Călin Ciobotari
După ce, anul trecut, în Pescărușul de la unteatru, Andrei Șerban părea că celebrează un foarte simplu-sofisticat principiu al regiei discrete, anul acesta ne propune o schimbare majoră de paradigmă: o lectură apăsat regizorală pe Richard 3, cu ajustări și completări ale textului shakespearean, uneori stridente, de cele mai multe ori inspirat operate. Șerban îl citește pe Shakespeare ca și cum ar citi un dramaturg contemporan. Păstrează toată complicata țesătură de intrigi, concentrând-o și transformând-o în fundal pe care se manifestă Richard și temele lui/ temele noastre. De altfel, în toiul spectacolului, însuși marele Will iese în fața publicului, asumându-și personajele și, în același timp, declarându-le scăpate de sub control. E limpede, din primele minute ale montării de la Bulandra, că, încă o dată, a câta oare?!, Shakespeare ne este contemporan. Shakespeare, contemporanul nostru.
Spectacolul debutează într-o culoare pe care unii comentatori au asociat-o icterului sau palorii, probabil din pudoare evitând să observe trimiterea mai frustră decât suntem noi dispuși să o acceptăm: copro-galbenul, copro-maroul, copro-cărămiziul și multe alte nuanțe din aceeași gamă, tapetând pereții unui univers construit în așa fel încât, periodic, repetitiv, constant, să producă richiardzi, pe principiul că fiecare epocă își are Richard-ul ei. Altfel spus, Richard 3 este inevitabil. El face parte din însăși esența umanității. Nu cade din înaltul cerului, ci este plăsmuit în chiar sânul umanului. El este eu, el este tu, el este el. Poate tocmai de aceea, propunerea de Richard 3 a lui Andrei Șerban nu șochează prin urâțenie fizică, prin diform: o sugestie de cocoașă și două proteze (una la mână, a la omul-foarfece, alta la picior, impunând un șchiopătat personajului) „rezolvă” patru secole de dispută shakespearologică asupra modului în care arată Richard. Răul, interpretează Șerban, nu se naște din conștiința urâtului, din complexul acestei urâțenii. Nu e nicio legătură între fizicul lui Richard și acțiunile sale. Dominantă acum este relația dintre Richard și ceilalți, sau între Richard și o lume alcătuită din oglindiri ale monstruosului. Nu doar teatrul oglindește lumea, ci și indivizi ca Richard o fac.
Richard, întrupat de Marius Manole, nu are o identitate puternic definită, ci mai degrabă ni se livrează sub forma unor personaje de împrumut: Edward Scissorhands sau Joker (cel din filmul lui Todd Phillips) sunt câteva exemple. Întregul spectacol mustește de aluzii, parafrazări (inclusiv muzicale), note de subsol ce transformă narațiunea istorică într-una a prezentului continuu, în care Shakespeare și primarul Londrei care trebuie să participe la inaugurarea unei autostrăzi, The Rolling Stones (cu refrenul obsesiv Time is on my side) și Caragiale, telefoanele mobile și ecourile unei regalități în destrămare coexistă fără a se deranja unul pe celălalt. Universul sonor, compus în fața noastră de „curteanul” Raul Kusak, este adeseori responsabil de aceste fluidizări ale dramaturgiei.
Fără complicații inutile, scenografia operează cu trei planuri: o scară spiralată (ascensiune socială ce se suprapune pe imaginea subînțeleasă a temutului turn al Londrei), un plan orizontal și trapa (temniță, dar și spațiu de ieșire din viață, soluție exersată recent și de Dodin în Hamletul său rusesc). Nici nu trebuie altceva: personajele se grupează, se disipă și se reconfigurează în acest spațiu simplu și sugestiv. În decor mai intră pupitrele cu microfon încorporat de la care mai marii clipei ni se adresează, implicându-ne și căutând să ne convingă.
Obsesia pentru putere și plăcerea de a manipula sunt două dintre temele mari ale spectacolului. Nu doar Richard caută puterea, ci mai toate personajele din preajma sa, în unele secvențe spectacolul devenind un argument în favoarea teoriei voinței de putere, așa cum o formula Nietzsche. De ce să îl acuzăm pe Richard că o face de vreme ce, în moduri și intensități diferite, toți căutăm puterea? De ce manipularea ar fi ceva condamnabil de vreme ce teatrul însuși manipulează sau de vreme ce noi înșine, cei prezenți într-o sală de teatru, suntem acolo pentru a exersa plăcerile manipulării?! Mai puțin direct ca în alte spectacole în care flirtează cu discursul despre teatru, Șerban se mulțumește aici doar cu o teatralitate din când în când arătată de personaje. Suficientă, însă, pentru a transforma un „teatru de luptă” într-un loc în care ne permitem luxul de a medita liber asupra unor subiecte pe care în mod curent le ignorăm.
Una dintre cele mai puternice imagini ale spectacolului, cea a morților-vii în giulgiuri transparente, bântuindu-l coșmaresc pe Richard, ne pune în fața unei alte dileme. Ce simțim cu adevărat pentru acest Richard? Simpatia noastră pentru acest descreierat ne aruncă în plină vinovăție. Nu cumva sentimentul acesta de familiaritate cu care privim spre Richard-ul lui Șerban&Manole face din noi, acuzator, răsfrângeri ale răului?!
E și un spectacol cu mult umor, în special umor negru: asasini care își țin armele într-un urs de pluș, regina Margaret – veritabilă instituție a blestemului, prințul moștenitor, amestec de întârziere mentală și dependență de jocuri video, senilitatea resemnată a lui Eduard al IV-lea și hiper-disponibilitatea primarului Londrei (George Ivașcu), Richard în pijama, apoi în pampers etc. Adeseori, umorul ia turnura ironiei și parodicului: un Ubu Roi stă la pândă în multe dintre scenele lui Richard.
Multitudinea de chei în care ne arată Marius Manole personajul este pur și simplu impresionantă. Complet instabil, Richardul său este în continuă modificare, evoluție și degradare, cavalcadă de stări, ruperi de ritm, punctări și contrapunctări, strigăt și șoaptă, prezență (în multiplele nuanțe ale lui „a fi”) și absență, defensivă și ofensivă, lingușire, strategie, ironie, inteligență, ură. E un rol extrem de dificil, foarte solicitant din toate punctele de vedere, un rol de care Manole avea nevoie pentru a ne reaminti că este unul dintre actorii noștri mari. Și cred că alături de Richard-ul lui Marcel Iureș, de la începutul anilor 90, Richard-ul lui Manole va rămâne, multe decenii, unul de referință.
Teatrul „Lucia Sturdza Bulandra” București – Richard 3, de W: Shakespeare. Regia: Andrei Șerban. Traducerea și adaptarea: Daniela Dima. Decor: Andrei Șerban. Consultant spațiu: Octavian Neculai. Costume: Fruzsina Nagy. Muzica: Raul Kusak. Cu: Marius Manole, George Ivașcu, Rodica Lazăr, Cornel Scripcaru, Alexandra Fasolă, Cătălin Babliuc, Adrian Ciobanu, Constantin Dogioiu, Alin State, Lucian Ifrim, Mirela Gorea, Catinca Maria Nistor. Data vizionării: 20 octombrie, Festivalul Național de Teatru 2019.
