Lavinia Lazăr
Andrei Botnaru și visele sale sonore
Andrei Botnaru este artist, fotograf, scenograf, pasionat de film și de sunet, lucrează la instalații media și provine din Moldova. La actuala ediție a Re-generator – Micro-Festival de Arte Performative (Iași, Teatru Fix, septembrie 2019) a participat cu o instalație video interactivă care are la bază testarea psihicului uman. Cum a conceput acest sistem, de unde a avut inspirație și ce l-a determinat să se axeze pe această zonă, citiți în rândurile de mai jos…
Lavinia Lazăr: Instalația video creată de tine constă în folosirea unui sistem parțial autonom în care se evidențiază relațiile dintre mecanismul psihicului în contextul artei generate. Mai precis, ce urmărește această lucrare?
Andrei Botnaru: Inițial, instalația a fost construită sub forma unei instalații audio. M-am înregistrat timp de doi ani atunci când dormeam cu scopul de a afla ce vorbeam prin somn pentru că se întâmpla des. Sistemul poate fi analizat cerebral, visceral. Spectatorul nu trebuie să-și folosească corpul ca în alte instalații interactive. Prin intermediul senzorului, privitorul, indirect, relaționează cu lucrarea. Acest senzor citește activitatea și o transformă în semnale midi și sunt transformate în imagini. În cadrul festivalului, nu a fost prezentă și partea audio, ci doar produsul final.
Până la urmă, a fost un experiment axat fix pe persoana ta…
Da, a fost un experiment de autocunoaștere. Mereu eram curios să știu ce vorbeam.
Ai aflat ce spuneai prin somn?
Da, erau niște situații banale care pur și simplu îmi defineau caracterul. În vis, îmi erau confirmate de subconștient. Subconștientul meu lucra foarte bine cu conștientul; inconștientul hrănindu-se din exterior….
Observarea psihicului este o zonă de interes pentru tine. De când ai simțit că rezonezi cu această temă?
A fost o curiozitate. Am început să cercetez zona de psihologie și de interpretare a abisurilor. A pornit totul ca un proiect de disertație. Cât timp mă documentau, aflam multe lucruri care mă interesau și am încercat să expun o teorie din zona psihologică în artă. Acum, arta ar trebui să funcționeze la nivel și context senzorial pentru că nu avem nevoie doar o pictură estetică… Eu lucrez cu noile tehnologii: cu senzori, cu camere video mai avansate, cu tot felul de dispozitive pe care le transform în instrumente de narativitate în cazul unei lucrări de arte. Aceste dispozitive mă ajută să caut noi forme de expresie, însă, îmi place să fac trecerea de la analog la digital.
Care e importanța lor?
Au scopul de a crea noi forme de expresie și noi forme de gândire. Mă bazez mult și pe noile generații. Generația din care fac parte este preocupată de tehnologie și încerc în toate proiectele mele să implementez o zonă tehnologică, la nivel de percepție. Încerc să acționez la nivel de concept, la nivel de senzație. Nu mă interesează să fie doar estetic.
Lucrarea expusă în Teatru Fix este dovada că reuniunea dintre programatori, artiști și filozofi e validă și productivă. Ce impact crezi că va genera peste ani un asemenea concept?
În ultimul timp, tehnologia se dezvoltă foarte mult. Foarte mulți artiști români folosesc tot felul de tehnologii, fac instalații interactive, instalații cu sunet și sunt foarte buni. Mentorul meu este Andrei Cozlac care mi-a fost și profesor. El m-a influențat. A fost o alegere indirectă. Am observat ce face și i-am cerut sfaturi. Un alt profesor a fost Matei Bejenaru. A avut o influență asupra mea în ceea ce privește cercetarea și conceptualizarea lucrării în momentul în care o construiesc. Poate ceea ce fac eu, poate fi interpretat ca o mică joacă, ca o pasiune.
Tu ești pasionat pe instalații media, ești fotograf, scenograf la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” din Iași. Ce domenii te preocupă mai mult? Unde te regăsești?
Mie nu îmi place ceva exact, prefer să fac mai multe acțiuni în același timp. Am perioade când am expoziții de artă, expun fotografii pe film.
Ce stil abordezi în fotografii?
Nu abordez vreun stil anume. Nu-mi caut subiecții, abordez fotografia performativă. Acolo, dezbat diferite probleme. Pun accentul pe arhetipuri urbane, pe fotografii parodice. Aici totul e controlat. Nu e ca în fotografia documentară sau jurnalistică în care trebuie să fie totul instantaneu.
Participarea cu acest proiect la Re-generator – Micro Festival de Arte Performative înseamnă….
Nu reprezintă nimic pentru mine, mă reprezintă pe mine pentru că e bazat și construit pe subconștient și pe retrospectiva creierului meu.
Andreea Cioară și rochița din etichete
Andreea Cioară este absolventă a Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași (secția Artă Murală). În 2016 a beneficiat de o bursă de studii oferită de Universitatea din Salamanca, Spania. A participat la expoziții de grup precum Libidoland, UNAGE Iași, micro-narațiuni, 1+1 & tranzit.ro/ Iași sau Working Title 2, Magma, Sfântu Gheorghe. În cea de-a doua ediție de Re-generator – Micro Festival de Arte Performative din cadrul Teatrului Fix și-a prezentat lucrarea concretizată într-o rochiță expusă pe tot parcursul festivalului.
Lavinia Lazăr: „Rochiță” folosește ca material brut etichete de haine. Cum arată și cum te simți într-o rochiță realizată exclusiv din etichete?
Andreea Cioară: E foarte bine. Uneori, am impresia că lumea se uită la mine, dar de fapt, nu mă observă.
Poate fi expusă spre vânzare într-un magazin?…
Cred că ar trebui să cer drepturi de autor de la brandurile pe care le-am folosit.
De unde a pornit ideea conceperii acestui proiect?
În 2017, la finalul lunii februarie am mers la o mătușă în străinătate. Într-o zi, am făcut multe cumpărături și aveam produse cu multe etichete. Atunci, am deschis un dulap și mi-am dat seama că am multe haine și m-am gândit că pot face ceva doar din etichete. Inițial, am dorit să facă o lenjerie intimă, apoi am reușit să fac un șir lung de 11 metri și la final am realizat rochița, în 2018.
Ce dorești să transmiți publicului prin acest concept?
În primul rând, dragostea mea pentru haine, dar și munca oamenilor care au făcut posibile acele haine. Mulți oameni care muncesc în spatele acestor branduri devin exploatați, iar acest aspect l-am analizat și în lucrarea de disertație.
Cum se intitula lucrarea ta de disertație?
„Dorință. Pasiuni. Fericire”.
Artistul vizual Dan Acostioaiei spunea despre lucrarea ta că „înlocuiește unitatea de măsură a timpului cu succesiunea brandurilor de îmbrăcăminte care îi populează garderoba din ultimii zece ani”… Tu cum resimți această remarcă?
Pentru prima lucrare „Fără titlu” am folosit doar etichetele hainelor ce încăpeau în dulapul de la cămin, printre care un hanorac pe care îl aveam de zece ani pe care încă îl mai purtam.
De-a lungul studiilor din cadrul Facultății de Arte Vizuale și Design din cadrul UNAGE, secția „Artă murală” ai mai participat la expoziții de grup Libidoland, UNAGE, Iași, micro-narațiuni, 1+ 1 &tranzit.ro din Iași și Working Title 2, Magma Sfântu Gheorghe. Cum și în ce fel te-au transformat pe latură artistică?
M-au încurajat să continui pentru că am avut și feedback pozitiv și negativ. Mi s-a mai spus „că sunt prea talentată să fac prostii de astea”. Aici, se refereau la proiectele legate de etichete. La Magma, a venit o doamnă și mi-a spus că am cea mai frumoasă lucrare.
Ce înseamnă pentru tine participarea la Re-generator Micro-Festival de Arte Performative?
Pentru mine este foarte importantă fiecare participare fiindcă cunosc oameni noi și îmi dau seama ce produs am făcut.
Cui crezi că i s-ar potrivi cel mai bine o asemenea „Rochiță”?
Omului contemporan.
Din orice țară?
De oriunde, mai puțin din Turcia și din India. Chiar dacă acolo se făceau haine pentru trei firme cunoscute, peste noapte, acele magazine s-au închis.
La ce proiect mai lucrezi?
La master, fac un proiect cu dorințe. Vreau să realizez o mie de origami din ceramică. Legenda spune că dacă faci o mie de origami, o mie de cocori, cea mai sinceră dorință ți se îndeplinește și aceea este fericirea.
Crezi în această legendă?
Da. Vreau să fac acest proiect și pe urmă să vând origami și să împart fericire.
