Săptămâna ce-a trecut mi-a fost dat să văd ceva ce n-am văzut de mult tare. Înaninte de 89, Ceaușescu era filmat cum dădea indicații și toată lumea aplauda sau se dădea într-o parte, nu cumva să-i știrbească poza. Peste ceva vreme, după ce am dobândit dreptul de pierde vremea în fața televizorului, am trăit un deja-vu când se dădeau imagini din Coreea de Nord cu iubitul, scumpul și îndrăgitul conducător, mai mereu cu degetul înainte în fața gloatei care aplauda de mama focului, asemeni lui nea Nicu. Zilele trecute, junnele nostru primar și baron, mai nou, se plimba pe undeva prin zona Bahluiului și dădea din mâini mai ceva ca antepomeniții, în vreme ce o seamă de neni din anturaj se grăbeau să iasă din cadru ca să nu apară și să strice imaginea șăfului.
Din ce am înțeles, imaginile cu dom Chirica pe șantiere ar fi avut menirea să mai atenueze din efectul dezvăluirilor cu bebe milionarul și să arate ieșenilor că el este negru și integru, atent aplecat spre nevoile alegătorilor și apărător al celor sărmani. Cu duhul. Acuma, dincolo de faptul că am râs pe persoană fizică de strategia asta făcută cu picioarele din spate, n-aveam cum să nu remarc comentariile de la postarea de pe social media. Pe lângă „igienizare“ – a se citi raderea mesajelor de contra – am văzut unul, păstrat, de mi-a stat mintea. Zicea un nene, probabil un simbriaș din echipă, cum că dacă orașul arată bine, nu mai contează câte case are primarul. Pe bune?
Eu am luat-o ca o insultă la adresa bunului simț. Nu pot să accept ca-n orașul pretins universitar, capitală de nu știu care, plus câte și mai câte titluri, sunt voci care să accepte derapajele edilului, ba chiar cu nonșalanță și îngăduință în exces. Dacă emisia respectivă vine din staff-ul domniei sale, repet, dacă, atunci înseamnă că suntem luați de proști. Adică, „ia, mai dă-i în spanac, că habar n-au“. Or fi și din ăștia, dar cred că sunt mai mulți cei care așteaptă un verdict din dosarul „Skoda“, justificările cu subiect și predicat în cazul proprietăților dobândite în timpul mandatului, argumentele finanțărilor unor opere de artă ce zac printr-o remiză, ca să nu mai povestim despre cauzele desființării secțiilor de baschet, handbal și rugby și așa mai departe, până la autorizații.
Ideea, după care la precedentele alegeri locale cineva ar fi tras lozul câștigător, umbrește noțiunea de ales al urbei ca să nu mai invocăm democrația. Ritmul accelerat al dezvoltării personale al cuiva, pus să gospodărească niște sume consistente, nu că bate la ochi, ci urlă de-a dreptul – băi oameni buni, aici e șmen! Nu trebuie să fii docent să realizezi așa ceva. Și-atunci mă întreb: … ce rost mai are o eventuală campanie de spălare a imaginii cuiva ce duce în spate stindardul de baron local? Pentru că-n momentul când ai rostit substantivul precedent, lumea deja știe ce înseamnă. Se dorește a se fabrica un baron proletar? Un baron de-al nostru? Un baron de treabă? N-avem știre, dar vom vedea până unde se poate ajunge.
Numai de bine,
Văru
