despre ucenicii blînzi și luminoși ai lui rabi Ieșua
Tocmai mă pregăteam să încep un articol despre caraghioșeniile din ograda lui Mircea Geoană, candidatul ne-oficial la funcția de președinte al Romîniei, cînd un telefon m-a anunțat că Magda Luchian s-a dus dintre noi.
Nu, Magda Luchian nu e, desigur, numele vreunei celebrități de la televizor sau de pe globul internetic. Scriind acum, îmi dau seama că Magda Luchian, doamna Magda Luchian, e din tribul foarte mic al broaștelor țestoase care, precum în credința de demult a pămîntului plat, țin în spate Pămîntul, ca să nu cadă în hău. ,, E ,, , nu ,, a fost ,, , fiindcă, oricît ar părea de retoric, sînt totuși lucruri care, nu doar din punct de vedere cuantic, nu dispar. Scuzați-mi patetismul, dar, ca om rău, afurisit ( ș.a.m.d. ) ce sînt, cred că am habar despre ce vorbesc.
Am cunoscut-o pe Magda Luchian acum cîteva decenii, și pot spune, cu riscul de a fi iar patetic, că Magda a fost ( ce aiurea sună vorba asta … ) un ucenic luminos și blînd al vindecătorului rabi Ieșua din Nazaret. Iar asta o spune un ateu, pentru care Magda a fost o întîlnire luminoasă, acum mulți ani, în vremea sumbră și bolnavă a sfîrșitului dictaturii comuniste, cînd puțini mai aveau curajul și puterea să fie vindecători. Ea a fost atunci, cum a fost toată viața, un vindecător. O fereastră luminoasă, care îți dădea nădejdea că, dincolo de tot mîlul înconjurător, poți respira.
Teoretic, acum peste 35 de ani, Magda era psiholog, într-un spital din care alt vindecător, profesorul Brînzei, plecase mult prea devreme, lăsînd spitalul pe mîna unui constipat cu nume polonez și a altor mediocri sau măcelari ai medicinei minții umane. Practic, Magda a fost atunci, la fel cum a fost toată viața, un fel de James Bond blînd, fără papion și arme sofisticate, care ajuta oamenii să treacă prin purgatoriul vieții, avînd o singură armă : bunătatea fără rest și fără vreo pretenție de recompensă. Da, deși nu era medic, Magda a fost din tribul foarte mic, mult prea mic, al doctorilor fără arginți, pentru care propriile lor convingeri și principii sînt mai tari decît orice jurămînt al lui Hipocrat.
Cu rădăcinile ei evreiești, Magda era un exemplu viu care demonta instantaneu tîmpenia toxică a unei aberații perene, cea a anti-semitismului primitiv, de peșteră. Și o dovadă vie a unei vorbe pe care o repet, din cînd în cînd : Caiafa era jidan, Isus era evreu. Pardon, poate nu sună korekt-politik, dar e adevărat.
Tuturor celor apropiați de Magda le trimit un gînd bun și o strîngere de inimă. Și părerea de rău că, ateu iremediabil fiind, nu pot crede, chiar dacă aș vrea, în întîlnirea din lumea cealaltă cu oameni ca Magda.
Nu, evident că nu cred că aceste cuvinte, mai mult sau mai puțin potrivite, mai pot face ceva pentru Magda sau pentru cei apropiați ei. Nu, aceste cuvinte sînt doar un fel de bocet public, pe cît s-a putut de sobru, pentru un om din categoria celor care nu prea se mai fabrică. Cum nu prea s-au mai fabricat niciodată, în serie mare.
Fiindcă fac parte din categoria ateilor de rit anglo-saxon, nu sînt deloc fan al bocetelor și panegiricelor publice. Acest text e doar o încercare, naivă sau patetică, probabil, de a arăta că oamenii precum Magda Luchian nu sînt o ficțiune, ci chiar există și produc efecte. Iar autorul acestui text e, fie și parțial, un efect al existenței oamenilor din tribul mic, foarte mic, mult prea mic, al leviților care, uneori, se numesc Magda Luchian.
Evident, așa cum se întîmplă mai mereu, n-am apucat să îi spun toate astea Magdei Luchian. De asta, așa ateu afurisit cum îs, sper, totuși, să pot să i le spun, cumva. Chiar dacă nu în lumea aceasta, în care oamenii buni mor într-un mod absolut nemeritat, fără ca domnul zeu să le dea un semn că întîmplarea cu Iov a fost, totuși, nu foarte în regulă.
Da, știu, vorbele astea nu sună foarte ok. Dar asta e, ateii afurisiți nu bocesc, nici în public, foarte corespunzător.
Lucian Postu
