Ana Teodora Popa
Unul dintre performance-urile despre care, la actuala ediție a Romanian Cretive Week, s-a vorbit foarte mult a fost cel al sound designerului Ana Teodora Popa. Inspirat din Artistul e prezent al Marinei Abramović, In your eyes a dus conceptul „întâlnirii”la un alt nivel, provocând efecte de o intensitate neobișnuită și obligându-ne să reflectăm asupra fricilor, emoțiilor, singurătăților ce ne locuiesc. Actul privirii frontale, dublat de atât de complexele mecanisme declanșate de tehnica sunetului binaural, s-a dovedit necesar într-o lume tot mai puțin dispusă la exerciții de profunzime. În cele ce urmează, artista vorbește despre modul în care și-a construit performance-ul, dar și despre tulburătoarele experiențe – ale ei și ale celorlalți – pe care le-a înregistrat în cele trei zile în care și-a privit în ochi semenii… (Călin Ciobotari)
Am primit cu curiozitate și interes toate reacțiile, amintind tuturor că experiența fiecăruia e unică, personală, toate reacțiile sunt normale, nu există răspunsuri greșite și contează mult perechea și istoria ei.
Simt că în categoria „nu există răspunsuri greșite” mă regăsesc și pe mine, căci după ce am structurat lucrarea, când încă nu era gata dar schița se distingea destul de bine, am „privit-o” și eu ca pe un produs oferit din afară. Pățesc des când creez ceva care iese din mine dintr-o zonă de onestitate neafectată de ego sau intenții, ca percepția mea conștientă să „viziteze”ce am făcut, cu ochi proaspeți, ca și cum partea mea conștientă are o intrare separată în aceeași clădire unde locuiește și partea din mine care se exprimă artistic. Am aflat atunci despre ce e vorba în lucrare, pentru mine, dar am apreciat faptul că nu am codificat nimic specific, și funcționează pe mine așa cum va funcționa și pe ceilalți: ca un test Rorschach. Îmi place când mă fac să înțeleg lucruri despre mine printr-o buclă exterioară, materalizând ceva abstract și făcând legătura dintre conștient și inconștient. La fel cum auzind aceeași lucrare de o sută de ori nu mă face să mi se „tocească” simțurile, știam că nu voi fi neutră când voi fi observată ascultând-o, și nici nu voi avea vreun control asupra aspectului ăsta, atunci când mi se cuvine din curiozitate să simt ceva.
Am observat încă de vineri că dinamica se modifică în funcție de „veriga cea mai slabă” (weakest link), și nu știu cum să descriu fenomenul mai bine. Am să încerc: când doi oameni se întâlnesc am observat că se stabilește imediat cine e mai împovărat, iar în contextul proiectului și al primului minut, am avut câteva persoane pentru care am văzut că nu era nevoie să fiu suport, ci eram doar observată. Simțeam că nu e nevoie de ceea ce ofer și de asta încep să accept intr-un mod neintenţionat oferta de a exista cu rănile mele și a fi okcu asta în fața unui străin. Vedeam curiozitate, răbdare, blândețe și mă oglindeam, observând ce iese la suprafață din mine, devenind implicit participant. Mi s-au comunicat lucruri despre mine pe care nu știam că le afișez odată ce las masca jos, dar pe care le cunosc și le accept acum, știind că au fost observate cu validare. A fost bine, în felul ăsta mi-am dovedit funcția experimentului și cum se simt ceilalți în poziția mea.
Neuitându-mă în ochii oamenilor înainte, dar având abilitatea să recunosc repede tipare noi, am învățat în urma zilei de vineri că pe chipul oamenilor apar niște micro-expresii atunci când au parte de anumite sinapse, acestea activând pentru câteva milisecunde mușchii feței și încordându-i în poziția unei expresii sugestive a unei emoții de bază. Doar că se întâmplă extrem de repede și apoi dispare. Observ asta și acum, în conversațiile obișnuite, ca și cum mi-am dezvoltat un simț în plus peste weekend. Am învățat să interpretez și să răspund la acele micro-expresii în contextul experimentului. De exemplu, m-am antrenat să văd imediat dacă omul experimentează frică în primul minut, lucru care se întâmpla des, și să răspund prin a oferi palmele deschise. Un singur băiat a refuzat, în rest toți mi-au răspuns dându-mi mâinile. După ce am exersat tehnica asta, tiparul a devenit complet: o persoană care inițial afișa frică, odată ce era atinsă își dădea drumul la bariere, simțind vizibil că e în regulă să facă asta. Pe lângă contactul vizual susținut, atingerea e și ea foarte puternică, iar în cazurile astea, era ceea ce lipsea pentru a ajuta persoana să se simtă cu adevărat în siguranță.
Timp de trei seri instalația a funcționat non-stop, chiar și pe ploaie. Sâmbătă a început să toarne brusc în secundele dintre două exerciții, iar oamenii din public m-au ajutat să mutăm repede totul sub un tavan din apropiere, unde instalația a continuat să funcționeze. Atunci a venit și presa să îmi viziteze lucrarea, “alarmată” de feedbackul oamenilor intervievați pe bulevard. Sâmbătă festivalul se închisese de la ora 22, însă la mine au continuat să vină oameni, care din cauza numărului mare, au așteptat și în ploaie. În ziua aceea am închis la 23:30 iar duminică, ultima zi a festivalului, la 1:30.
Am estimat la final că în jur de 250 de persoane au participat, dintr-un număr mult mai mare care nu au făcut față timpului lung de așteptare. Mi s-a spus de multe ori că acest experiment trebuie continuat și în alte locuri, alte contexte, pentru ca un număr mai mare de oameni să aibă ocazia să participe.
Am decis atunci să iau căștile cu mine când mai ies în oraș, pentru prietenii care nu au avut cum sta la coadă în weekend sau pentru alții care ar deveni curioși să încerce, pentru ca experimentul să continue. Va continua și dincolo de eforturile mele, căci e deja chemat în încă două evenimente, deci voi avea ocazia să repet experiența asta copleșitor de frumoasă.
Diferențe observate în funcție de grupele de vârstă
M-am bucurat să văd că tinerii (18-25), în marea majoritate, sunt neafectați de experiment și îl găsesc ca fiind relaxant, cel mult interesant. Au apreciat calitatea sound designului și a conceptului, dar nu au resimțit nimic din zbuciumul ce părea să dezmembreze și recompună pe alții. Vineri au fost foarte mulți tineri, dintre care foarte puțini cu reacții asemănătoare cu cele ale adulților.
Dintre tineri, fetele păreau să fie mai „puternice”, cu bariere mai sigure și nimic de dovedit dincolo de ele, iar băieții de aceeași vârstă, sau chiar din același grup de colegi, să perceapă mai bine adâncimile experimentului și să fie mai deschiși spre a vrea să fie vulnerabili. Din cateogria asta de vârstă am dedus că tinerii din ziua de azi sunt protejați de traumă într-o măsură mai mare decât a fost generația mea, și fetele o duc mai bine decât băieții. Am văzut și excepții, fete tinere care se luptă cu traume grave, și foarte puțini băieți tineri fără o precoce înțelegere a suferinței, din ce am simţit.
Femeile de vârsta mea au fost cele mai receptiveexperimentului, ne simțeam pe „același nivel” în termeni de limbaj emoțional și etapă a călătoriei, comunicam foarte bine chiar și când nu era nimic de transmis, doar seninătatea unui moment împărtășit, recunoscând una alteia drumul.
Bărbații de vârsta mea au evitat în totalitate exercițiul cu mine, însă au fost mulți prezenți în cupluri sau perechi de prieteni care au experimentat împreună cu cineva cunoscut. Probabil că fără să îmi doresc, sau din condiționarea lor proprie dată de cultură sau de evoluție poate, sunt văzută ca pe o prezența intimidantă, de evitat într-un context vulnerabil.
Persoanele mai în vârstă decât mine, cu expceptia cunoscuților, au fost toate femei. Am simțit că aveau mai mare nevoie de ce ofeream, ca și cum la vârsta lor nu mai sunt privite, și încep să dispară până și din percepția proprie.
Câteva cazuri memorabile
Am întâlnit câteva familii cu care am vorbit și mi-au spus că au grijă de sănătatea emoțională a copiilor lor și poartă discuții cu ei. Deși nu am recomandat copiilor lucrarea din căști, un tată al unui copil de 12 ani a insistat, pe răspunderea lui. Mi-a spus că băiatul e sportiv de performanță, urmează să concureze într-un eveniment important și vrea să se conecteze cu el prin intermediul exercițiului. Mi-a plăcut mult relația lor. Am întrebat, din punctul de vedere al unui părinte, dacă i se pare prea tulburătoare lucrarea pentru un copil și a spus că nu. La plecare a încheiat cu „După asta nu o să îi mai placă TikTok-ul!”
Am văzut și relații disfuncționale (din fericire doar câteva), în care unul din parteneri își dorea enorm să se conecteze cu celălalt, să fie văzut dincolo de mecanismele de apărare, însă nu primea deschiderea și acceptarea de care avea nevoie, rămânând cu emoțiile stârnite aproape de suprafață, abia reușind să le țină sub control, pentru că nu i se dădea voie să și le arate.
În decursul vieții am întâlnit o categorie de bărbați aparte care afișează o fațadă densă și ornamentată de aroganță, superioritate și, pe alocuri de sarcasm și cinism. E defapt o carapace securizată și ultra-performantă față de care am dezvoltat înțelegere, căci știu acum că vine din nevoia disperată de a proteja ce e în interior. Cu toate că înțeleg că dincolo de proiecția unui individ insuportabil stă ascunsă o ființă fragilă, sătulă de durere, tot nu mi-e confortabil să fiu în prezența lor, fiindcă nu se pot abține să nu mă facă să simt mică, oricât aș încerca să le dovedesc ceva. Cu atât mai mult pentru ei, cei care resping empiric oamenii, am făcut acest experiment. Au fost două cazuri în care am fost părtașă la cele mai colosale demolări ale fortărețelor descrise mai sus, și a fost miraculos de observat cum, până la final, rămâne ‘omul’, esența lui pe care o bănuiam a fi acolo, eliberată, sub privirea unui alt om, un act pe care nu l-ar fi permis sub nici o formă.
Un caz foarte sensibil a fost un cuplu din care doar fata avea nevoie de exercițiu împreună cu mine, băiatul fiind acolo ca susținere înainte și după. Ei au fost dintre cei care au așteptat cel mai mult la rând, cam 30-40 de minute, si aveau atitudinea unui cuplu răbdător înainte de o programare importantă la medic. Băiatul a pus foarte multe întrebări înainte să îi comunice răspunsurile fetei și să discute împreună posibilitatea de a participa. Aveau un cățel cu ei. Am văzut că fata se confruntă cu ceva greu și răspunde imediat exercițiului. Am văzut determinarea de a-și explora psihicul împotriva terorii aferente. Ea a fost una dintre persoanele în care am văzut frică inițial dar care și-a dat drumul odată ce am luat-o de mâini. Deși lăcrima de ceva vreme, cățelul s-a alarmat atunci când emoțiile ei au ajuns la cote maxime, pe la minutul trei, și a venit îngrijorat lângă ea, a ridicat cu botul mâinile noastre ca să își facă loc, s-a urcat cu lăbuțele din față pe genunchii ei și a început să îi curețe lacrimile de pe față și nasul. Câte una din mâinile noastre s-a mutat pe cățel, care a stat acolo, în fața ei, până la final.
Am aflat, cu ocazia asta, că mai este o persoană în Iași care a fost inspirată din ideea Marinei, care este, spre deosebire de mine, psihoterapeut, și care își susținea evenimentul intitulat „A minute of silence” mai sus, în parcul Copou, simultan cu mine. Doamna care ne-a pus în legătură s-a întors la instalația mea de încă două ori. Când a adus-o pe Laura-Ioana Pruteanu și ea s-a așezat în fața mea, încă nu știam cine e, și a fost mai bine așa. A scris public despre experiență: “În toate simțurile mele, dar cu precădere în sunet am călătorit prin iadurile cele mai de jos. Starea mea a fost de detașare profundă. […] Inima mea a fost ușoară, știam că nu e treaba mea să corectez iadul, nici să îl fac mai frumos, nici să scot pe cineva de acolo, ci doar să observ, cum e și cum sunt eu în raport cu el și cum pot să țin inima în Rai. Știam că e trecător, știam că nu va ține o veșnicie. Pe tot parcursul călătoriei din iad, am păstrat vie speranța de mai bine. Și nu a întârziat să apară, căci a venit repede momentul în care să fiu luată de mână, apoi momentul în care să simt cu toate simțurile mele, în privirea Anei, în atingerea ei, că tot Raiul e acolo cu mine, în mine.”
Am vorbit că vom colabora în zona asta care ne interesează pe amandoua, și pe care o pot numi, simplu, „terapie în stradă”.
Un mesaj privat, în urma unei transformări puternice: „A fost o experiență foarte intensă și foarte profundă. Intimă și, pentru mine, necesară. În primul minut, cred că a fost vorba de dominație, de rezistență la ceva ce ești tentat să crezi că e manipulativ. În al doilea minut am început să mă oglindesc în privirea ta și să mă privesc pe mine. Sunetele au încetat să mai fie exterioare, devenind parte din mentalul meu. De pe la minutul al treilea cred că au început să se nască tot felul de curente emoționale. Nu mă mai oglindeam în privirea ta, ci mă sprijineam de ea. Flash-uri din viața mea au început să se nască independent de voința mea. Intensitatea unor emoții a început să crească… Barierele au început să cadă. […] Cred că proiectul tău e mai mult decât un experiment sau un performance, e un act de umanism”.
Din feedback-urile proaspete, primite acolo, cam jumătate au fost atât: „Wow… ,Wow!!”, cu căștile încă în mână. Am primit foarte multe îmbrățișări sincere de mulțumire: „Mi-a prins bine”/ „Aveam nevoie”, „Mă voi gândi mult timp la asta”, „Cât de importantă e chestia asta”.
Mi-am răspuns prin intermediul proiectului cu o certitudine la fenomenul în care, atunci când le oferi încredere, oamenii din toate contextele sociale lasă garda jos, unii mai lent decât alții. Pentru mine, a oferi încredere înseamnă a avea tu primul încredere în celălalt, gratuit, cu riscul asumat și depășit; jurând să menţii un sentiment interor autentic care se traduce automat în limbajul corporal și expresiile feței. Cred că e ceva prea ușor de trecut cu vederea, faptul ca nu vrei să te lupți decât atunci când trebuie să te aperi, și te aperi atunci când ți se arată că inspiri în celălalt frică, îndoială, suspiciune. Observasem și înainte că în mod special oamenii des răniți, alungați, cu traume, oamenii străzii, rromii, cei marginalizați sau tratați cu cruzime, etc., sunt oameni cărora nu li se oferă în mod susținut încredere, și devin astfel mult mai receptivi în a-ți citi intențiile, cu o acuratețe mai mare, ca și cum și-au dezvoltat un simț aparte pentru a identifica autenticitatea și a răspunde imediat pericolului. Însă simțul acesta devine acut pe tot spectrul de intenții, astfel încât detectează la fel de repede și semnele de încredere și blândețe, transformarea oglindită putând fi observată instantaneu.
Un grup de cinci tineri rromi, o fată și patru băieți, au venit curioși să afle ce se întâmplă. Văzuseră mulțimea, poarta luminată, și unul din băieți s-a apropiat de cuplul care purta în acel moment căști. Am mers la ei să le răspund la întrebări și le-am descris, cum o făceam și pentru restul care nu apucaseră sau nu aveau răbdare să citească prezentarea de pe afiș, despre ce e vorba. Au devenit imediat interesați și m-au rugat, de parcă mai încăpea vorba, „vă rugăm, doamna, putem?”, „vreau să joc cu el, pot?”, însă nu voiau să aștepte la rând, spunând că se grăbesc. Am răspuns că nu ține de mine, ci de toți oamenii care așteaptă, le-am spus că fiind cinci, nu trebuie musai să facă perechi între ei, se poate și cu mine, şi au decis cu interes să işi aştepte rândul. Am mai vorbit puțin despre ce se aude în căști, despre scopul proiectului și m-am întors la participanții de pe perne. Am văzut o schimbare imediată între atitudinea inițială și răspunsul la a fi tratați cu respect și încredere, și am observat o modificare de atitudine și între românii care așteptau la rând, care în primă instanță reacționau cu rezistență și mici comentarii, dar care pe urmă mi-au urmat exemplul. Recunosc că am simțit că mă depășește situația când am văzut cât de gălăgioși sunt, că în joacă își dădeau pumni și șuturi de se făcuse loc în jurul lor, așa că am mers alături la un coleg artist să îl rog să mai arunce un ochi din când in când. Lumea totuși i-a acceptat și nu s-a iscat niciun conflict.
Când le-a venit rândul le-am mulțumit pentru răbdare, și doi dintre băieți au vrut să încerce primii. Nu se puteau opri din râs, același râs nervos menționat mai sus, din confruntare, din rezistență puternică la a arăta vulnerabilitate. Unul dintre ei a renunțat după 30 de secunde și a intrat în locul lui fata. Ceilalți trei de pe margine rădeau extrem de tare, făceau poante, stăteau și foarte aproape de ei și se amuzau teribil de situația inconfortabilă în care se aflau prietenii lor, înfluențându-i prin zgomote și gesturi. M-am dus lângă ei și le-am zis: „uitați-vă la chipul fetei, cred că e important pentru ea momentul asta, hai să îi dăm voie”, și s-au liniștit. Fata chiar se lupta cu o rușine puternică, își tot cobora privirea dar încerca să o învingă și să privească mai departe. Observam cu atenție de pe margine și îi simțeam pe restul de români din jur că îmi urmează intenția și nu doar așteaptă să se termine odată, ci le validează dreptul de a experimenta instalația și urmăresc și ei cu interes schimbarea care se întâmplă. Tinerii ajunseseră la un nivel de onestitate dincolo de măști, iar fetei îi dădeau lacrimile.
A urmat unul din băieți, cel mai tânăr, cred că avea până în 14 ani, care a vrut să participe alături de mine. Și el a luat foarte în serios exercițiul și și-a dat voie să afle ce iese la suprafață. Nu a vorbit ulterior despre experiență, dar am văzut și la el cum se dau la o parte straturile, de la frică mascată de agresivitate, micro-expresii de furie amestecate cu dezgust și ură, la neputință, apoi durere. Era prea tânăr să știe atâta durere. Până la final am ajuns să văd un copil epuizat care doar tânjește după afecțiune. Până ce au plecat, băiatul a rămas în starea aceea calmă, pe gânduri, dezbrăcat de toate mecanismele de apărare și totuși în echilibru. El a fost singurul care a refuzat când i-am oferit mâinile.
Am dat căștile următorului cuplu și am venit să vorbim despre cum a fost. „Doamna, cât de fain!”. Erau luminați la față și aveau încredere în mine. Am vorbit despre emoții, despre vulnerabilitate, că ne avem unii pe alții, au fost de acord cu asta, și le-am tradus cuvintele din engleză de la final: „fiecare om e la fel de singur și speriat ca și tine”, și li s-a făcut „pielea de găină”. Băiatul care renunțase după jumătate de minut m-a rugat frumos să vorbesc cu românii să îl lase și pe el, că promite că nu mai râde. Am zis bineînțeles, doar a așteptat deja și oricine ar înțelege faptul că i-a luat puțin mai mult timp să își facă curaj.
Când am împărtășit cu ei faptul că proiectul a pornit de la ce simțeam atunci când credeam că sunt singura „greșită” și că îmi era rușine cu mine, am primit susținere din partea lor iar unul din băieți mi-a spus cu convingere „doamna, să nu gândiți niciodată așa!”.
La plecare am îmbrățișat-o pe fată, care încă avea lacrimi în ochi, dând vina în continuare pe lumina de la LED-uri. Mi-au mulțumit toți sincer și i-am simțit mai blânzi unii cu alții când au plecat domol, procesând împreună seara, pășind printre oameni, fără să se mai facă loc în jurul lor.
De mulți ani observ dinamica, pe care o înțeleg dealtfel, dar căreia îi cunosc instinctiv și o soluție, aceea testată și dovedită nu doar mie pe stradă, la magazin, dar în fața unei mulțimi de 30-40 de români, o lecție de empatie și blândețe, un posibil tratament care să vindece o istorie plină de cruzime. E ceva ce imi doresc de ani de zile să se materializeze, deși am fost numită naivă sau mi s-a spus “n-ai cu cine” când am exprimat dorința de a arăta prin arta mea că situația se poate ameliora. Simțeam că trebuie să fac un proiect despre cum văd eu relaţia cauză-efect în dinamica unei societăți atunci când anumite persoane sunt sistematic tratate ca și cum nu sunt ființe umane, însă acum știucă trebuie să o fac.
Concluzii
Am plecat acasă după ultima zi a festivalului într-o stare deplină de pace pe care nu am mai simțit-o până atunci. Simțeam că nimic nu îmi mai poate face rău, că le-am văzut pe toate și din mine dar și din ceilalți. Frica îmi părăsise trupul fără urmă. Așa cum am privit prin ochii celorlalți în gaura neagră a esenței umane, m-am simțit, în sfârșit, cu adevărat parte din ea. Nu m-a îngreunat cu nimic faptul că am luat contact cu emoții în stare pură, probabil pentru că le-am invitat și acceptat.
Am descoperit ceva foarte frumos, și mă bucur că mi-am urmat instinctul de a duce proiectul până la capăt, în ciuda fricii paralizante.
A fost extrem de eliberator pentru marea majoritate. M-am bucurat că nu am dat greș și a fost o experiență benefică pentru toată lumea și o invitație la contemplare de lungă durată, o sămânță plantată care va rodi cândva, atunci când va fi nevoie de ea. Un voluntar s-a exprimat cu cuvintele pe care le folosisem atunci când am scris prima ciornă a conceptului: „simțeam că eu și cu el suntem în ochiul unui uragan, în jurul nostru e distrugere însă aici e liniște”.
Am vrut să pun oamenii în situația în care să simtă cu toata ființa lor fenomenul eye of the storm, căci e o imagine mentală sugestivă şi memorabilă. Pentru mine descrie relațiile pe care le avem defapt unii cu ceilalţi şi revelaţia că atunci când te izolezi le răpesti si celorlalţi ocazia de a se conecta cu tine. Cred că este vorba până la urmă nu doar de nevoia, dar şi de responsabilitateape care o avem unii față de alții: aceea de a nu fi singuri.
