despre cea mai importantă lecţie a unui băiat din Copou
Întîmplarea face că, acum vreo 30 de ani, înainte să-l cunosc personal pe Cristian Mungiu, i-am corectat ” teza de admitere ” la şcoala de presă a ” Opiniei studenţeşti „. Nu eram vreo somitate a gazetei, pur şi simplu am stat cîteva săptămîni în camera de cămin a lui Florin Zamfirescu, secretarul general de redacţie, iar el m-a rugat să-i dau o mînă de ajutor la corectat, ca filolog în devenire ce eram.
Cristi Mungiu nu era încă student, abia intrase la Filologie, primul pe lista de admitere, la specializarea ” limba şi literatura engleză ” . Aşa că, după ce am terminat de corectat teza lui, am făcut cîteva comentari ironice vizavi de mai multe chestii care mi se păreau că ar merita discutate cu jupînul de la gazetă : unele greşeli gramaticale sau stilistice din lucrarea lui Mungiu, nu foarte compatibile cu prima poziţie pe lista de admitere la Filologie ; intrarea cam peste rînd în trupa revistei, adică înainte de a deveni efectiv student ; faptul că lumea ar putea explica micul favor prin faptul că era fratele Alinei Mungiu, fostă şefă la ” Opinia studenţească „, şi fiul lui Ostin Mungiu, profesor universitar la Institutul de Medicină.
Zamfirescu s-a uitat peste lucrarea lui Cristi, mi-a dat dreptate vizavi de greşelile găsite, mirîndu-se de ele, apoi mi-a zis că Kiki e băiat bun şi n-are rost să facem mare caz de restul chestiilor pe care le adusesem în discuţie. I-am dat dreptate cu juma’ de gură, aşa că, peste cîţiva ani, cînd Kiki mi-a devenit coleg în grupul de presă ” Monitorul „, am continuat să-l consider un băiat de treabă, dar care trăia în umbra membrilor mai celebri ai familiei sale. ” Fratele lu’ Alina „, mai pe scurt. Fiindcă pe sora lui o ştiam mult mai bine şi aveam o părere destul de bună despre ea.
Între timp, părerea mea despre Alina Mungiu s-a nuanţat mult, iar cea despre profesorul de farmacie Mungiu s-a completat, nu cu nuanţe pozitive. În schimb, am un respect deosebit pentru Kiki. Nu, asta n-are nici o legătură cu faptul că fratele mai mic a devenit mult mai celebru decît celebra lui soră. Şi nici măcar cu faptul că aş fi un fan ardent al filmelor lui. Întîmplător, n-am văzut nici unul dintre filmele lui premiate la Cannes, iar primul lui lung-metraj nu m-a impresionat în mod deosebit. Fiindcă respectul meu pentru Cristian Mungiu n-are legătură cu arta, ci cu un tip de comportament demodat şi desconsiderat, mai ales în lumea împănată cu celebrităţi : bunul simţ.
Da, cred că decenţa firească a comportamentului său e lucrul cel mai important pe care ni-l oferă Cristian Mungiu. Nu premiile de la Cannes, ” care-au-făcut-enorm-pentru-imaginea-Romîniei-în-lume”. Ci faptul că un om care are celebritate cît pentru trei regimente de artişti continuă să se comporte normal, fără aerul afectat pe care îl capătă, brusc, mai orice primadonă care a debutat la opera din Hîrlău.
În ţara unde ifosele ieftine fac parte din bagajul obligatoriu, un om precum Cristian Mungiu ar trebui declarat specie pe cale de dispariţie şi tratat ca atare, cu gîndul că exemplul său trebuie ajutat să se multiplice. Dacă vrem să nu mai fim o turmă amorfă şi să redevenim un popor cu şiră a spinării şi comportament decent.
Nu, nu l-am mai văzut pe Kiki de peste 20 de ani, de cînd el lucra la Radio Nord Est şi eu la ziarul ” Monitorul „. Dar un cunoscut comun, din branşa lui, mi-a confirmat că şi în particular e acelaşi om de bun simţ din apariţiile publice. Aşa că n-am nici o grijă, chiar nu mă interesează cum o să mi se pară filmele lui premiate la Cannes. Fiindcă ştiu ceva mult mai important : Kiki, băiatul din Copou, a luat de mult Oscarul pentru bun simţ.
Lucian Postu
