Ioan Crețescu are o experiență de teatru de peste 20 de ani. Din 1995 până în prezent este actor angajat la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani, unde s-a impus ca artiștii de bază ai trupei. Perfecționist, convins că întotdeauna mai este ceva de învățat, Lulu, cum i se mai spune, urmează, în prezent, regia de teatru în cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, același loc unde a absolvit și Arta Actorului, între anii 1995-1999. (Lavinia Lazăr)
Lavinia Lazăr: În 1999, ai absolvit Actoria la Facultatea ieșeană de Teatru, clasa profesorilor Constantin Popa și Adi Carauleanu. Cum ai descrie acea perioadă?
Cred că prin anul al III-lea s-a produs un declic și am început să înțeleg unele lucruri. Noroc că pe atunci facultatea era de patru ani. Pe atunci, nu exista secția de regie, dar am participat cu entuziasm la fiecare propunere de proiect pe care am primit-o. Am făcut un spectacol de mișcare după albumul concept al lui Pink Floyd: The final cut la Centrul Cultural Francez, în regia lui Eduard Jighirgiu. Tot acolo am jucat în regia lui Radu Ghilaș, Jurnalul lui Adam și al Evei după Mark Twain; apoi în proiectul lui Vitalie Bichir care, înainte de a ajunge la Teatrul Național din București, a fost actor la Naționalul ieșean, într-o dramatizare după Însemnări din subterană de Dostoievski.
L.L.: Cum ai reușit să te angajezi chiar după absolvirea studiilor?
I.C.: (Râde): Foarte simplu. Când am terminat studiile, erau locuri libere pentru actori în toată țara.
L.L.: La castinguri mergeai?
I.C.: Da, însă, am avut mai multe experiențe dezamăgitoare în ceea ce privește spoturile publicitare. Mergeam acolo și mă trezeam că cel care a filmat apare în locul meu și m-am lămurit. În schimb, castingurile de la film le-aș accepta cu dragă inimă pentru că îți fac un mare serviciu de imagine. Recunosc că m-aș duce și gratis.
L.L.: Cel mai mare regret din facultate este…?
I.C.: Că nu am riscat mai mult.
„…am refuzat niște regizori care nu veneau cu temele făcute și aveau cu cel puțin o carte citită în minus față de mine”…
L.L.: În prezent, studiezi regia. Cum erai la prima facultate și cum descrii reîntâlnirea ta cu studenția?
I.C.: Eram tocilar, autodidact, crud și salvat adeseori de imaginația pe care am cultivat-o încă din copilărie. Eram atunci 80 de studenți, două secții în patru ani, iar legăturile între colegi erau mult mai strânse. Nu aș putea să fac o radiografie corectă pentru că timpul este cel mai mare dușman al meu. În orice caz, reîntâlnirea cu facultatea este ca o gură de aer proaspăt și mă bucur de orice reîntâlnire cu foștii mei colegi de facultate, unii deveniți cadre universitare.
L.L.: Te tentează pedagogia?
I.C.: Mi-ar plăcea lumea asta, însă viața personală și profesională nu-mi lasă timpul necesar.
L.L.: Ce te-a determinat până la urmă să faci actoria?
I.C.: Mă întreb și eu de foarte multe ori. Cred că am intrat printr-un accident, care s-a dovedit a fi unul fericit. Inițial, visam să devin arheolog, pe urmă, geograf și iată că printr-o întâmplare fericită am devenit actor.
L.L.: Care era pe atunci rata promovabilității și a reușitei de angajare?
I.C.: Sută la sută promovau, dar, din nefericire, în prezent doar patru sunt angajați într-un teatru: Ecaterina Hâțu angajată la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț, Eduard Jighirgiu, angajat la Teatrul „Ion Creangă” din București, Valentina Popa la Teatrul Mic din București și eu la Teatrul „Mihai Eminescu” din Botoșani.
L.L.: Ce simți când efectiv te „rupi” de un personaj și știi că nu te mai întâlnești cu el?
I.C.: Mă doare, și mai ales mă doare când spectacolele la care țin și la care simt că am mai crescut cu jumătate de treaptă nu au o soartă bună și mor.
L.L.: De ce „moare” un spectacol?
I.C.: Un spectacol poate muri din cauza direcțiunii sau a actorilor.
L.L.: Trupa teatrului botoșănean are vreo amprentă deosebită?
I.C.: În pofida faptului că lucrurile frumoase se întâmplă un pic mai rar în Botoșani ca și activitate teatrală, culmea, această trupă este pregătită întotdeauna. Fie că au venit să monteze aici Hausvater, Petru Vutcărău, Antonella Cornici, Ion Sapdaru și alte nume, trupa a dat dovadă de profesionalism. Cred că pe noi se salvează foarte mult dorința de a face teatru.
L.L.: Luând în considerare parcursul tău artistic până în prezent, am remarcat că procentul spectacolelor în care ai jucat a fost mai ridicat la partiturile dramatice de factură clasică, decât la cele contemporane.
I.C.: În general, am jucat în ce am fost distribuit. Încă din facultate, eram catalogat ca un actor de comedie, dar odată cu trecerea anilor am început să fiu distribuit și în roluri de contre-emploi. Așa că am fost Hamlet întors într-o piesă al lui Victor Ponizov, am fost Amadeus, am fost Ștefăniță Vodă din Viforul și în prezent sunt Unchiul Vanea. Am jucat și în spectacole pentru copii, debutul fiind Valerio din Leonce și Lena, regizat de Ion Sapdaru.
L.L.: Ce nu ai jucat și în ce spații nu ai apucat să performezi?
I.C.: Deocamdată, nu am jucat teatru social sau politic, în schimb, ca spații, am jucat în aer liber, în baruri, în beci și în apă.
L.L.: Că tot veni vorba de spații neconvenționale în care ai jucat, de ce consideri că nu mai există teatru – bar sau există în foarte mică măsură?
I.C.: Cred că totul se reduce la a găsi un proprietar de bar care este dispus să riște indiferent dacă are sau nu profit de pe urma acestei activități.
L.L.: Ai experimentat și lumea filmului, mai precis ai avut o apariție în Afacerea Est.
I.C.: Da, eram foarte curios ce se întâmplă. Înainte de a ajunge la casting, m-am mai uitat la tipologiile actorilor pe care le-a folosit Igor Cobileanski și nu credeam că mă încadrez, dar, cu siguranță, am avut o probă bună și astfel am primit acel rol.
L.L.: Cât de important e cadrul instituțional pentru tine?
I.C.: Conferă siguranță, atât mie, cât și colegilor mei de breaslă. De exemplu, când un actor/ actriță nu se regăsește în repertoriul teatrului dintr-o anumită stagiune, nu este vina lui sau a ei, ci a direcțiunii că nu a adus un regizor potrivit trupei.
L.L.: Ai refuzat roluri de când ești angajat?
I.C.: Neoficial, da. Fiind actor instituționalizat nu ai voie să refuzi. Când te vezi pe ordinul de distribuție, trebuie să mergi. Eu am refuzat la niște regizori care nu veneau cu temele făcute și plus de asta aveau cu cel puțin o carte citită în minus față de mine.
L.L.: Un actor care te-a marcat?
I.C.: Nu pot să-mi dau seama. Când eram mic, poate mă marca actorul din Superman pentru că mă trezeam alergând și eu cu o pânză legată după gât prin casă, dar asta nu se poate lua în considerare. De când am intrat la facultate, am început să învăț să-i privesc pe viitorii colegi de breaslă dintr-un alt unghi. M-a marcat și m-a emoționat întotdeauna Teodor Corban.
Rucsacul, ochelarii de soare și verigheta
L.L.: Cum îți construiești personajele?
I.C.: Cu sinceritate, modestie și multă muncă.
L.L.: Cum e cu talentul?
I.C.: Nu știu definiția, neconsiderându-mă un actor talentat.
L.L: Simți că actorul mai are parte de respect din partea societății?
I.C.: Cred că respectul se câștigă în timp, indiferent de meserie, cu toate că în prezent, în România, aproape nimeni nu mai e respectat.
L.L.: Care sunt marile întâlniri profesionale de care ai avut parte?
I.C.: Ion Sapdaru, apoi o mare întâlnire a fost cu Antonella Cornici care a apărut când nu se mai întâmpla nimic cu viața mea profesională, Victor Ioan Frunză, mi-e dor de întâlnirile artistice cu el, Dana Coșeru, Marius Rogojinschi și Mihai Mihail.
L.L.: În ce-ți place să joci: comedie sau dramă?
I.C.: Ambele.
L.L.: Îți place să joci pe scenă sau în film?
I.C.: Pe scenă (unde înțeleg, unde știu).
L.L.: Ultima carte citită?
I.C.: Teatru contemporan olandez: Cloaca de Maria Goos.
L.L.: Ultimul film / Ultimul serial văzut.
I.C.: La casa de papel, creat de Álex Pina.
L.L.: Ultimul spectacol vizionat.
I.C.: O adaptare după Visul unei nopți de vară, în care au jucat niște liceeni minunați.
L.L: Cea mai dragă amintire din copilărie.
I.C.: Bunica maternă.
L.L.: Trei lucruri care-ți aduc bucurii.
I.C.: Rucsacul (am kitul de supravețuire în el), ochelarii de soare și verigheta.
(Lavinia Lazăr este masterandă a Facultății ieșene de Teatru)
