Merg cu plăcere și curiozitate la Teatru Fix. Niciodată nu știi la ce să te aștepți după ce cobori în subsolul de pe Cuza Voda. Tocmai imprevizibilitatea aceasta mă atrage și mă determină să nu mă documentez prea mult despre ce urmează să văd, pe principiul pescarului, principiu disprețuit în teatrologie și considerat complet neserios: Să vedem ce pică! De-a lungul timpului, am „scos” de-aici câteva spectacole cu adevărat memorabile (Dreaming Romania, S-a întâmplat într-o joi etc.), dar și „capturi” pe care le-am aruncat înapoi în baltă în secunda doi (inclusiv o montare a uneia dintre piesele mele).
Ei bine, zilele trecute mi-a „picat” la teatrul cu pricina un spectacol tare fain, raritate printre propunerile teatrale ale unui Iași atât de zgârcit și steril când vine vorba de spectacole-mișcare: Lasă-mă să… Om, o producție de coregrafie-teatrală, concepută de Beatrice Volbea. În fapt, avem de-a face cu o minuțioasă cercetare coregrafică asupra omului, privit dintr-o multitudine de perspective (psiho-fizic, emoțional, erotic, social etc.), cu accent pe conflictele și contradicțiile ce îl străbat în fiecare clipă a vieții, dar și pe clișeele, rutina și mecanicitatea ce ne sărăcesc atât de mult existențele.
Impresia de cercetare este persistentă. Ea provine din imperfecțiunea mișcării, absolut normală atunci când vorbim despre mizele dansului în teatru, dar și din caracterul de partituri deschise pe care actorii performeri le desenează în scenă cu corpurile lor. Beatrice Volbea propune un colaj spectacologic ce conține nu doar mișcare, ci și text rostit (live sau înregistrat), muzică (spațiul sonor este o de o diversitate inepuizabilă, plimbându-te de la sunet grav, la muzicalități explozive, de la „academisme” sonore, la primitivismul unor sounduri tribale etc.), vizualitate (concepția video îi aparține lui Andrei Cozlac: geometrii în mișcare, solitudinea cosmică a unui fluture ce dă din aripi, perspective asupra unui draft de planetă și așa mai departe). În acest peisaj „cu de toate”, corpul rămâne, însă, centru de interes.
E provocator modul în care cei cinci interpreți își „locuiesc” propriile corpuri pe parcursul spectacolului. Uneori o fac rațional, alteori își abandonează trupurile, lăsându-le „de capul lor”, uneori sentimentul dă din coate și iese la suprafață, alteori corporalul se rezumă la mecanic sau la energii primare ce poartă în sine ecouri atemporale. Căci poveștile documentare ale lui Beatrice Volbea, dincolo de unele indicii (naștere, copilărie, maturizare etc.) întrețin constant un aer de „timp general”, nu atât al individului, cât al speciei. Poate tocmai de aceea, tema morții nu intră, explicit, în exercițiile acestea de scaning prin mișcare a omenescului. Moartea e o problemă a individului, nu a speciei.
Un alt punct forte din Lasă-mă să… Om este dialectica unul-multiplu pe care dezvoltă regizorul și colaboratorii săi. Grupul funcționează uneori unitar, cu elemente de mișcare sincron, cu uniformități ce îi conferă coralități coregrafiate. La răstimpuri, însă, grupul se desface în favoarea unui discurs al diferenței și al unicității. Costumele au un rol major în această fază: după o primă secvență a uniformității cromatice (dansul bebelușilor), fiecare performer are propria lui culoare, doar șosetele roșii, pe care cu toții le poartă, păstrând amintirea unității inițiale. Nu putem ieși din șosetele acestea, ele ne fac recognoscibili, ele fac din tine Celălalt al meu…
Am (de)gustat, apoi, finețea unor construcții ce au la bază relația corp-materie, exploatând interacțiunea actor-obiect scenic. Decorul (mese și scaune) este integrat în coregrafie, devenind fie prelungire corporală (uluitorul „mers cu scaune” al lui Ovidiu Ivan), fie suport material/ micro-scenă, ori „text” reificat. Construit din lemn, decorul acesta, în inter-relaționare directă cu corpul, îți poate genera și meditații despre elementele primare dintr-o proto-umanitate.
M-au mai interesat, în mod deosebit, căutările echipei în scenele de dialog dintre corp și lumină, secvențele de interacțiune și implicare a publicului (superficial testate, după părerea mea), momentele de auto-cunoaștere ale corpurilor (întâlnirea dintre un corp și o extremitate a lui numită „mână”, de exemplu), relația corp-spațiu, valorizarea banalului (cum poate un banal măr să devină obiect cu miză dramatică), tema atingerii dintre două corpuri (o foarte bună scenă a sărutului), variațiunile erotice, senzualitatea, drumul de la carne la carnalitate și așa mai departe.
Părți ale cercetării, subiecți și, în același timp, autori ai ei, Ovidiu Ivan, Stanca Jabenițan, Alexandra Bandac, Bianca Lidia Cuteanu și Camelia Dilbea își „scriu”, cu seriozitate, dar și cu mare plăcere, „eseurile” despre mișcare. Simți în evoluțiile lor maturitatea actorului ce se privește pe sine, dar și bucuria dansului, satisfacția de a se exprima prin mișcare și de a contribui la articularea unor foarte pertinente dramaturgii ale mișcării.
Ca să revin, însă, la începutul absolut neserios al acestei cronici, cum bine se poate observa, pot să spun că, tura asta, am prins o ditamai prada. Și mai pot să spun că are pește balta… de la Teatru Fix. Așa că mai mergem și altădată…
Teatru Fix Iași – Lasă-mă să …Om. Un spectacol coregrafic de Beatrice Volbea. Sound mix: Robert Spazz (SPZ). Video concept: Andrei Cozlac. Coregrafia: Beatrice Volbea. Video asistent: Aurel Asanache. Documentare: Diana Butnaru. Costume: Daniela Manole. Decor: Mihai Pintilei. Tehnic: Alex Amarghioalei. Distribuția: Alexandra Bandac, Bianca Lidia Cuteanu, Camelia Dilbea, Stanca Jabenițan, Ovidiu Ivan. Data vizionării: 12 mai 2017.
Călin CIOBOTARI
