Marius Chivu
Dovlecii îngerului jongler
Stăteam cu Emil Brumaru pe o băncuță și-l întrebam:
— Și cum e acolo, pe lumea Cealaltă? O după-amiază eternă cu lumina aia frumoasă, revărsată peste lucruri, de vă plăcea atât?
— Pe dracuʼ, e o lumină de neon! mi-a răspuns poetul fără să-i pot vedea pe chip indignarea, tristețea sau, poate, amuzamentul.
Aceasta a fost prima mea conversație cu el după ce a murit, cumva m-a întristat și am rămas indecis în sentimental meu până la următorul vis. În care se făcea că strângeam paiele de grâu pe câmp, la mine la țară, împreună cu Billy Corgan, vocalistul și chitaristul trupei Smashing Pumpkins, și-l grăbeam că venea tata cu tractorul să le încărcăm în remorcă. Era sfârșitul după-amiezei cu o lumină caldă revărsată peste snopii aurii de grâu…
Abia după câteva zile aceste două vise m-au luminat: Brumaru iubea dovlecii („concentrează lumina”, „mari miezuri de lumină”), iar Smashing Pumpkins au o piesă în care cântă „We all want to hold in the everlasting gaze / Enchanted in the rapture of his sentimental sway”, cu un refren în care Corgan urlă „Forever waiting, forever waiting a cruel death / You know I’m not dead / Iʼm just living for myself / Forever waiting / You know Iʼm not dead / You know I’m not dead”, în videoclip urlând într-un buncăr al cărui tavan e acoperit de neoane. Adică un fel de „vom sparge becuri vechi cu filament de Wolfram”, cum ar fi urlat Brumaru pe scena alternativă grunge ieșeană.
M-a consolat asocierea onirică dintre trupa pe care am ascultat-o obsesiv în liceu și poetul pe care l-am descoperit fascinat în facultate, o asociere firească prin afinitatea față de dovleci pe care, fără mijlocirea visului, n-o remarcasem niciodată. (Oare cum de nu realizasem că smashing pumpkins era doar un alt nume pentru „ochind dovlecii docili cu archebuza”?)
În luna octombrie a anului trecut, când am locuit în curtea Casei Pogor ca bursier al Muzeului Național al Literaturii Române Iași & FILIT, m-am plimbat printr-un Iași a cărui lumină halucinantă de toamnă caldă îl transformase într-un uriaș dovleac spart și revărsat din Copou până-n Casa Dosoftei. La ora asfințitului părea că alunecai pe bulevarde ca pe semințele proaspăt scoase din burta dovleacului cosmic. Nu mai spun că în curtea bistro-ului CUIB, la Acaju și în alte grădini de restaurante apăruseră dovleci adevărați pentru a întregi atmosfera din preajma Halloween-ului („felinare scobite în dovlecii moi”, „dovleci rânjiți cu mațe”). Trebuia doar să treci pe lângă pasajul de sub blocul „Plomba” de pe strada Cuza Vodă, să-l întâlnești pe poet în chip de graffiti, să-i citești versurile („Nu-ți cer nimic, vreau numai să exiști”) scrise pe perete de mâna artistului stradal HarceaPacea și să te imaginezi trăind în interiorul unui poem luminos de-ale lui.
Dar care-i faza cu dovlecii? Poemele și scrisorile lui Emil Brumaru, alcătuind împreună o cantitate impresionabilă de text (șapte volume de opere complete a tipărit Editura Polirom între anii 2009-2020), sunt, de fapt, pline de dovleci – o adevărată bostănărie lirică –, iar enumerările de mai jos reprezintă doar un survol prin opera sa.
Dovlecii sunt uneori agenți misterioși ai trândăvelii în reverie nostalgică („orele atârnă-n iarbă nemușcate / fântâna uitată-n dovleci”), alteori decor esențial pentru existențe ideale reale („Dolhasca, regatul cu motani, dovleci și fluturi”, „porci ce dorm la umbra dovlecilor în floare”) sau imaginate („Aș dori o casă liniștita cu o uriașă grădină în jur. Aș cultiva dovleci enormi. În fiecare zi le-aș măsura talia”).
Imagine a delicateții („planuri din fluturi și dovleci”) sau, dimpotrivă, a concreteții („momentul bilanțului este clipă de dovleac cântărit gospodărește-n palme”), uneori dovlecii sunt elementul superlativului absolut („o fericire moale ca o turtă cu dovleci copți”, „iubim poezia cum își iubește dovleacul vrejul”), alteori „doar” obiecte/organisme luminoase ale dorinței și admirației poetului („dovlecii plini de mațe stau candizi”).
Uneori reprezintă doar o condiție preferabilă („Să fim anonimi ca dovlecii / Și fleți și suavi răpitori”), de multe ori poetul identificându-se cu ipostaza vegetală („consideră-mă un dovleac anonim”, „mai bine să fiu dovleac decât poet”, „un dovleac asupra căruia coboară Duhul Sfânt”). Uneori dovlecii sunt agenți divini („trimite-mi tu un înger c-un dovleac / să-mi lecuiesc ce nu mai are leac”) sau de-a dreptul întrupări îngerești („Îngerii sunt din ce în ce mai puțini, / Unii s-au transformat în rouă, alții în crini, / În dovleci, în verande, flașnete, alaiuri / De fluturi curgând ca o miere spre raiuri”). (…)
(Marius Chivu a beneficiat, în anul 2023, de o Rezidență FILIT pentru scriitori români, acordată de Muzeul Național al Literaturii Române Iași. Textul complet poate fi citit în revista „Dacia literară”, nr. de primăvară)
