Ana Teodora Popa
Unul dintre performance-urile despre care, la actuala ediție a Romanian Cretive Week, s-a vorbit foarte mult a fost cel al sound designerului Ana Teodora Popa. Inspirat din Artistul e prezent al Marinei Abramović, In your eyes a dus conceptul „întâlnirii” la un alt nivel, provocând efecte de o intensitate neobișnuită și obligându-ne să reflectăm asupra fricilor, emoțiilor, singurătăților ce ne locuiesc. Actul privirii frontale, dublat de atât de complexele mecanisme declanșate de tehnica sunetului binaural, s-a dovedit necesar într-o lume tot mai puțin dispusă la exerciții de profunzime. În cele ce urmează, artista vorbește despre modul în care și-a construit performance-ul, dar și despre tulburătoarele experiențe – ale ei și ale celorlalți – pe care le-a înregistrat în cele trei zile în care și-a privit în ochi semenii… (Călin Ciobotari)
În toamna anului trecut (2022), Andrei Cozlac – curator New Media District din Cadrul Romanian Creative Week – mi-a propus să creez o instalație pentru ediția 2023, oferindu-mi libertate totală în privința subiectului ales.
Când am ocazia să vorbesc prin arta mea, aleg în mod firesc subiectul dintre căutările proprii relevante momentului. Tocmai trecusem de o perioada lungă de încercări și izolare, și începusem să îmi fac curaj să scot capul în lume, dar doar atunci când mă simțeam capabilă să îmi port masca de „om întreg”, ceea ce nu se întâmpla foarte des. Cu toate astea, m-a suprins să observ, după aproape trei ani de deconectare de la pulsul societății, că nu sunt singura care experimentează fenomenul ăsta. Plecam de acasă pregătită să mă simt rușinată de faptul că încă îmi revin, că mă simt sălbăticită de izolare, de boală, de depresie, că am nevoie de timp și ajustare, dar cel mai mult de acceptare – pe care nu credeam că o voi primi oricum – însă am întâlnit oameni care, la fel ca mine, abia reușeau să mențină aparențele, de după maști și ziduri confecționate să ascundă propriile chinuri și slăbiciuni. M-a surprins momentul când am realizat că mă tratam cu mai puțină acceptare decât mă tratau ei, niște (încă) străini, fără să știe că, lăsând puțin masca jos și arătându-mi o fărâmă din vulnerabilitatea lor, în mintea mea se va produce o transformare care urma să echilibreze o problemă gravă de percepție. Am reflectat asupra modului în care imaginea de sine poate deveni atât de distorsionată în absența conexiunii cu societatea, cu prietenii, cu oamenii care ți-ar putea aminti chiar și în mod neintenționat că toți trecem prin încercări similare.
Recunosc că experiența mea cu izolarea a fost puțin extremă, însă, dincolo de aspectul acesta, am observat o schimbare substanțială în comportamentul oamenilor mai extrovertiți și mai balansați decât mine, față de acum trei ani. Poate de asta mi-a și fost mai ușor să nu mă simt ca o ciudată în nevoia mea de ajustare, vedeam cu ochii mei că toți sunt putin mai sălbăticiți, mai temători, mai neîncrezători în sine și în alții, mai anxioși față de viitor și mai singuri. M-a întristat lucrul ăsta, căci m-am luptat să revin pe picioarele mele în societate, doar ca să îi găsesc pe toți traumatizați, ghemuiți în diferite colțuri ale minții lor, dar încă având nevoie de conexiune și încredere. Am invitat la discuții despre subiect și mi s-a confirmat în mare ce percepeam, pandemia și războiul învecinat ne-a afectat pe toți, și, ca după orice situație destabilizantă, efectele post-traumatice sunt normale și de așteptat. Problema e când se întâmplă la nivel de societate, implică pe toată lumea, o populație dintre care mai nimeni nu este familiarizat cu uneltele de auto-analiză și vindecare emoțională, o populație care încă nu crede în terapie și încă e sufocată de stigmă în ceea ce privește sănătatea mintală.
Am văzut o inerție bolnăvicioasă cu care toți merg înainte, cu mecanisme dezvoltate pentru a face față, puțin alterați înspre „mai rău”, deja adaptați la o lume în care un lockdown, inflația scăpată de sub control sau pericolul unui război nuclear sunt asimilate în mentalul colectiv normalității.
Și, ca să revin, când mi s-a dat libertatea să creez orice pentru următoarea ediție RCW, am ales asta: am vrut să împart și cu alții revelația mea, aceea că tânjim după conexiune dar suntem condiționați de frică și rușine, însă când ni se arată puțină vulnerabilitate se produc schimbări importante de auto-percepţie în raport cu lumea.
Există o cunoaștere individuală a ceva extrem de comun, faptul că existența umană este o experiență anevoioasă. Am vrut să creez un proiect care are un mesaj foarte simplu și livrat în cel mai curat mod posibil, dar care poate fi o revelație importantă pentru mulți, aceea că „nu ești singurul care se teme sau care are nevoi, toți se simt la fel de singuri ca și tine”.
Aveam totuși o problemă, fiindcă deși mi-a venit ideea pentru “In your eyes” fără să caut în mine prea mult, presupunea să fac parte din instalație, și asta a venit în contrast total cu personalitatea mea și emoțiile care mă definesc, cum ar fi lipsa de încredere și frica. Am simțit, totuși, un impuls foarte puternic să merg până la capăt cu ideea, în ciuda rezistenței pe care o resimțeam conștient, percepând că totuși evoluția mea proprie își dorește să beneficieze de un asemenea exercițiu. Cu toate că mă consider un om care iubește umanitatea și arta mea în general este despre oameni, nu m-aș fi expus în acest fel înainte de episodul din toamna trecută.
Ajung să fac lucrări în care expun lucruri firești pe care le trăiesc dar le și observ în alții și care mă răscolesc, cum ar fi lipsa stimei de sine (Inner Game – Hala Fix), singurătatea dusă la extrem (Nobody Asked – Sonic Future Residencies), nevoia de a aparține (Origins), trauma și stresul post traumatic (Santé), trauma post-partum (Dintotdeauna și nu numai), frica de moarte (Covid Experience – Pandemon, UNAGE), dar nu eram confortabilă dând interviuri, aparând în poze sau luând contact cu publicul. Speram doar ca, de la distanță, să „ating” pe cineva, „măcar un om” mi-am spus mereu. Coincidența face că recent am aflat că e foarte posibil să fi fost dintotdeauna pe spectrul de autism, ceea ce ar explica, printre altele, și percepția acută și interesul de a înțelege oamenii ca pe un puzzle extrem de greu de descifrat.
Textul pe care l-au citit participanții înainte de a se așeza: „Inspirat din performance-ul Marinei Abramović The artist is present, “In Your Eyes” este un proiect de artă care explorează puterea contactului vizual și a comunicării non-verbale. Instalația este un experiment care invită participanții să se așeze pe rând și să poarte căști în timp ce fac contact vizual susținut cu artistul. Lucrarea sonoră binaurală auzită în căşti, împreună cu incertitudinea creată de contactul vizual susţinut, construiesc o experiență puternică a momentului prezent.
Pentru unele persoane, contactul vizual susținut poate fi inconfortabil sau chiar declanșator. Acest disconfort poate avea rădăcini în anxietate, traumă sau lipsă de stimă în sine. Proiectul “In Your Eyes” își propune să sfideze această senzaţie de pericol prin crearea unui spaţiu de acceptare și de susținere în care participanții să-și exploreze cu interes şi curiozitate emoțiile care se pot declanşa. Proiectul oferă indivizilor oportunitatea de a-şi da voie să fie vulnerabili şi expuşi, în siguranţă, şi de a medita în zilele ce urmează asupra a ce au experimentat în timpul performance-ului.”
Tehnica sunetului binaural folosită în această lucrare
Am început cercetarea în urma unei provocări la care răspunsul meu inițial a fost „nu se poate”, și care, mai apoi, nu mi-a dat pace. Pe vremea aceea exista un clip viral intitulat Barbershop Experience (care mai târziu a fost referință pentru titlul primei lucrări proprii binaurale integral, Covid Experience) al cărui audio a fost înregistrat folosind un microfon binaural, care în general arată ca un cap de om cu urechi și microfoane plasate, ideal, unde ar veni timpanele, recreând astfel experiența ascultării umane, mai precis iluzia de a plasa sursele de sunet într-un spațiu 3D în jurul ascultătorului care poartă căști – plus o procesare ulterioară „secretă” pe care a trebuit să o descopăr singură. E o formă puternică de „păcălire” a percepției, dacă e executată corect, și o cale excelentă de imersivitate când e folosită ca unealtă în sound design.
Mi-am propus să aplic inginerie inversă pistei audio, folosind o analiză amănunţită şi tehnici de manipulare a sunetului astfel încât să aflu cum se crează mai exact în creier iluzia spațiului exterior căștilor, având la dispoziție doar două canale: stânga și dreapta, deocamdată în absența unui microfon binaural. Am ajuns la o formulă rudimentară de recreere a iluziei 3D folosind doar tehnici de editare a unor piste mono. Am creat o lucrare de sound design binaurală, non-verbală, care a fost premiată la secțiunea „Binaural” a festivalului Grand Prix Nova în 2018.
Etapa de înțelegere a felului în care auzim din punctul de vedere al evoluţiei m-a ajutat mai departe și în cercetarea mea, dar și în creație. Mi-a plăcut puterea de expresie imersivă oferită de tehnica aceasta și am continuat cercetarea dezvoltând prototipuri de microfoane binaurale, experimentând cu forma și densitatea capului, cu forma urechilor și, într-un final, importanța canalelor auditive care, am aflat pe urmă, „vine la pachet” cu procesarea „secretă” menționată anterior. Așa a apărut Freddie 4.0, ultima variantă și cea mai corectă din punctul meu de vedere, numit așa în urma unor teste preliminare în care am folosit vocea lui Freddie Mercury a capella, creând iluzia că Freddie cântă în prezența ta.
Freddie este, pe de o parte, un regal al ingineriei de sunet, pe de altă parte sperie lumea, fiind efectiv un cap pe băț. Dar „aude” ca un om, mai precis ca o medie între majoritatea oamenilor, căci există forme de urechi cu totul inedite și diferite de „normă”, care se descurcă perfect plasând sunetele în spațiu pentru creierul purtătorului, dar care nu pot fi păcălite de Freddie. Restul analizează micile diferențe și crează iluzia oricum, din simpla nevoie întipărită în modul în care am evoluat să auzim, aceea de a supraviețui.
Componenta binaurală, zic eu, e una foarte importantă în “In your eyes”, mizând pe puterea de sugestie și conexiunea directă pe care sunetul 3D o poate face la un nivel visceral cu emoțiile de bază. În lucrarea aceasta am avut de găsit un balans fin în ceea ce privește durata. Există două limite: una superioară – cât timp ar fi capabil omul modern, antrenat la a nu avea răbdare, să se angajeze la a petrece oferind atenție totală, și una superioară – de cât timp am nevoie pentru a dezvolta lucrarea în așa fel încât să conțină strat narativ și să producă efectul dorit.
Inițial aveam impresia că pot rezolva situația în două minute, dar mai apoi, testând, mi-am dat seama că timpul petrecut ascultând se percepe cu totul altfel. Așa am condensat cele trei nivele ale coborârii în conștiință pentru a ajunge la esența dorită în patru minute și jumătate (minciună pe care am spus-o tuturor participanților, și singura, pe principiul $4.99, trucul din marketing pentru a face ceva ce costă $5 să pară mai ieftin, fiindcă lucrarea are defapt aproape cinci minute). Cu toate astea, absolut toată lumea a jurat că nu au trecut cele „patru minute și jumătate”, ci maxim unul-două. De fiecare dată când era experimentată de un cuplu, trebuia să stau cu ochii pe bara playerului și, deși are un final evident, să vin să le spun că e gata.
Pentru execuția efectivă a sound designului, adică construirea lucrării şi combinarea materialelor înregistrate din realitate cu cele imaginate, întâi a trebuit să mă eliberez complet de orice urmă de ego, de intenția de a impresiona, de tentația de a recurge la trucuri care știu că funcționează, și doar să mă exprim pe mine, fără mască, în slujba conceptului. Mi-a luat trei zile doar ca să îmi atenuez energia încât să reușesc să elimin frica de a eșua, care mă încearcă în fiecare proiect, fără milă, și de a intra în starea de creație în care sunt în cea mai pură manieră onestă cu mine.
Contactul cu publicul
Prima zi de festival sosise și îmi era atât de multă frică încât o parte din mine voia să renunțe și să fugă acasă. Mă simțeam brusc ridicolă și mi se părea deplasat să mă prezint cu așa ceva. Dar au început oamenii să se adune, majoritatea au recunoscut numele Marinei Abramović datorită clipului viral „ăla cu Ulay și rochia roșie”, și, spre suprinderea mea, știau despre ce vorbesc când spuneam că sunt sound designer.
Plecasem de acasă fără așteptări, dar urma să mi se dea peste cap orice formă de realitate pe care aș fi putut-o anticipa. Oameni foarte curioși și receptivi la ideea de a încerca experimentul se luminau la chip când auzeau că e vorba despre vulnerabilitate împărtășită, iar asta mi-a dat impresia că totuși lumea e mai însetată după conexiune decât mi-aș fi imaginat.
Apoi a început să se formeze o coadă, care mai apoi a crescut într-o mulțime de oameni strânși în jurul porții luminate. Unii își așteptau rândul, alții voiau să vorbească cu mine după experiment, câte trei odată făceau poze. Credeam că poate a înțeles lumea greșit că aș fi vreun artist de interes global, şi mă simțeam prost că împrumut din succesul Marinei deși am exprimat încă din primele cuvinte ale prezentării de unde am avut inspirația. Mă liniștea însă feedback-ul bun la lucrarea de sunet și cuvintele de încurajare legate de inițiativa de a oferi comunității din Iași un asemenea exercițiu, plus confirmarea că e un lucru important de care lumea are nevoie.
Am vorbit cu oamenii din public despre ce au simțit și cât de terapeutic a fost pentru ei, m-am îmbrățișat la final cu oameni cu care m-am conectat fără să schimbăm un cuvânt dincolo de „bună seara, se poate?”, „desigur!”. Am plâns împreună cu străini, țînându-ne strâns de mâini, fiecare văzându-l pe celălalt ca pe unica sursă a conștiinței rămase în realitate, vărsând lacrimi speriați dar având în privire susținere și speranță, oferind încredere că e in regulă să arătăm cât de multă frică ne este. Am și zâmbit senini, înțelegând că nu putem decât să ne validăm fiecăruia călătoria prin infern, cu respect față de cicatricile pe care le recunoaștem și le mângâiem.
O doamnă în jur de 45 de ani, după ce a citit afișul, s-a rugat de fiica ei (care nu voia să participe) spunând că își dorește mult să aibă parte de experiența asta împreună cu ea. Neștiind dacă poate fi tulburător pentru un minor, am zis că nu aș recomanda fetei, dar că poate încerca cu mine. A acceptat imediat și a stat la rând. Am simțit-o din felul cum a reacționat la textul din afiș că abia aștepta să o privesc ca să poată lăsa povara jos. Am avut parte de un număr impresionant de oameni care abia țineau sub capac emoțiile, iar asta mi-a dat de înțeles că poate nu sunt priviți sau ascultați pe cât ar avea nevoie. De cum am dat play a izbucnit în lacrimi, așa că am luat-o de mâini. A trecut printr-un rollercoaster emoțional atât de bine definit de etapele lucrării, încât mi-a făcut, fără să vrea, o analiză amănunțită a nivelului de intesitate a piesei pe părți și nivele. Nu doar la ea, dar la toate persoanele care au avut ceva de eliberat (marea majoritate, din ce am văzut cu ochii mei) am observat că până la final ajung la o destinație clară și sigură, mai conștienți de sine și puternic eliberați. Pe măsură ce minutele treceau, vedeam cum cad măștile, se dărâmă zidurile, se destramă imaginea confecționată, se produc lupte între teamă, rușine şi durere, și în final câștigă omul, esența pură și dezbrăcată a umanității, flacăra care arde fără să fi cerut și care încă se întreabă „de ce simt ce mi se întâmplă?”.
Simțeam cu fiecare participant că ne desprindem din realitatea noastră și cădem în gol în vidul dincolo de timp și spațiu, unde parcă doar conștiința dăinuie. Surprinzător, nu mă afecta în mod negativ lucrul ăsta, ci îmi aducea mai multă blândețe faţă de mine. Poarta asta deschisă lăsa lumina să treacă de ambele părți şi eram conștientă că, făcând acest exercițiu, mă expun și trebuie să fiu în regulă cu asta. S-a văzut și în mine, iar asta a fost o lecție personală pe care mi-am oferit-o demarând proiectul, căci o parte din căutările mele sunt de a fi în balans cu propria persoană, de a mă accepta înainte de oricine altcineva și de a mă iubi.
Mă întrebam dacă trișez că las cuplurile să experimenteze instalația împreună, după dorința și nivelul fiecăruia de confort, fără implicarea sau prezența mea, lăsându-i doar cu provocarea de a menține contactul vizual și a asculta simultan ce e în căști. Mi s-a dovedit destul de repede că este un exercițiu valoros la nivel de relație sau prietenie. A fost un cuplu, sub 30 de ani care, și el și ea, au plâns în hohote împreună. Am pornit sunetul următoarei perechi și am venit să stau de vorbă cu ei. Au explicat contextul din viața lor și că au fost profund mișcați de experiență. Au plecat să proceseze și, după câteva ore, s-au întors să mai vorbească cu mine. Am înțeles că momentul a fost unul definitor în relația lor. La finalul programului s-au mai întors o dată ca să facă o poză experimentând împreună instalația, ca amintire.
Am observat şi dinamici variate, spre exemplu, râsul scăpat de sub control. În toate cazurile, asta s-a întâmplat între fete prietene, tinere. Am găsit obişnuit şi de aşteptat să se râdă în primul minut, mai ales între perechi de băieți sau fete, atât cât se mai zbate rezistența și rușinea sub forma unui râs nervos. A fost curios totuși de observat râsul până la final. Eu am perceput reacția asta ca fiind dovada unei confruntări fundamentale pe care e clădită relația, probabil bazată pe competitivitate, sau o relaţie în care nu se poate pune problema de lăsat să se vadă vulnerabilitate din nici o parte.
