Călin Ciobotari
Brăila păstrează tradiția montărilor periodice pe Sebastian, punctând fertil și necesar relația orașului dunărean cu dramaturgul. Nu sunt reverențe formale, ci revederi consistente, relecturi-cercetare ale unei opere despre care ne place să credem că rămâne deschisă. Mă gândesc, bunăoară, la Steaua fără nume, în regia lui Cristian Ban, cu acea scenografie greu de uitat a Cristinei Milea, dar și, iată, la recent consumata premieră a spectacolul Sebastian, o curajoasă și necanonică abordare a piesei Insula, rămasă neterminată, dar conținându-și, poate mai mult ca oricare altă piesă, autorul.
Matei Lucaci Grunberg pare să se specializeze pe acest foarte special tip de spectacol-reconstituire, exersat în Scene din viața Mariei Filotti (tot în Teatrul brăilean) și readus în prim plan în Sebastian. E un teatru pe de o parte documentar, pe de altă parte păstrând ambiția teatralității, în maniera acelor biografii literare scrise nu de istorici ai literaturii, ci de scriitori. Marele avantaj al acestei metode este gradul ridicat de accesibilitate și satisfacția unui public larg de primi un pachet atractiv de informație și plăcere teatrală. Distracția e dublată de educație, în cel mai concret sens al termenului.
Grunberg rezistă tentației de a scrie actul lipsă al Insulei (mulți n-au rezistat!). Găsește, în schimb, soluția mult mai bună de a-l „determina” tot pe Sebastian să-și ducă la bun sfârșit proiectul și de a-l împlini scenic. Revine asupra Jurnalului și recuperează, pe de o parte, atmosfera din jurul scrierii piesei (în 1944), iar pe de altă parte caută și reușește să-l regăsească pe Sebastian adânc ascuns în enigmatica și neterminata sa ultimă creație teatrală.
Rezultă un text nou, dar despre care nu se poate spune că nu este al lui Sebastian. Personajele ficționale ale Insulei sunt dublate de personajele reale, istorice, din viața de fiecare zi a lui Sebastian: celebra Leni Caler, tolerantul Scarlat Froda, partenerul ei oficial din acea perioadă, alunecosul Camil Petrescu, deja celebrul George Vraca, controversata Marietta Sadova, artista Zoe Ricci. Alături de ei, Mihail Sebastian în persoană. În diferite locații (locuința lui Sebastian, cea a lui Vraca sau a lui Lenin) e lecturată, la primă vedere, noua piesă a lui Sebastian. Mai întâi ca o joacă, cu exces de teatralitate, în cheie ludică, apoi piesa confundându-se tot mai mult cu viața (spectacolul se deschide cu alecsandrinul „Așa e viața, o comedie, iar noi actorii ce o jucăm…). Nu e doar o formulă metodologică de teatru în teatru, ci și o incitantă suprapunere a realului și a ficționalului, a istoriei și a comentariului afectiv despre istorie.
Lectură regizorală este coerentă și justificată. Din primul act al Insulei ea recuperează în special atmosfera de asediu sub care se află Bucureștiul atacat de nemți transpusă în exotica, îndepărtata, idealizată Americă de Sud (practică frecventă la Sebastian, fie și dacă ne gândim la Civitavecchia din Jocul de-a vacanța sau la constelațiile dematerializate din Steaua), iar din actul al doilea tema triunghiului erotic, dar și un difuz sentiment de exasperare ce anunța, în esența lui, sfârșitul abrupt al unei vieți. Totuși, moartea lui Sebastian nu e un punct definitiv, ci, relativizată, devine mai degrabă o etapă de trecere. Dramaturgul e în sală spre final, supraviețuindu-și prin intermediul nostru, al celor care, în data de 15 februarie, la Brăila, ne întâlneam sau reîntâlneam cu Insula și cu viața sa.
Grunberg nu își propune să rezolve marile probleme din biografia dramaturgului. Să răspundă, bunăoară, întrebării despre moartea violenta ce curmă acest destin la doar 36 de ani. Intenția lui mi se pare, mai degrabă, aceea de a deschide o fereastră spre trecut, de a recompune o atmosferă și câteva siluete demne de a nu fi uitate. Fără să fiu adeptul rezolvărilor de tip emoțional (finalul spectacolului stă excesiv sub acest semn), trebuie să le admit utilitatea în raport nu doar cu publicul de teatru, ci cu posteritatea în general. Emoția amână uitarea, iar din această perspectivă spectacolul Sebastian își atinge cu brio scopul. Demn de apreciat este umorul de calitate, un umor, și el, specific teatrului lui Sebastian: cald, duios, pe alocuri sclipitor, explorând cu blândețe contorsionările naturii umane. Desigur, vor fi existând poate spectatori care să-și fi dorit un proces teatral împotriva filo-legionarismului lui Camil Petrescu, puneri la zidul moralității al unei „ușuratice” Leni sau o subliniere mai apăsată a compromisurilor făcute de Marietta Sadova. Vor găsi aluzii, trimiteri mai mult sau mai puțin directe, dar nu vor găsi sentințe în acest spectacol ce își asumă axiomatic acea spusă de final a lui Leni Caler: „Toți l-am iubit!”. Iar el, la rândul lor, i-a iubit pe toți!
Scenografia Iulianei Vîlsan duce spectacolul, prin costume și decor, într-un timp istoric clar stabilit. Ea completează vizual acea intenție regizorală de a deschide un portal spre trecut. Uneori cantitatea imensă de decor devine claustrantă, lemnul ca material dominant (al mobilei și al vegetalului plantat în scenă) impunând un anumit tip de receptare, iar aglomerația din spațiu suprapusă aglomerării de text (din Insula, din Jurnal, din legăturile între una și alta) producând „insule” de intimitate, dar și de monotonie. În multe alte rânduri, însă, trăiești sentimentul unui decor necesar, perfect justificat atât de mansarda plină cu vechituri din actul secund al Insulei, cât și de indicarea locuințelor diferite în care are loc lectura piesei. Organizarea pe verticală a spațiului și efectul dinamic rezultat de aici, frumusețea unor detalii sau a unor obiecte-detaliu pe care scenografia te invită să le descoperi pe cont propriu, surpriza unor evenimente în decor (precum scena îmbăierii lui Leni) constituie plusuri semnificative ale spectacolului.
În interpretarea lui Liviu Pintileasa, Sebastian ne apare în liniile psihologice pe care le-a cimentat posteritatea receptării lui: cald, empatic, sensibil, dar și traversat de îndoieli, de frustrări și neîmpliniri. O undă de singurătate îl însoțește mereu, Pintileasa reușind din punctul acesta de vedere să ni-l livreze asemenea unei insule umane. O abordare notabilă mi s-a părut cea a Ilenei Ursu în rolul lui Leni Caler; e un amestec reușit de fluiditate erotică și disponibilitate afectivă, de exuberanță sentimentală și iubire reală pentru teatru; actrița Leni a înghițit persoana fizică Leni autodistribuindu-se în rolul propriei vieți. Făcută pentru a iubi și tânjind, la rândul ei, după iubire, această Leni pare dincolo de bine și de rău, de moral și de imoral, de frivolitate și sobrietate. Leni e… Pur și simplu. Ciprian Chiricheș ni-l desenează pe Vraca: distins, cu o teatralitate atent controlată, actorul rămâne în sfera figurilor luminoase din jurul lui Sebastian. Aceeași noblețe o imprimă Valentin Terente în Scarlat Froda (cu unele deja vu-uri din rolul din Scene din viața Mariei Filotti). Ușor caricaturizat, Camil Petrescu e jucat cu aplomb de Sever Bârzan. Marietta Sadova și Zoe Ricci (Elena Andron și Teo Antal), deși personaje cu o importanță ceva mai mică la nivelul întregului, au și ele momente foarte bune.
Nu îmi este limpede dacă toți spectatorii înțeleg firul narativ din Insula, așa cum rezultă el din multi-stratificările dramaturgice (dramaturgia nu este asumată explicit de cineva din echipa spectacolului). Cu atât mai mult cu cât personajele nu sunt fixate, actorii trecând prin diverse roluri, pasându-și personajele în switch-uri seducătoare, dar …amețitoare. Scenariul e coerent, însă presupune concentrare constantă din partea publicului pe parcursul a mai bine de două ore. În anumite secvențe apar predictibilul, repetitivul, patrimonialul, în altele acțiunile fizice ale personajelor sunt formale. Ambiția de a nu tăia nimic din Insula e lăudabilă, dar are prețul ei…
Teatrul „Maria Filotti” Brăila – Sebastian, un spectacol inspirat din Insula și din Jurnalul său intim. Regia: Matei Lucaci Grunberg. Scenografia: Iulian Vîlsan. Cu: Liviu Pinitileasa, Ileana Ursu, Valentin Terente, Ciprian Chiricheș, Sever Bârzan, Teo Antal, Elenea Andron. Data vizionării: 15 februarie 2025
