Anca-Maria Rusu
Unul dintre cei mai reputați conducători de doctorate din domeniul Teatru și Artele Spectacolului din România, prof.univ.dr. Anca Maria Rusu a susținut recent, în cadrul conferinței „Cercetare și cultură. Cercetarea doctorală ca act de creație”, o comunicare remarcabilă al cărei text îl redăm mai jos. La finalul unei cariere prodigioase, profesoara ieșeană pledează pentru deschiderea culturală a doctoratului, oferind o serie de mijloace concrete prin care se poate realiza această deschidere. (Călin Ciobotari)
Tema propusă spre dezbatere aprinde, sau reaprinde, în mintea unui fost doctorand devenit îndrumător de doctorat, o serie de întrebări care, pe parcursul anilor, și-au găsit răspunsuri de etapă. Ori și le-au complicat prin contextualizare, antrenând concepte și realități ce resemnifică isotopic noțiunea de cultură: spirit cultural, identitate culturală, criză culturală, cultură de masă, cultură de stradă, egalitarism cultural, progresism subcultural, cultura spectacolului etc.
Plec de la ideea că ceea ce numim cultură constituie un lung proces de selecție și de cernere, fiind (conform unei celebre definiții) ceea ce rămâne după ce totul a fost uitat. Plecând, apoi, de la convingerea încăpățânată că suntem ceea ce cunoaștem și că, prin cunoaștere, putem combate „mașina de descreierisit” (despre care vorbea Alfred Jarry), avansez opinia că doar prin cultură putem accede la autonomia intelectuală, indispensabilă omului de cultură, cercetătorului. Și, pe cale de consecință, doctorandului.
Voi puncta, din perspectiva experienței acumulate ca îndrumător de doctorat (ajuns la capăt de drum), câteva ”condiții” necesare, sau mai degrabă câteva criterii, pentru ca răspunsul la întrebarea ”Este cercetarea doctorală un act cultural?” să fie afirmativ. Ca și răspunsul provocat de o a doua interogație, direct legată de prima: Este o teză de doctorat un produs cultural?
Răspunsurile la cele două întrebări sunt generate de înțelesurile date termenului central, atât de complex, cultura. Aceasta poate fi privită în sensul clasic, legat de ideea de educație, instrucție, ca totalitate a cunoștințelor dobândite prin studiu.
Ea se poate, de asemeni, racorda noțiunii de civilizație, ca sumă a tradițiilor artistice, științifice, religioase, filosofice, politice și a obiceiurilor, cutumelor unei societăți. A treia abordare și cea pe care o consider cea mai potrivită temei și momentului dezbaterii de astăzi, face referire la cultură ca sursă, ca metodă de gândire personalizată, ce conduce, în timp, la-spuneam mai sus- autonomia intelectuală, rezistentă în fața standardizării, stereotipiilor, a rinoceritelor de tot felul.
Am putea, pe de altă parte, relua discuția despre raportul natură-cultură, ori cultură a elitelor-cultură de masă, discuția despre varietatea culturilor, sau despre ținta/țintele culturii: integrarea în societate, dezvoltarea personalității. Dar, mai ales, dat fiind contextul nostru, dezvoltarea, accelerarea dar și temperarea pulsului și impulsului creator, activarea nevoii de a căuta, de a descoperi, de a inventa, de a ține mereu treaz elanul vital care combustionează mișcarea, uneori misterioasă, din interiorul sinelui integrat condiției umane, care tensionează flexibil ambivalența om solitar – om solidar, specifică, zic eu, artistului/cercetătorului autentic.
Am conturat deja premisele pur personale asupra ”condițiilor” care conferă cercetării doctorale și tezei de doctorat în domeniul teatrului și artelor spectacolului statutul de act/produs cultural. Concret, și din nou cu titlu personal, aș răspunde afirmativ, dacă ele:
-propun, stabilesc interdisciplinarități, interferențe, confluențe temeinice, arumentate cu alte arte, cu domenii conexe (filosofia culturii, sociologia artei, istoria mentalităților, antropologie, psihologie/psihanaliză, estetica receptării, hermeneutică, neuroștiință), sau curajos transdisciplinar cu varii domenii ale gândirii și practicii contemporane;
-dacă îmbină ideea de experiment cu cea de perenitate, de continuitate fie și (aparent paradoxal) prin opoziție, neexcluzând posibilitatea ca progresul cultural – artistic să nu însemne strict înlocuire, ci adăugare și complementaritate. În paranteză fie spus, cei care au trăit sau au studiat ”revoluția culturală” și pericolul radicalizării din România anilor 70-90, știu la ce mă refer și au datoria de a readuce în atenție formule-îndemn precum „rezistența prin cultură” și „rezistența prin teatru”;
-dacă redescoperă și reinterpretează în spiritul timpului doctoral aspecte ale timpului cultural-istoric neglijate, deformate sau trecute sub tăcere , recuperând (monografic, de pildă) personalități, fragmente, perioade culturale/ teatrale supuse uitării voit ideologice sau din ignoranță și care întregesc, prin actualitatea cercetării, patrimoniul cultural, precum și imaginea unei continuități valorice prin care să ne prezentăm lumii artistice care ne cunoaște prea puțin încă, invitând-o la dialog;
-dacă lucrarea acoperă un gol în bibliografia de specialitate din România și dinafara granițelor ei culturale;
-dacă teza de doctorat devine, grație noutății unghiurilor de atac tematic și substanțialității conținutului, un titlu-reper în bibliografia (internă și externă) pe temă dată, fiind citată în cadrul altor studii, ori oferind puncte de plecare, scânteie, unor cercetări ulterioare;
-dacă teza, odată publicată, trezește nu doar interesul profesioniștilor din domeniul teatrului/artelor spectacolului, ci și interesul unui public atașat ideii de cultură, de cunoaștere prin artă, al cărui orizont de așteptare este deschis noilor prisme de abordare și de receptare;
-dacă cercetarea doctorală reușește să transforme anumite valențe pedagogice, aplicative în reflecții rodnice asupra culturii spectacolului (mai ales tezele cu profil profesional);
-dacă se promovează concepte cu grad sporit de originalitate, desprinse din experiența profesională dublată de o documentare minuțioasă a doctorandului, înscris pe calea cercetării artistice de actualitate;
-dacă lucrarea prezintă o stilistică distinctă, unde vocea auctorială semnifică în mod individual, creează o subtilă atmosferă a paginii scrise, în care se regăsește personalitatea profundă a cercetătorului/doctorandului, independența sa creatoare;
-dacă toate acestea aduc plus valoare gândirii și practicii teatrale/ spectacologice, cunoașterii adică, prielnică flexibilității concluziilor de etapă (căci personal nu cred în concluziile finale) și mai ales îndoielii fertile, cea care, după încheierea studiilor doctorale, îl va ajuta pe posesorul diplomei de doctor să-și continue devenirea dinamică, să-și analizeze propriile anchiloze, prejudecăți, să se opună rețetelor subculturale, suficienței imediate, kitschului, compromisurilor impuse nu o dată de piața muncii, de context și circumstanțe descurajante.
Desigur, îndoiala ar putea fi o frână. Ca și pesimismul, ca și scepticismul ce i-ar urma.
Îndemnul meu de a ne îndoi nu țintește într-acolo.
Căci îndoiala este, consider acum, o temeritate.
Are legătură cu „mașina de descreierisit” pomenită mai sus.
Și cu definiția lui Andrei Pleșu: „Cultura este cea mai decentă formă de scepticism.”
