Magda Ursache
O carte-manifest, de pus în mâna tinerilor, a publicat (cam fără ecoul pe care trebuia să-l aibă) Alex. Ştefănescu, la Curtea veche, Bucureşti, 2014: Mesaj către tineri. Redescoperiţi literatura! Şi asta pentru că noi scrim (sic!), nu (mai) citim. Manifestul vi-l prezint în decupajul meu:
„Întrebarea revine obsesiv: cine mai are nevoie de literatură? Şi iată şi răspunsul: toţi avem nevoie de literatură, dar nu ştim că avem nevoie./ Plăcerea pe care o oferă literatura nu face rău./ Este un noroc să ai încă din copilărie o bibliotecă în casă./ La începutul carierei de cititor te substitui personajului principal, mai târziu te substitui autorului, iar în cele din urmă intri în rolul de cititor./ În loc să se angajeze în dispute sterile, scriitorii ar trebui să înceapă o campanie de recucerire a publicului./ Literatura este o marfă miraculoasă care, exportată, rămâne şi în ţară”. (…)
O carte pe cap de locuitor?!
Aud că lectura nu mai e obligatorie în şcoală, când ora de română ar trebui să fie vitală pentru formarea unui tânăr. Criza minţii e dirijată de la vârf. Doamna Andronescu s-a lăsat „garantată” de Vanghelie; un alt ministru al Învăţământului îşi nara isprava de a urina pe hărţi, la vreme de beţie estudiantină; fostul preşedinte Băsescu se lăuda cu cartea-i puţină. La un moment dat, mă gândeam că, la sugestia preşedintelui său, premierul Boc va interzice cititul prin ordonanţă de urgenţă. M-am mai liniştit când am aflat că Băsescu începuse Levantul. L-o fi terminat?
Statisticile spun că în România se cumpără, anual, o carte pe cap de locuitor. Cred că este o exagerare: poate un sfert de carte, un capitol, un fascicul, cum se vindeau cărţile la cooperativele săteşti. Vânzătorul le rupea bucăţi şi le dădea, contra cost, ţăranilor, alături de gaz şi de pâine. Doar n-o să mai stăm la coadă, la librărie, ca-n vremi comuniste. Dar la ce librărie? Casa Cărţii din Buzău a devenit sediu BRD. O librărie de campus ieşean a devenit restaurant, ca să se citească etichetele de pe sticle.
La un an de la moartea lui Preda, s-au înghesuit 2500-3000 de persoane să cumpere volumul omagial Timpul n-a mai avut răbdare. A venit miliţia.
Din păcate, librăriile, câte mai sunt, suportă invazia de non-valoare, pe care Alex. Ştefănescu o aseamănă cu o maree neagră. (Ar fi interesant de ştiut câte titluri apar pe zi.) Un tsunami de romane mai proaste decât Diavolul se îmbracă de la Prada (Lauren Weisberger) sau Jurnalul lui Bridget Jones (Helen Fielding). „Nu este vorba de excepţii nefericite, se revoltă criticul Alex. Ştefănescu, ci de un adevărat fenomen, care măreşte răul de care suferă oricum în prezent literatura română. Dar câţi critici reacţionează la distrugerea prestigiului de care se bucură literatura, la noi, de aproape două sute de ani”.
Autorul, care poate spune: „Nimic din ce-i tipărit nu-mi rămâne străin”, enumeră „principalele cauze ale scrierii unor cărţi proaste”. Le rezum, prin decupaj de subtitluri: „Alegerea unui stil inadecvat; Comunicarea unor banalităţi pe un ton solemn; Imitarea stilului ştiinţific; Poetizarea forţată a textului; Proslăvirea, în cuvinte pompoase, a unui scriitor de o valoare modestă; Cosmetizarea realităţii; Înţelegerea originalităţii ca excentricitate; Pastişarea unor scriitori cunoscuţi; Confundarea poeziei cu un joc de rebus; Încercarea de relansare a poeziei propagandistice; Reinventarea limbii de lemn; Hiperinterpretarea operelor literare; Compunerea unor texte umoristice fără umor; Înţelegerea SF ca o paradă de terminologie ştiinţifică; Copilărirea fără graţie”.
De la Sunt un fund, la Fut și la revedere…
Literatură proastă s-a scris oricând, e inevitabil, la noi, însă, subliteratura e promovată, premiată, aplaudată. Unde eşti tu, Motru, Doamne, să te lupţi cu pseudocultura! Unde eşti tu, Maiorescu, să le strigi veleitarilor În lături! Unde eşti tu, Mircea Eliade, să le spui tinerilor că lecturile se fac „în acord cu ritmurile cosmice”. Exemplificare posibilă? Voiculescu, la ceasuri grele, în octombrie, luna sa de naştere, când ziua scade, când viaţa scade… Sau Bacovia, în decembrie: „Te uită cum ninge decembre…/ Nu râde… citeşte nainte”.
Spune, mult prea optimist, Alex. Ştefănescu, el însuşi profesor o vreme, că ar preda altfel literatura română, sfidând programele şi manualele: „Aş face cu totul şi cu totul altceva. Le-aş cere elevilor să-mi recomande ei cărţi bune (ca să am ce citi în week-end) şi să-mi explice de ce anume le consideră bune”. Sigur, „le-aş confirma sau infirma aprecierile, aş citi cu glas tare pasaje din cărţile parcurse de mine la îndemnul lor”.
Periculoasă întreprindere! S-o citeşti cu glas tare pe Medeea, care a găsit cu cale să aleagă, din opera-i, la Zilele Eminescu de la Botoşani, un rateu pornografic? Mai bine rămâi uitat în banca de la geam, ca să nu spun în banca ta, decât să câştigi popularitate şocând ca Medeea, care se vrea în pat cu Spiritul vremii, ca să zic aşa, cântând penisul lung şi negru al ei sau al altcuiva, al altui poet „penetrant” de România.
Şi dacă elevii i-ar cere lui Alex. Ştefănescu să comenteze tipărituri ridicate-n slăvi în protoeria lui Cristi Tabără? Ca Sunt un fund ori scena violării unui biet câine, cu varianta curcan? Pe autori nu-i mai numesc. De-atâta ludic, s-a ajuns la „cartea care pute”. Şi nu-l văd pe Alex. Ştefănescu citind un vers deplin în nuditate/ nulitate ca „Fut şi la revedere”, al doamnei Nicolaie, într-o sală de clasă. Doar n-a ajuns „Liber în ultimul hal” (titlul lui Marius Dumitrescu, apărut la Paralela 45, în 2001).
Dar ce s-ar face Alex. Ştefănescu faţă-n faţă cu o cititoare (de escortă?) care nu ştie cine-a scris Floare albastră, dar i se dă timp de expunere pe sticlă? „Am luat zece la română, am ştiut”. „Uite că nu-mi vine cine-a scris Moromeţii. Tot Rebreanu?”. Era sigură zdrumpeşa făptură că Sadoveanu a scris Ultima noapte de dragoste, întâia de război. Europarlamenta Birchall era convinsă că a scris-o Rebreanu şi uite-o în staff politic.
Între Pizdeț și Morții mă-tii…
Pontac a devenit sinonim pentru plagiator, doamna Rozalia Biro habar n-are ce înseamnă biped. Dar Severin a ştiut componenţa apei? „Alături de hidrogen, nota Thomas Alva Edison, prostia e cea care se găseşte în cea mai mare cantitate în univers”.
Câte monumente de prostie şi de ignoranţă nu lansează canalele! „Te pui cu blondele”? Pentru ele, Ion e scris de Marian (sic!) Preda, iar Brâncoveanu e o staţie de metrou şi au luat bacalaureatul. Oricât ar fi de ciumace, de goale la trup şi la minte, fătuci crude, pistoale sexy, păsărince, lorete, biance ocupă ecranele. Iar Minodora, „care face minuni cu gura” la Morar în emisiune, e mai cunoscută decât Ana Blandiana. Lui Alex. Ştefănescu însuşi i s-a întâmplat, când li s-a arătat trecătorilor proza sa, să fie confundat cu Leon de la Strehaia, omnicunoscut pe pietonală. Cum ar arăta Alex. Ştefănescu lângă filosoafa Mihaela Rădulescu? Ca umbrela lângă maşina de cusut (de scris), pe masa de operaţie.
Şi dacă Alex. Ştefănescu ar avea în clasa virtuală un elev librovor care i-ar recomanda Pizdeţ sau Morţii mă-tii, ce-ar face? Ar intra în slenzio stampa de uluire când o adolescentă blondă sau brună – totuna – şi-ar presăra discursul despre Băgău cu ticul verbal al personajului principal, „pula-n beci”, aşa cum vorbesc doamnele de la linia fierbinte? Nu, n-ar tăcea, ar taxa, ca la carte, „plăcerea plebeiană de a murdări”. I-ar spune că e vorba de „exhibarea mizeriei, fără o justificare estetică” şi că această modă, omologată prin constituirea unui fel de curent literar, „mizerabilismul”, ar putea fi numită „inscripţii pe pereţii toaletelor publice”. Aş adăuga: nu citeşti o carte nici să adormi, nici să-ţi omori timpul, nici să-ţi satisfaci înclinaţia de voyeur.
Sentinţa Iubeşte şi fă ce vrei! nu poate fi parafrazată în Citeşte şi fă ce vrei! E puţin diferit: chestiune de alegere: Stăpânul inelelor sau Amintiri din copilărie? Amatoarelor de lecturi fastidioase n-o să le placă Dora Pavel, care face, în Agatha murind, literatură, nu trash ca Sandra Brown. Dar, cu timpul, perseverând, nu perverserând, vor deveni din ce în ce mai exigente, refuzând sub sau nonliteratura. Şi da, sunt lecturi îndrăgostite şi lecturi ne-îndrăgostite. N-aş citi, să am tot timpul din lume, Viaţa lui Columbeanu scrisă de Tache, cu atât mai puţin ce aşterne pe hârtie doamna Pink. Caut „aristocărţile”, cum le spune Silvia Colfescu, profesionista editoare de la Vremea. Fac precizarea pentru că, atunci când căutam o carte de Vintilă Horia, tipărită la Editura Vremea, librarul m-a dojenit: „N-avem. Asta-i editura lui Adrian Păunescu. Noi nu difuzăm aşa ceva”.
L-am lăsat în legea lui. Ce să mai comentez dacă o tânără care profesează excelent biblioteconomia mi-a spus că studenţii masteranzi la Litere nu pot completa o fişă de comandă. Şi-mi vine-n minte ce scria, în jurnalul Avocatul diavolului, Modest Morariu, un „iluminat” al editării: „În definitiv, prin ce ne-am putea argumenta superioritatea faţă de furnici? Un răspuns posibil: prin Bibliotecă”.
