Ingrid Beatrice Coman-Prodan (cunoscută în diaspora literară ca Ingrid Beatrice Coman) este scriitoare și traducătoare, autoare de romane, nuvele, proză scurtă, teatru și poezie. A publicat, de asemenea, articole în reviste și antologii. Cărțile sale, scrise în italiană, engleză și română, sunt: La Città del Tulipani (Oraşul Lalelelor, roman), Tè al samovar. Voci dal gulag sovietico (Ceai la samovar, voci din gulagul sovietic, roman), Non spegnete la luce (Nu stingeţi lumina, antologie de nuvele şi teatru), Dodici più un angelo (Doisprezece şi un înger, roman), Per chi crescono le rose (Pentru cine cresc trandafirii, roman), Satul fără mămici/ Il Villaggio senza madri (povestiri, bilingv), Badante pentru totdeauna/ Badante per sempre (roman, bilingv), Infinite Shades of Purple (Infinite nuanțe de violet, roman), Breaking the Silence (Rupând tăcerea, roman după o poveste adevărată). A trăit și s-a educat în România până în 1995, după care a emigrat în Italia unde, alături de Violeta Popescu, a pus bazele editurii Rediviva din Milano. În 2007 s-a mutat în Malta. A continuat să scrie și să publice. Din 2019 s-a stabilit în România. Primul ei roman scris direct în limba maternă este în curs de publicare. Interviul complet poate fi citit în numărul de primăvară al revistei „Dacia literară” (Nicoleta Dabija)
Nicoleta Dabija: Ingrid Beatrice Coman-Prodan, te-ai întors nu de mult „acasă”. Ce situații, ce gânduri au determinat această decizie și cum ai descoperit România după atâția ani de absență?
Ingrid Beatrice Coman-Prodan: Cuvântul „acasă” și-a pierdut și regăsit atâtea conotații de-a lungul anilor, încât astăzi îl folosesc cu o grijă aproape superstițioasă, pentru că știu că poate deveni dintr-odată alunecos și înșelător. M-am atașat de toate locurile pe unde am locuit și care, rând pe rând, fiecare în felul lui, îmi devenea „casă”. Însă dorul acela mistuitor, care te biciuiește pe dinăuntru și nu-ți dă pace, vine cu tine oriunde ai merge, și într-o zi simți că a venit vremea să te ridici și să-l urmezi. Și atunci, exact ca fiul risipitor din parabolă, te întorci, cu sufletul plin și mâinile goale, acolo unde simți că te cheamă ceva dureros dinlăuntrul tău. Uitasem cât de sfâșietor de frumos poate fi cerul românesc. Ce blândețe aparte are apusul în Moldova. Știu că poate părea o metaforă, în care adesea mi se reproșează că transform realitatea din jurul meu, dar cerul chiar are culori diferite în locuri diferite. Poate pentru că, cine știe, îl filtrăm prin pânza sufletului nostru, și atunci devine cerul copilăriei, același pe care bunicii noștri îl observau îndelung ca să citească în el vremea sau sorții sau mânia lui Dumnezeu.
Cred că pur și simplu mi se terminase timpul acolo unde eram. Simțisem, la un moment dat, că ceva s-a schimbat, ceva esențial, și pământul de sub mine se făcea nisip mișcător și eu aveam nevoie de ceva solid de care să mă agăț. Solid pe dinăuntru, adică ceva care să-și aibă rădăcinile în însăși ființa mea. Totul în jurul meu îmi spunea că trebuie să ridic ancora și, recunosc, multă vreme mi-a fost teamă să privesc înapoi înspre România. Și atunci când România a fost, și hotărârea încet-încet se contura, am vizitat cu gândul toate orașele țării, să văd cam pe unde ar putea și sufletul meu să-și găsească un liman. Fiecare avea ceva unic, fiecare avea frumusețea lui, dar cuvântul „acasă” a început să capete contur abia când am ajuns în Moldova. Un concurs de împrejurări m-a chemat spre Iași, oraș pe care îl știam doar de la olimpiadele din liceu, și aici s-a declanșat ceva. Un mecanism ascuns și uitat s-a pus din nou în mișcare și am simțit un tic-tac familiar. Am scos steagul acela zdrențuit pe care fiecare dintre noi îl poartă în el, chiar fără să știe, și l-am înfipt în pământ. Eram acasă și îmi doream cu toate forțele să rămân. Ca un făcut, a ieșit din bagaje un drapel românesc, pe care soțul meu îl purtase cu el ani la rând, și l-am agățat pe o sfoară între doi copaci, stârnind câte un zâmbet ironic ici-colo printre vecini. Și nu ne pasă, pentru că numai noi știm ce înseamnă cu adevărat. Acum e primul lucru pe care-l văd de la geamurile din sufragerie când ridic storurile, flutură în vânt și parcă-mi spune „bună dimineața”. Mă simt ca un pionier cu cravată de furat. Și totuși mi-e atât de drag…
Dacă ai pune față în față experiența emigrării cu întoarcerea în țara natală, când a fost mai dureroasă înstrăinarea?
Cumva amândouă. Dar emigrarea e mai dureroasă. Îți fuge pământul de sub picioare, te trezești dintr-odată în altă lume și trebuie să te reinventezi și s-o iei de la capăt. Mai ales că, oriunde mergi și orice meserie reușești să faci ca să supraviețuiești, trebuie să muncești mereu dublu față de localnici, să tot dovedești la nesfârșit că-ți meriți leafa și parcă nu-i niciodată de-ajuns. Țin minte cum mama mă voia mereu acasă cu coroniță, la sfârșitul anului școlar. Ferească Dumnezeu să fi bătut la ușă cu premiul doi. Creșteam cu simptomul „primului din clasă”, în timp devenise aproape o obsesie, și coronița aceea din flori și crenguțe, care de multe ori se ofilea pe drumul de la școală până acasă, avea izul unui adevărat trofeu. Să dovedești unui părinte că ai muncit, că poate fi mândru de tine. Greu te vindeci de asta. Ei bine, când muncești în altă țară, obsesia aceasta crește exponențial. Trebuie să fii bun, mai bun, din ce în mai bun. Ai tot timpul ceva de demonstrat. Trebuie s-aduci acasă coronița, orice-ar fi, dar de data asta nu te așteaptă nimeni să te strângă în brațe. Nu o mai faci pentru mama. O faci pentru tine, pentru lumea ciudată din jur, pentru pământul pe care ai aterizat și care e gata să te scuipe dacă faci un pas greșit. Să dovedești că-i meriți pâinea. Și nu e niciodată destul. E un adevărat infern. Mulți ani, prejudecățile față de români au fost cumplite în Europa, dar oamenii și-au creat totuși drum prin munca, prin profesionalismul, prin îndârjirea cu care au vrut să reușească și să ofere un viitor copiilor lor. Reușita păstra în ea și gustul singurătății, al înstrăinării, al dorului de casă, și uneori chiar al foamei. Dar le-au dus cu ei și au făcut din ele tezaur, lecție de viață și de demnitate. Le-au transformat în coronițe.
Lucrul cel mai surprinzător, pentru mine, a fost să aflu că scrii, ai scris în trei limbi: italiană, engleză și română. De obicei, autorii, indiferent unde se stabilesc, rămân fideli limbii materne. La tine, intrarea într-o cultură de adopție pare să fi fost totală. Cum te-a îmbogățit fiecare din aceste culturi și limbi?
Mult, foarte mult. Fiecare dintre limbi a devenit, la un moment dat, limbă-mamă. Italiana în special. Îmi intra în gânduri, în vise, în scriere. Dar asta nu s-a întâmplat de la o zi la alta. Am mâzgălit mult, am bâjbâit, am citit fără să înțeleg tot, am început să scriu stângaci, ca un alergător legat de mâini și de picioare care totuși vrea să ajungă și se rostogolește înainte, zdrelindu-și genunchi și coate. Așa scriam eu la început: cu palmele și tălpile julite. Un chin frustrant și permanent, pentru că ce aveam în minte își găsea anevoios forma pe hârtie. Și totuși, asta m-a ajutat cel mai mult. Știi, e ca atunci când joci șotronul ca să înveți să sari într-o zi cu prăjina. Eu n-am sărit niciodată cu prăjina, dar am învățat, zic eu, să joc șotronul de fiecare dată un pic mai bine. Iubesc italiana și parcă și stilul meu devine mai melodios și mai armonios în limba aceasta splendidă. Iubesc și engleza, care la rândul ei poate deveni muzică pe hârtie, dar care are un stil mai sobru, mai așezat, mai puțin zăngănitor. Scriu cumva diferit în fiecare dintre ele, dar le iubesc la fel de mult. Româna… e altceva. Româna e cerneală cu iz de pământ, cuvânt pătimaș, sânge care colcăie în fiecare frază. E scriere pasională, iubire care te răvășește și te adună de pe drumuri. Nu alegi să o iubești, ea e deja în tine și-ți locuiește fiecare frântură de suflet.
Ești, de asemenea, traducătoare. Cel mai mult ai tradus din limba română în limba italiană. Ai și experiență de editor. Este bine reprezentată cultura română în Italia? Ce demersuri ar trebui făcute pentru o mai bună vizibilitate?
Am vrut să aduc lumii care mă adoptase o bucată din sufletul țării de unde veneam. Să le arăt ce literatură minunată s-a scris la noi. Cine mai bine decât clasicii noștri ar putea fi ambasadorii culturii române către lumile care nu ne cunosc? Am tradus și am ajutat traduceri să se întâmple, și când le vedeam în formă finală, între două coperți, în limba italiană, la târguri de carte și în librării, mi se trezea în suflet aceeași emoție a coroniței. Voiam să le spun: vedeți, asta este o parte din ce avem noi mai bun, luați aminte, citiți și considerați-vă onorați, bucurați-vă de ceva frumos și unic, și mai ales lăsați din mână prejudecățile ca singură unitate de măsură. Noi venim dintr-o țară frumoasă, vorbim o limbă frumoasă în care s-au scris adevărate capodopere, pe care din când în când aveți privilegiul să le citiți tălmăcite în limba voastră. Tratați-le cu respect. Asta voiam să le spun și de fapt chiar le spuneam în permanență printr-un efort încăpățânat și îndârjit de a le aduce în librării autori români de valoare.
Nu, nu cred că este bine reprezentată cultura română în Italia. Doar o frântură, o mică parte, și nu întotdeauna cea mai reprezentativă. Mulți scriitori de care nu mă simt reprezentată ca român sunt traduși încontinuu, și alții pe care aș vrea cu disperare să-i văd traduși și în fața cărora mă plec, cu smerenie și admirație, știind cât de rar se nasc și cât de greu supraviețuiesc, nu ajung niciodată în mâinile unui cititor străin. Dragii noștri clasici din toate timpurile… coronițele noastre. (…)
Cum te-ai defini ca scriitoare, care e crezul tău, de ce și pentru cine scrii?
Ca scriitoare… sunt haotică, pătimașă, rebelă, în permanentă căutare de altceva, adevăruri ascunse și oameni cu haruri din alte lumi. Nu mă mulțumesc niciodată cu primul strat al realității, trag, zgârii cu unghiile, vreau să văd ce e dedesubt, de ce doare și pe unde se vindecă. Scriu fără să știu unde bate povestea mea, unde mă duce, mă las trasă până unde vrea ea fără să mă opun, și atunci se deschide o ușă, și încă o ușă, și poveștile se-ntâmplă de-a valma pe hârtie, ca un fluviu dezlănțuit, dar care curge după o rânduială anume și își găsește de fiecare dată drumul spre mare. Crezul meu este că nimănui nu i se pune în mână un har, o meserie, o unealtă, fără ca aceasta să nu aibă scrisă în ea și menirea cu care a venit pe lume. Eu chiar nu știu de ce scriu, nu am o explicație logică pentru asta și nici nu sunt eu în măsură să spun dacă o fac sau nu cu har. Ce știu eu este că atunci când nu o fac parcă-mi trage cineva aerul din plămâni și nu mai pot să respir, mă sufoc. Și atunci știu că trebuie să mă așez și să scriu, că undeva acolo este o poveste care se vrea spusă sau o voce care se vrea auzită, merg pe firul ei zile și nopți și abia după ce am așternut-o pe hârtie parcă-mi mai vine sufletul acasă. Nu mă ține mult însă. Doar până la… următoarea poveste. Eu scriu pentru oameni, fără îndoială, și mă rog ca munca mea să nu fie în van și cărțile mele să-și găsească întotdeauna limanul în sufletul cuiva. (…)
Cum va arăta 2021 pentru scriitoarea și traducătoarea Ingrid Beatrice Coman-Prodan?
Am pus atât de multe în el, încât nici eu nu știu prea bine. Cert este că va conține un roman pe cale de apariție la Editura Eikon (Badante pentru totdeauna, pentru prima oară în România), două traduceri din română în italiană, un autor clasic și unul modern, care îmi sunt amândoi la fel de dragi, Duiliu Zamfirescu, Viața la țară (proiect realizat cu sprijinul Centrului Național al Cărții) și Stelian Țurlea, Colonia. Va mai conține apariția la Editura Lebăda neagră a traducerii la care am lucrat în toamna anului trecut, Sexul inutil, Călătorie în jurul femeii, de Oriana Fallaci. Mai târziu, la aceeași editură, traducerea romanului The Englishman a lui David Gilman, la care lucrez acum. În ce privește scrierile mele, vor începe cu un roman pe care l-am promis unui câine lup, Faith, Lupoaica, o carte bazată pe o poveste adevărată. Și, cine știe, nesăbuită și inconștientă cum mă știu, poate mă aventurez într-o piesă de teatru.
