decenii, directorul Abrudan, la una din inventarieri, a dat peste dosarul cu pricina și mi l-a încredințat. Am cutreierat toate dealurile de jur împrejur. Am întrebat toți cărturarii din Bârnova, din Bucium, însă nimeni nu știa nimic. Pe unul dintre dealuri, în vecinătatea unei biserici dărăpănate, am dat, însă, peste un moș de vreo 90 de ani. Nu mică mi-a fost mirarea să aflu că moșul știa despre castan. Cu ajutorul lui, am regăsit castanul și l-am făcut cunoscut. Am recoltat de acolo vreo 12 kilograme de sămânță de castan și le-am dus la pepiniera primăriei. Au acum puieți din Castanul Unirii. I-am sfătuit ca o parte dintre ei să-i tragă prin ghivece și să-i dea la școli, prin țară. Nu pot să nu evoc aici poezioara lui Alecsandri, „Jurământ”, scrisă în emoția evenimentelor colaterale Unirii: „Sub acest măreț castan/ Noi jurăm toți în frăție/ Ca de azi să nu mai fie/ Nici valah, nici moldovean// Să fie numai români/ Într-un gând, într-o simțire/ Și să ne dăm mâini cu mâini/ Pentru-a țării fericire!”.
Da, să revenim în prezent. Dendrologic vorbind, care vi se pare că este orașul din România care stă cel mai bine la capitolul acesta?
Cel mai bine stătea Timișoara.
Am fost recent la Timișoara și, în multe zone ale orașului ai un sentiment de paragină.
Acum, da, așa e! Pe vremea cât păstoream Grădina Botanică, a venit primarul de atunci al Timișoarei la Iași. A vrut să vadă Grădina, care tocmai era în floare. A rămas uluit! El credea că Timișoara este centrul spațiilor verzi. Mai mult decât atât, mi-a cerut îngăduință să trimită o delegație de la Timișoara și s-o instruiesc. Lăsând modestia, aș spune că actuala Grădină Botanică a Iașului este una dintre cele mai mari realizări a orașului de după al Doilea Război Mondial.
Da, domnule profesor, însă nu putem ignora probleme juridice ce trenează asupra Grădinii. Ați lăsat-o la finele mandatului cu 105 hectare. S-au pierdut, în urma unor retrocedări dubioase, circa 50 de hectare. Iar fenomenul de înstrăinare a terenurilor continuă.
Știu! Știu și îmi pare nespus de rău. La fel cum îmi pare rău de vilele care au apărut peste noapte în Grădina Botanică. Stau și mă întreb cum a acceptat Primăria amplasarea de construcții în acel spațiu… Ce să zic? Am avut o întâlnire la Universitate cu reprezentanții Primăriei, care au venit cu hărți, cu ce urmează să fie retrocedat. Le-am explicat tuturor ce înseamnă Grădina pentru Iași.
Palasul, un compromis…
V-ați mai opus și amplasării complexului Palas în imediata vecinătate a Palatului Culturii.
Așa este, m-am opus din răsputeri. În prima etapă, ne-au chemat să semnăm avizele pentru demararea construcției. Erau prezenți toți, cei de la spații verzi, cei de la mediu. Toți că da, decapăm stratul vegetal, facem, dregem… Eu, însă, cunoșteam în detaliu ce fusese în jurul Palatului, cunoșteam planurile fostei Grădini domnești, Grădină pe care, după război, noi am vrut s-o refacem și s-o transformăm în Parcul Central al orașului. Fusese chiar elaborat planul acestui proiect, s-au făcut demolări; am fost prezent când s-a descoperit celebrul turn… Tocmai în virtutea acestor idei, m-am opus din răsputeri amplasării Palasului acolo. Era loc doldora în Iași pentru amplasarea în altă zonă a acestui centru comercial. N-a ținut nimeni cont de opiniile mele și au făcut ce au vrut. E adevărat că, în faza în care mastodonții respectivi au fost ridicați, Stela Cheptea, arhitectul de la Palas m-a chemat să-mi arate șantierul. După ce m-a învârtit vreo două ceasuri pe acolo, m-a dus undeva alături. Eram așteptat cu …patru variante de amenajări ale grădinii de la Palas. Erau prezente cam aceleași personaje pe care le văzusem cu ani înainte la Primărie. Le-am argumentat bătrânește că fiecare dintre variante era nepotrivită. Toate cele patru planuri valorificau Palasul, nu Palatul Culturii. Au mai trecut câteva luni, timp în care cei de la Palas au angajat doi arhitecți peisagiști din Italia. Au venit, au studiat zona și au elaborat alte variante de amenajare. Și iarăși m-au adus să le văd. M-am oprit asupra unuia dintre planuri, cu mici observații. Ca o paranteză, dacă mergeți la Palas, veți vedea într-un colț un tei și un plop. Planul respectiv se suprapunea gândirii mele de valorificare a Palatului Culturii. I-am dat girul!
Parcarea subterană de la Teatru, „o mare greșeală”
O altă chestiune care agită spiritele la Iași este generată de acel proiect care ar urma să transforme parcul de la Teatrul Național într-o parcare subterană.
E o mare greșeală. La fel cum a fost o greșeală atunci când, pe vremea comunismului, Opera ieșeană nu a acceptat ofertele Primăriei, care le oferea un spațiu generos, pentru o clădire aparte. Nu, ei s-au îndrăgostit de sala mare a Teatrului și au vrut acolo. Așa că și-au făcut anexa dinspre strada Cuza Vodă. Imaginați-vă un alpinist care urcă un munte cu un rucsac în spate. Greutatea e bine stabilită, iar dacă îi mai pui un rucsac în spate, sigur se va prăbuși. Construcția pe care a făcut-o Opera a stricat echilibrul Teatrului. Când au făcut proiectul acelei clădiri, arhitecții vienezi au turnat o placă de siliciu, tocmai pentru a izola pânzele freatice care veneau dinspre Copou. Construind anexa aceea, evident că s-a fisurat Teatrul. Iar acum, dacă fac acea parcare subterană, e posibil ca toate eforturile depuse pentru restaurarea Teatrului să se dovedească a fi fost zadarnice. Se va distruge vegetația din fața Teatrului, se va face excavație și, la cum lucrăm noi, șantierul va dura șapte ani de zile. Bagi basculante în centrul orașului, murdărești totul… Și asta în contextul în care deschiderea Teatrului către Palatul Mitropolitan este, să recunoaștem, frumoasă, firească! La fel, argumentele pe care le invocă Primăria referitor la tăierea teilor de pe Bulevardul Ștefan cel Mare, cum că nu s-ar fi văzut din cauza lor monumentele, sunt niște baliverne… Teiul este prin excelență arborele care suportă orice intervenție; practic, îi dai forma pe care o dorești!
În locul teilor s-a optat pentru salcâmul japonez…
Ei nu văzuseră niciodată salcâmi japonezi cândi-au cumpărat. Nici nu știau cum se cheamă. Domnule, asta este formă pendentă pentru cimitire. În cimitire sunt două tipuri de plante specifice: plantele care reprezintă durerea, tristețea și care au port plângător, și plante cu port columnar, simbolizând legătura între pământ și cosmos, înălțarea sufletelor. Salcâmul japonez face parte din prima categorie. Mai sunt și schimbările acestea climatice… Ploile au caracter torențial, verile sunt caniculare. Mai poți găsi umbră pe Bulevard acum? Nu!
„Mediul e o chestiune de viață și de moarte”
Totuși, ați aflat, a cui a fost ideea cu salcâmii japonezi plantați la Iași?
Pe cei din primărie i-au păcălit pepinieriștii din Italia care nu aveau alt debușeu. Trebuiau să vândă niște puieți, asta e! Oricum, nu pot să nu remarc faptul că, la Iași, continuă omorârea vegetalului. Prin toaletările pe care le fac cei de la Primărie, omoară arborii. Cât despre plantări, nici astea nu știu să le facă. De vreo două ori le-am pus pe birou modul în care trebuie făcute. Puieții trebuie, când sunt aduși din pepinieră, să aibă coronamentul format, cu valențe decorative. Ori ei îi scot din pădure. Pentru ca prinderea să fie de sută la sută, puietul se pune întâi în ghiveci. Îl aduci apoi cu tot cu ghiveci, îl scoți cu bolul de pământ și îl plantezi așa, în timpul verii. Mai mult, apele fluviale nu mai sunt acum captate direct în pământ; ajung în rețeaua de canalizare și gata, sunt duse. Gropile nu trebuie să le faci cum le fac ei acum, 40 pe 40 centimetri. Trebuie cel puțin un metru pe un metru și o adâncime de 80 de centimetri. Udatul numai trebuie făcut ca în trecut, când venea cu două găleți de apă și-o turnai lângă rădăcină, iar apa se infiltra pe o adâncime de 15-20 centimetri. Rădăcina e mai jos. Acum, la fundul gropii, înainte de a planta copacul se pune o țeavă curbată, cu perforații. Partea superioară ajunge cu câțiva centimetri mai sus de nivelul solului; prin această țeavă se face udatul. În felul acesta, rădăcina arborelui nu se mai ridică în sus pentru a primi apă din udatul de la suprafață; vântul nu-l mai depășește, pentru că arborele este mai bine ancorat; spațiul de hrănire subterană crește substanțial. Uitați-vă la Palas, acolo fiecare arbore are tubul la purtător…
Domnule profesor, aș vrea ca la finalul acestui dialog să transmiteți un mesaj în legătură cu atitudinea pe care omul contemporan ar trebui să o aibă față de mediu.
Omul s-a format odată cu mediul și este o componentă a mediului. Depindem de mediu. Covârșitoarea majoritate a fenomenelor de stresare și a unor maladii ale omului sunt determinate de schimbările pe care omul le-a făcut mediului. La scară planetară s-au stabilit norme ale spațiilor verzi pe cap de locuitor, capitol la care, în treacăt fie spus, Iașul stă foarte prost. Nu sunt niște norme cu care să te joci, nu sunt niște norme pe care să le interpretezi după bunul plac. E o chestiune de viață și de moarte…
