Călin Ciobotari
Probabil unul dintre cei mai greu de încadrat autori clasici, Georg Büchner a avut neșansa să moară tânăr, revoltător de tânăr (24 de ani). Cele trei piese pe care ni le lasă, piese despre a căror valoare nu avea să afle în scurta sa viață, alcătuiesc azi o operă teatrală majoră, unanim recunoscută nu doar ca rezultantă a romantismului german din prima treime a secolului XIX, ci ca premonitorie pentru marile curente pe care teatrul european avea să le dezvolte în secolul următor. De fiecare dată când recitesc sau mă reîntâlnesc cu textele lui montate, încerc dublul sentiment al unei originalități debordante, dar și o circulație discretă a lui Büchner în ceea ce generic numim teatrul modern. E o operă cu o dualitate stranie, indiscutabil clasicizată și, în același timp, de o prospețime aproape inexplicabilă.
Reconfirmări ale acestor impresii mi le-a furnizat recent vizionatul spectacol Leonce și Lena de la Teatrul „Bacovia” Bacău, în regia Sânzianei Stoican. Apetitul pentru piesa din 1836, a doua a lui Büchner, în România e deschis încă de la finalul anilor 60, când Liviu Ciulei o pune în scenă cu o distribuție de așezat în ramă (Ion Caramitru, Virgil Ogășanu, Marin Moraru ș.a.), plus cu o coregrafie semnată de tânărul … Gigi Căciuleanu. Ca o paranteză, peste ani, un alt coregraf român important, Răzvan Mazilu, avea să vină cu o nouă lectură coregrafică (la Teatrul de Comedie, cu Lari Georgescu și Crina Semciuc în rolurile principale, regia Horațiu Mălăele). Piesa reintră, apoi, în atenția creatorilor români la începutul anilor 2000, prin versiunea pe care o propune Alexandru Dabija. Tompa Gabor și Mihai Măniuțiu o relecturează, la rândul lor, fertil producând spectacole memorabile. Costumele Carmencitei Brojboiu din montarea de la Maghiarul clujean sunt de neuitat, la fel cum versiunea integral muzicală propusă de Măniuțiu & Ada Milea la Oradea (cu un Richard Balint fabulos în rolul lui Valerio) încă are ecouri in memoria noastră, la mai bine de un deceniu de la premieră. La Satu Mare, istoria înregistrează un spectacol Leonce și Lena în regia lui Cristian Ioan, iar mai recent, la Unteatru, Eugen Gyemant readuce textul lui Büchner în atenția publicului autohton.
Rădăcini evidente în comedia Shakespeareana (bufonada, melancolia, farsa, acrobațiile lingvistice, evadarea controlată în pastoral și bucolic), trecute prin filtrul romantismului târziu, amestec de stări, de la un straniu luminos-maladiv dolce far niente, până la un difuz sentiment al absurdului ce presimte, cu mai bine de o sută de ani înainte, cotitura absurdă a teatrului european sau un delicat, pre-brechtian, aer de detașare – toate aceste (posibile) direcții tematice și estetice pe care le subîntinde textul sunt sintetizate de spectacolul Sânzianei Stoican, unul ce se impune nu doar ca un foarte agreabil spectacol de public, ci și ca un spectacol-studiu, o cercetare artistică asupra unei dramaturgii deschise.
Regizoarea recuperează prioritar inepuizabila temă a totalitarismelor pe care o tratează generic-atemporal într-un mod ce mixează tonalitățile comice, grotești, absurde și sumbre. Spectacolul se deschide cu un video-hublou prin care privim contorsionările istoriei; ulterior, cei doi episodici polițiști din textul original vor fi multiplicați, permanentizați, instanțiați ca forță opresivă, irațională, aflată la dispoziția puterii. Un dictator, la fel de generic numit „regele”, e și el un personaj-sinteză: regăsim în el ecouri ce vin din epoci diferite, senectute înșelătoare, delir narcisic și abdicare de la rațiune în numele …rațiunii (a gândirii); Stoican supralicitează și îi cere interpretei (Eliza Noemi Judeu), o ambiguizare de gen a rolului, soluția validă ce aduce sensuri suplimentare conceptului de „dictatură”. Un straniu amestec de personaje ficționale (precum cele din Jarry, Ionesco etc.) și personaje reale se naște sub ochii noștri. Relația cu Consiliul Curții, cu Președintele, cu poporul descriu aluziv o joacă de-a democrația ce nu ne este deloc străină.
În mijlocul acestui mediu al terorii, prințul Leonce și poeticitățile sale cinice par o acoladă în istorie, o formă de opoziție, o încercare iluzorie de subminare a unor cadre prestabilite. Büchner introduce în discuție o temă secundă a fatalității, specifică romantismului, însă particulară prin dezinteresul pentru orice mitologie sau fond metafizic. O tratează în special prin intermediul ironiei de tip romantic, anticipând însă și aici surprinzătoare dezvoltări ale ironiei (ce vor fi tratate în secolul XX de filosofi precum Richard Rorty). Sânziana Stoican este foarte atentă la aceste mecanisme profunde, le preia și le îmbogățește nu actualizându-le, ci atemporalizându-le, ca și cum Regele, Președintele, Leonce, Valerio și toți ceilalți nu sunt recognoscibili doar azi, ci aparțin, inevitabil, și viitorului. Mâine va fi la fel, e strigătul exasperat al lui Büchner ce răzbate la răstimpuri și din spectacol băcăuan.
Un al doilea plan major este dragostea, cea care aparent ne poate salva de tiranie, soluție existențială de supraviețuire în fluxul nimicitor al istoriei. Numai că și aici relativismul este la el acasă, căci, „după un an”, monologhează Leonce, vei bea un pahar de apă și te vei trezi din asta. Finalul piesei și al spectacolului e, tocmai de aceea, un fals sau, oricum, un parțial happy end. Căsătoria celor doi îndrăgostiți e dictată de hazard, nu de opțiuni personale, iar impresia de marionetizare a personajelor nu se diluează, ci se intensifică.
Spectacolul Sânzianei Stoican se caracterizează prin precizie, rafinament cultural, apetență pentru cercetare și pariu regizoral la miză mare. E un spectacol de regizor prin modul în care, de la început până la final, simți o gândire care unifică, nuanțează, subliniază, deschide direcții, mixează planuri, nu pentru a se etala pe sine, ci pentru a indica forța și fertilitatea acestei dramaturgii. Așa se face că stratul shakespearean de care pomeneam mai sus coexistă armonios cu absurdul ionescian (exemplară în acest sens mi se pare condusă scena polițiștilor de la începutul spectacolului), cu brechtianismul (teatralitatea, mecanismele teatralității lăsate convențional la vedere – creangă teatral coborâtă, reflectoare coborâte și ele, relația cu publicul, insertul final al informațiilor din biografia autorului etc.), dar și cu deschiderile á la Carlo Gozzi spre basm teatral, spre un anumit tip de exotism pregnant mai ales odată cu intrarea în scenă a Lenei și a Doicii. Tot de rafinament cultural ține, cred, și traducerea atât de frumoasă și expresivă a Ninei și a lui Iosif Cassian, pe care adaptarea Sânzianei nu o subminează, ci, din contra, o pune în valoare. Câteva fine tăieturi, câteva inversiuni de replici, două-trei inserturi, însă textul lui Büchner rămâne nealterat, în toate superbia poetică și în toate enigmele lui încă nedescifrate de timpul nostru.
Costumele lui Valentin Vârlan sunt spectaculoase și pline de sens. Extravaganța lor, atât de bine controlată, aduce mereu lumini noi asupra personajelor, asupra acțiunilor și relațiilor acestora. De la peticele arlechinești ale pantalonilor bufonului, până la eflorescențe poetice încrustate în hainele lui Leonce și ale Lenei, de la tonurile uniformizante ale soldaților până la notele glamour din ținutele de party de la curte, de la pompos-ridicolele costume ale membrilor Consiliului, până la detalii precum jartiera în care dădaca își ține sticluța de Jägermeister, totul e echilibrat, motivat și contribuind din plin la articularea lumilor scenice ce se succed în fața ochilor noștri. De apreciat apoi dialogul dintre aceste costume și light design-ul lui Costi Baciu, dialog grație căruia în niciun moment riscurile decorativului și ale expunerii per se nu tulbură bunul mers al esteticilor spectacolului (poate cu excepția rochiei de mireasă, salvată și ea prin efectul de teatralitate pe care îl procură). La rândul lor, decorurile sunt pragmatic concepute, separări verticale de planuri, mediu aerisit în interiorul cărora personajele și costumele lor respiră nestingherite. Vizual, spectacolul este mai mult decât ofertant, oferind constant hrană de calitate privirii și traducând prompt în imagini labirintica, baroca frumusețe a textului.
(Continuarea în revista Teatrul Azi, nr.1-2/ 2025)
Teatrul „Bacovia” Bacău – Leonce și Lena, de Georg Büchner. Regie & adaptare: Sânziana Stoican. Scenografie, ilustrație muzicală, video: Valentin Vârlan. Light design: Costi Baciu. Cu: Marian Dumitru, Minodora Broscoi, Eduard Burghelea, Florina Găzdaru, Eliza Noemi Judeu, Ștefan Ionescu, Eva Cosac, Kiki Simion, Ștefan Huluba, Tudor Hurmuz, Alexandru Bodron, Vlad Nicolici, Adrian Ionescu. Data vizionării: 12 ianuarie 2025
