Cătălin-Mihai Ştefan s-a născut în 1979, la Tecuci. Debutează editorial în 2005, la editura Princeps Edit din Iaşi, cu volumul de versuri Muza avatarului (leacuri pentru obsesii), reeditat sub titlul de Muza avatarului, Ed. Vinea, București, 2013. Al doilea volum de versuri, Apaosuri, îi apare la Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2012. Urmează 16 culise, Ed. Tracus Arte, București, 2013 și Probleme sangvinice (alte apaosuri), Ed. Charmides, Bistrița, 2015.
Paul Gorban s-a născut în 1982, în Botoșani. Debutează în 2004 cu volumul Primul val (Editura Alfa). Urmează Pavilioane cu ruj (Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2010, Editura Vinea, București, 2013, ediția în franceză: Pavillons au rouge à lèvres, trad. Letiția Ilea, Ed. Vinea, 2014), volumul de poeme Submarinul Karmei (Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2011; Ed. ADENIUM, Iaşi, 2013, Editura Vinea, 2016, ediția în franceză) și volumul de versuri Caii din Perugia, (Ed. Paralela 45, Piteşti, 2012).
Cătălin-Mihai Ștefan: „N-ai cum să scrii, dacă nu citești!”
Ce relevanță mai are, în plan social, statutul acesta de poet?
Am bănuiala că dacă ne referim la o persoană care citește, care-și dă seama că scriitura profesionistă necesită multă muncă, responsabilitate, viziune și riscuri, da, pentru ea poetul e o entitate specială, iar în plan social respectabilă. Nu-ți pot ascunde faptul că îmi trăiesc cu satisfacție timpul în care m-am născut; acum scepticismul e mai crescut, bănuiesc, față de perioada comunistă. Dacă atunci oricine scria poezie era încoronat poet, după ’89 cititorii și-au mai ascuțit simțul critic și fac disocieri, de cele mai multe ori juste. Semn, după mine, că statutul de poet s-a mai cristalizat puțin. Pe de altă parte, consider despre cele două planuri, de poet și cel de cetățean, că nu trebuie să interfereze. Când ieși pe stradă, când socializezi te comporți ca om, nu-ți dai aere de poet, dacă nu te știe lumea în nici un caz nu trebuie să afle de la tine, nu-ți iei mimici ridicole când ești fotografiat, nu accepți să ți se spună maestre sau alte aiureli de genul acesta care te destabilizează încetul cu încetul pe ambele planuri, ajungând să faci aroganțe distructive cu propria ta viață. Pe această temă am câțiva subiecți ieșeni, unii morți, alții în viață. Încă. Și nu spun asta cu satisfacție, ci cu întristare și cu speranța să revină cu picioarele pe pământ din miturile create labirintic tot de unii ca ei.
Mai este Iașul un oraș predispus la poezie? Cum se manifestă această predispoziție a orașului?
Ca urbe orașul are poeticitatea lui și invită la scris prin toate fațetele sale. Aici mă refer la cartierele de blocuri, la clădirile de importanță istorică, la muzee, la mahalale și la oazele de verdeață. Deci subiecte sunt, slavă Domnului. Pe de altă parte având în vedere moștenirea Dosoftei, moștenirea Junimistă, moștenirea universitară, dar și altele, Iașiul trebuie să-și întrețină această predispoziție ca fiind o responsabilitate. Și cred că nu stăm rău la acest capitol, în definitiv. Filit-ul se produce excelent din 2013, deci anul acesta împlinește 5 ani, iar proiecte precum ,,Casa Poeziei” (desfășurat la Muzeul ,,Sf. Ier. Dosoftei-Mitropolitul”) și ,,Noaptea albă a poeziei” cu siguranță fac foarte mult pentru poezie, pentru Iași, pentru România atât prin invitații în festival, cât și pentru publicul foarte numeros alcătuit mai ales din tineri. Poezia la Iași a ajuns la ediția a IV-a, este un festival tot mai bun de la o ediție la alta și e și internațional în sensul adevărat al cuvântului, având în vedere țările invitate.
Cel mai poetic loc din România!
Nu am idee. M-am obișnuit să caut și să găsesc poezia peste tot, iar să aleg acum aș face o barbarie. Aș spune că România ca întreg e un loc poetic, cu pitorescul și urâțeniile ei.
Se poate schița un profil al poetului ieșean? Dacă da, cum ar arăta acest profil?
Din când în când întâlnesc portretizări făcute de alții care nu-s ieșeni. N-o să intru în detalii, dar ele întrunesc calități și defecte general umane. Ca să extrapolez puțin, în alte țări nu sunt poeți orgolioși peste măsură sau megalomani, sau amatori, sau discreți, sau parșivi, sau mărinimoși, sau care, din modestie extremă, nu fac lansări de carte, nu dau interviuri, nu recită în public? N-am timp să cred așa ceva.
Faci parte din aceeași generație, așa numita generație douămiistă. Care ar fi caracteristicile fundamentale ale ei?
Chestia asta cu douămiismul e o convenție care mă lasă rece. A început în 2000, dar când se va termina și cum se va transforma poate spune cineva, poate stăpâni cineva problema ca și cum o ține în mână și o supune unei analize cu totul și cu totul justă? Eu atât știu: că am debutat în 2005, public când vreau și-mi aleg singur editura, iar ca mine mai sunt. În privința caracteristicilor nu am avut cum să nu observ fobiile și caracterul schizoid gestionate în poezie uneori cu veridicitate (chapeau bas!), alteori fără trăire sinceră. Și am senzația că parcă față de alte decade literare sunt mai mulți poeți făcuți și nu născuți, iar dacă din asta iese literatură română de raftul I și vizibilă peste granițe mă bucur foarte mult.
Înclinația spre poezie – înnăscută sau dobândită? Este culturalitatea o condiție necesară a poeziei?
În privința primei întrebări cred că mă situez în varianta A, ținând cont de faptul că sunt sclavul inspirației și că nu mi-a băgat nimeni în cap de mic să fiu poet ori să citesc poezie. Culturalitatea e o condiție strict necesară poeziei. Și aici nu am să dezvolt clișeul clasicizat demult în lumea literară cu ,,Slova de foc și slova făurită” a lui Arghezi. Explicația ar fi una simplă: n-ai cum să scrii dacă nu citești, n-ai cum să scrii mult și tot mai bine dacă nu te îndrepți spre absolut toate ramurile culturii și nu tragi cu ochiul (măcar unul) la toate formele de artă. Pentru că la un moment dat toate se leagă și nici nu mai știi exact sursa, și tocmai aici e minunea care capătă concretețe în poezie.
Trei poeți români fără de care v-ați simți foarte săraci.
Mihai Eminescu, Emil Brumaru, Mircea Ivănescu. Dar sunt mult mai mulți; cei enumerați nu sunt singurii care m-au făcut să tremur și să plâng de fericire că existăm și eu și ei sub o formă sau alta.
Trei poeți ieșeni pe care îi admirați.
Unul dintre ei e mai sus. Ar mai fi Mariana Codruț, un personaj foarte interesant și ca om și ca poetă și Radu Andriescu, de asemenea un prototip cu care am o relație specială de tovărășie literară mai ales că ea s-a creat de la sine. Ar mai fi dintr-ăștia mai de vârsta mea, dar nu dau numele niciunuia că și-o iau în cap și plus de asta vreau să-i și înciudez.
Cum reușești să-ți păstrezi sensibilitatea poetică în tumultul acesta al prezentului?
Simplu. Mi-o întrețin, am grijă de ea, o perii în fiecare zi și mă rog la Dumnezeu să-mi lase ochi de văzut și spirit analitic (care implică în primul rând sensibilitate) că în rest prezentul dintotdeauna a fost tumultuos.
Există o vârstă privilegiată a poeziei? Te vezi scriind poezie și peste, să spunem, treizeci de ani?
S-ar putea să existe această vârstă: perioada de început când te întrebi dacă ești făcut pentru poezie și decizi (această decizie seamănă leit cu o îndrăgostire) să mergi pe drumul ei care nu este o damnare, nu este o cruce, ci un har, o mare bucurie – îmi crește inima când aud preoți care recită poezie și nu dau, tâmpi, doar citate din Biblie. Dar dacă te apucă sminteala, ieși în public și te tragi de chiloți despre cât îți este de greu când scrii. Astea-s intimități splendide, nu se etalează pe tarabă. Peste 30 de ani voi avea 70, da, îmi doresc să scriu cât trăiesc, dar să nu cad în manierism, ci mereu să fiu altfel, oarecum altul. Deci, imposibil, dar mai vedem!
Provocare: dedică, aici și acum, trei-cinci versuri Iașului!
Aici m-ai pierdut!
Paul Gorban: „Din balconul meu spre pădure atârnă timpul precaut”
Ce relevanță mai are, în plan social, statutul acesta de poet?
Poetul, dintotdeauna, a avut un statut mai aparte faţă de cei din cetatea lui. Uneori, de-a lungul timpului, acesta a fost considerat un nebun posedat de daimoni (vezi la Platon), alteori acesta a fost găsit vinovat de revolte sociale și culturale, dar cert e pentru mine că poetul este astăzi o ființă implicată, ca orice alt om, în viața cea de toate zilele.
Mai este Iașul un oraș predispus la poezie? Cum se manifestă această predispoziție a orașului?
Da, cred ca Iaşul încă mai are ingredientele necesare poeziei. Mai mult, dincolo de pretenţia clasicizată deja de a fi considerat oraş romantic, oraş poetic, Iaşul rămâne din punctul meu de vedere un oraş care poate inspira, nu doar poetul, ci pe artist în general. Paradoxul culturilor intersectate aici, precum şi cel arhitectural, dar mai ales stilul de viaţă al oamenilor, chipurile lor, poveştile lor, trăirile noastre urbane, concret realiste, pot inspira poetul. Apoi, mediul propice construirii unor ateliere literare poate motiva spre poezie de buna calitate, ca să nu mai vorbim de prezenţa unor reviste care încurajează literatura vie, făcând aici referire chiar la câteva: Dacia Literara, Alecart, Poezia şi de ce nu, chiar Zona Literară şi altele.
Cel mai poetic loc din România!
Cred că cel mai poetic loc din România, aşa cum se poate observa şi din poezia mea, rămâne încă în momentul de faţă zona ţinuturilor copilăriei, la ţară, la Ştefăneşti, judeţul Botoşani. Este acolo barajul de la Stânca, numit şi Marea Nordului, cu un peisaj superb la apus, apoi albia Prutului. Apoi curtea copilăriei, cu iarbă şi salcâmi, casa veche cu două camere şi cerdac. Acela e locul care mă inspiră cel mai mult. Ar mai fi şi ţinutul satului Străoane, din Vrancea de la lângă Panciu, cu dealurile pline de vie.
Se poate schița un profil al poetului ieșean? Dacă da, cum ar arăta acest profil?
Nu ştiu dacă aş putea face un portret robot al poetului ieşean, dar cred că el ar cuprinde din toate câte puțin: boem, cult, credincios, sărac, îndrăgostit şi de ce nu, implicat în urbe. El are ca orice alt om, obsesiile zilnice. Merge la serviciu. Circulă pe jos, cu tramvaiul, cu bicicleta și uneori zboară (cu avionul spre alte orașe). Visează şi uneori crede că oraşul lui poate fi cel mai bun loc din lume pentru a trăi poezia.
Faci parte din aceeași generație, așa numita generație douămiistă. Care ar fi caracteristicile fundamentale ale ei?
Cred că una din caracteristicile fundamentale ale generaţiei noastre este darea în vileag a realităţii concrete. Poeţii douămiişti se bucură de libertatea deplină a expresiei poetice, păstrând totodată posibilitatea dialogului. Suntem o generaţie conectată la realitatea concretă, precum şi la cea virtuală. Pe de altă parte, poeţii douămiişti nu sunt antrenaţi în activităţi de ordin politic, fiind liberi, exercitând meserii diverse, unele chiar de structură corporatistă.
Înclinația spre poezie – înnăscută sau dobândită? Este culturalitatea o condiție necesară a poeziei?
Cred în poetul înnăscut, nu făcut. Dar în celaşi timp, cred în poetul cult, cel care dincolo de harul dat de Dumnezeu îşi fructifică şi menţine mintea şi starea, citindu-i şi cunoscându-i pe ceilalţi. Contactul personal pe care l-am avut încă de la început cu alţi poeţi m-a motivat, m-a disciplinat şi chiar m-a inspirat.
Trei poeți români fără de care te-ai simți foarte sărac.
Nicolae Labiş, Ileana Mălăncioiu şi Lucian Blaga.
Trei poeți ieșeni pe care îi admiri.
Liviu Antonesei, Nichita Danilov şi, chiar dacă nu mai e printre noi, Mihai Ursachi.
Cum reușești să-ți păstrezi sensibilitatea poetică în tumultul acesta al prezentului?
Da, bine spus, „tumultul prezentului”. Dar fără el nu cred că am realiza acea clipă în care cu adevărat te debarasezi de cele zilnice şi treci în starea de poezie. Ba chiar de multe ori acest tumult zbuciumat, gălăgios al prezentului este filon de stare poetică. Nu aş vedea poezie fără „tumultul prezentului”. În fond, el e un bun generator de explozii lirice. Dar, nici poezie numai în nevroza acestui tumult al prezentului nu se poate face.
Există o vârstă privilegiată a poeziei? Te vezi scriind poezie și peste, să spunem, treizeci de ani?
Cred că vârsta cea mai potrivită pentru poezie e undeva între 16-45 de ani, pentru ca această perioadă poate da în vileag nebănuite trăiri. Totodată, poezie se poate scrie la orice vârstă. Nu ştii când te apucă şi când se termină. Pentru mine, poezia fără viaţă nu se poate, precum nici viaţă fără poezie nu se poate. Exerciţiul zilnic pentru poezie e fundamental. Fie că scrii, fie că citeşti or doar o proiectezi sau o trăieşti, poezia trebuie să fie la orice vârstă.
Provocare: dedică, aici și acum, trei-cinci versuri Iașului!
Paradoxul face ca Iaşul să fie prezent în poezia mea. Apare în câteva poeme. Dar să compun pe loc, la comandă, acum, între şedinţe la universitate şi televiziune, nu prea găsesc filonul. Totuşi am să dedic ceva. Un fragment de poem scris despre zona în care locuiesc, CUG, de unde se vede Mănăstirea Cetățuia.
la marginea oraşului
locuiesc într‐un apartament de la marginea oraşului
unde se sfârşesc toate liniile de autobuz şi de tramvaie
unde câinii latră în miez de noapte la pustietatea melancolică.
din balconul meu spre pădure atârnă timpul precaut
şi se văd crucile unor biserici cum stau în picioare.
zici că sunt santinelele oraşului. noapte de noapte
stau acolo aprinse ca să îmi aducă aminte
că am un dumnezeu care mă jeleşte.
