Săptămâna trecută, s-a retras definitiv de pe scena acestei lumi unu dintre marii actori ai Iașului, inconfundabilul, irepetabilul Petru Ciubotaru. În cele ce urmează, redăm fragmente dintr-un amplu interviu pe care îl realizam cu maestrul în urmă cu un deceniu. La vremea aceea, don Petrică, deși atinsese 70 de ani, părea că se reinventează ca artist. Plin de vervă, creativ, pus pe șotii, își trăia cea de-a treia sau a patra tinerețe… Să recitim și să nu uităm, deși uneori pare că uitarea este însăși esența teatrului… (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Ce mai faceţi, domnule Ciubotaru?
Petru Ciubotaru: Păi ce să fac, domnule Ciobotari?! Uite, mi s-a terminat concediul… (…)
„Ferește-te de dreapta”
Spuneţi-mi, după atâtea decenii de teatru, mai este posibilă „pofta” asta de teatru despre care mi-aţi pomenit? Nu vi s-a urât de atâta teatru, nu vi s-a aplecat de atâtea roluri?
În mod paradoxal, nu numai că nu se diminuează pofta de teatru, dar, cu trecerea anilor, se amplifică. Nu e nici o lozincă, sunt sincer când spun că resimt o nevoie acută să joc. Cu câţiva ani înainte, de exemplu, am avut probleme de sănătate foarte grave. Un prieten de-al meu, mare cardiolog, mi-a zis că „Ia şi astâmpără-te, cu problema asta a ta n-ai voie să faci nici un efort!”. Nu numai că nu l-am ascultat, dar am şi făcut în perioada aceea nişte roluri foarte, foarte grele. A fost „Apusul de soare”, care pentru mine a reprezentat o piatră de hotar. Ei, şi tocmai efortul ăsta mi-a făcut bine, m-a vindecat.
Când aţi simţit nevoia aceasta acută de teatru?
Vezi tu, Căline, îndeobşte mai toată lumea răspunde la întrebarea asta cam aşa: „Ştiţi, eu de când mă ştiu m-am visat actor! Dom’le, toţi îmi spuneau să fac teatru…”. Nu, n-a fost aşa.
Nici acum nu vă spune lumea aşa ceva… (râdem – C.C.)
Îmi spun eu. Nu, am avut cu totul alte pasiuni când eram elev. Îmi plăceau, pe atunci, literatura şi istoria, şi credeam că pe una din aceste căi o voi apuca. Am făcut şi sport de performanţă, box.
Mda, voi fi mai atent la ce întrebări vă pun.
Fereşte-te de dreapta. Trebuie să-ţi spun că am crescut pe Lăpuşneanu şi era junglă pe atunci acolo. Am făcut după aceea şi atletism, am fost în lotul naţional de juniori. Un mare antrenor pe care l-am avut m-a sfătuit să fac ICF-ul. Era o chestie, pentru că aveai tot felul de indemnizaţii, plecai în străinătate.
Rămâneai în străinătate…
Da, se mai întâmpla, dar nu era genul meu.
„Eram 1856 de candidaţi, pe 32 de locuri. Se dădeau şase probe eliminatorii”
În 1959, tânărul Petrică de la Iași dădea examen de admitere la Institutul de Teatru din Bucureşti?
Să-i deie Dumnezeu sănătate lui Arşinel. Eram foarte bun prieten cu el; făceam amândoi figuraţie la Naţionalul ieşean. Figuraţia se plătea, ne ieşea şi nouă un ban… În ’58, Arşinel a dat la teatru şi a reuşit din prima. A venit la mine şi m-a întrebat: „Ce faci, bă? Nu dai şi tu?”. Nu prea aveam curaj să dau la teatru, deşi în secret mă tot pregătisem, ştiam monoloage, făceam din toate dramă…
Vă simţeaţi mai aproape de dramă decât de comedie?
Bineînţeles! Comedia mi se părea facilă pe atunci. Se intra cumplit de greu la Teatru. Erau veterani care dădeau de câte şapte-opt ori. Ăştia ştiau tot mecanismul, făceau pregătire în timpul anului, or eu nu puteam să-mi permit să stau la Bucureşti. N-aveam bani, ăsta era adevărul. Mă întreabă Arşinel dacă am ceva pregătit, eu zic aşa, cu jumătate de gură, că aş avea. M-a ascultat şi mi-a spus că da, le ştiu foarte bine, dar că nu intru cu ele. „Nu-i genul tău. Ţie îţi trebuie alte bucăţi”, aşa mi-a zis. Am schimbat repertoriul şi m-am dus la examen. Arşinel m-a susţinut foarte mult, el fiind un fel de trepăduş pe acolo, pe la Comisie. Mă tot prezenta, în dreapta şi-n stânga: „Moldoveanu’ meu!”. Şi am intrat din prima, „beneficiind” de o comisie titanică, Vraca, Finţi, Costache Antoniu… Unu şi unu. Eram 1856 de candidaţi, pe 32 de locuri. Se dădeau şase probe eliminatorii. La fiecare probă se tot cernea sita. Îţi imaginezi ce însemna asta. La ultima probă, când se aduna comisia mare, Arşinel mi-a recomandat să fiu atent la accentul moldovenesc. Moş Costache Antoniu, rectorul Institutului, moldovean de-al nostru de pe la Ţigănaş, era foarte „împuţit” cu moldovenii. Ca nu cumva să fie bănuit că-i favorizează, proceda „pe invers”. Ştiindu-mă foarte bun la română, mi s-a părut un fleac. În fine, am spus un monolog, o bucată de proză, când îl aud pe Antoniu zicându-mi: „Drăguţă, ian sî-ni spui nie amu, o bucată, da’ fără accent modovieniesc”. Eu, pregătit, spun sigur pe mine: „Crizantema. Di George Tomozei”. (Pe tot parcursul relatării, Petru Ciubotaru a povestit actoriceşte scena admiterii, şi acum râdem amândoi cu lacrimi – C.C.). A râs homeric dar şi înţelegător Antoniu. Eram salvat. După probele practice, urma româna, scris şi oral. Am „fluierat” la română, eram în elementul meu. Când am ajuns la faza aceasta, eram 32 de candidaţi pe 32 de locuri. Numai că eu nu mai aveam nici un ban. Rezultatul final se dădea peste vreo patru-cinci zile. Am împrumutat 25 lei de la Arşinel, m-am dus seara la gară, am vorbit cu naşu’, i-am zis că am dat examen, aşa şi pe dincolo, şi mi-a dat voie să urc fără bilet. Patru ani de zile am mers apoi cu Zamfirescu, Dumnezeu să-l odihnească.
Acasă cum aţi fost primit?
Stai să-ţi spun. Când am plecat la examen, mama mi-a dat trei sute de lei. De la trei ani, eram orfan de tată, o duceam greu. Când mi-a dat banii, mama a avut grijă să-mi spună: „Îţi dau ăştia trei sute de lei. Dacă te duci la Bucureşti şi-i cheltuieşti degeaba, să nu mai vii acasă”. Şi, în ciuda faptului că aveam 19 ani, mama nu prea glumea cu treburi din astea. Stăteam pe Lăpuşneanu, într-o curte în stil italian, pe unde-i Romtelecom acum, puţin mai la deal de Biserica Banu. Locuiau acolo şaptesprezece familii, care mă iubeau pentru că stăteam la rând la pâine pentru toţi. Vin deci acasă şi-i spun mamei că am reuşit. Mama a făcut o oală mare de sarmale, a luat nişte vin, iar mie îmi tremura inima că nu mă văzusem pe lista definitivă. Picase fata lui Ciubotăraşu, a doua oară, că ăsta, Ciubotăraşu, deşi artist al poporului, nu vroise să meargă la Antoniu şi să-i zică „Bă, Costache, vezi că vine fiică-mea!”. Eu mă temeam că ăştia, uitându-se pe lista de admişi, vor trece în loc de Ciubotaru, Ciubotăraşu, aşa, ca dintr-o greşeală, mă-nţelegi? Mama a făcut deci o petrecere, a adus şi doi „ţânţari”, cu acordeonul şi vioara, de aici, din piaţă, de la Sfântul Spiridon. Îţi dai seama cum îmi tihneau mie lucrurile astea… Şi mă întâlnesc cu Dinulescu, actor la Iaşi, care mi-a zis „Bravo, băi, o să fim colegi…”. Intrasem al treilea. Eram lângă statuia lui Miron Costin, de lângă Teatru, şi am luat-o la fugă.
Da, mi-aţi spus că aţi făcut atletism…
Aşa-i, aşa-i, alergător la cinci sute de metri. M-am dus la mine, în Lăpuşneanu, şi i-am spus mamei că …am intrat.
Şi că „Mamă, mai fă o oală de sarmale!”…
Nu!!! Ce oală de sarmale? În clipa următoare a urmat palma. Trooosc!
Care credeţi totuşi că au fost atuurile dumneavoastră actoriceşti la admiterea asta de pomină?
Cred că înainte de toate a fost şansă. Deşi, cred că a mai existat ceva: comisiile de admitere de atunci, dincolo de criterii, aveau şi fler, un fler pe care eu nu l-am avut în ceea ce mă priveşte. Căci la începuturile profesiei, am fost un om neîncrezător în mine. Nu prea mă vedeam eu în universul acesta al teatrului, simţeam că nu aveam de ce să mă sprijin, nu aveam pe ce să pun mâna. Şi în teatru nu prea ai pe ce să pui mâna, decât pe cuvânt. (…)
Vorbiţi, frecvent despre o smerenie a actorului faţă de propriile lui posibilităţi?
În teatru e nevoie de umilinţă, Cehov spune treaba asta. Un anume gen de umilinţă, care vine la urmă, după ce înţelegi tot. E ca la Pavel, care s-a umilit după ce a avut revelaţia pe drumul Egiptului.
Sau socraticul „ştiu că nu ştiu nimic”.
Sigur că da! (…)
Petrică, Vitcu și paltoanele de la Piatra Neamț
Ştiu că după terminarea Institutului, aţi stat o perioadă la Piatra Neamţ.
În ’63, când am absolvit odată cu Dionel (Dionisie Vitcu – C.C.), bineînţeles că am vrut să vin la Iaşi.
Dumneavoastră aţi absolvit cu Dionel, sau el cu dumneavoastră?
(zâmbeşte – C.C.) Am mers mână în mână! Pe atunci, Iaşul era regiune; erau patru locuri, dar nu la teatrul din Iaşi, ci la Bârlad. Am fost şef de promoţie la băieţi, Irina Petrescu era la fete, deci puteam să optez pentru orice teatru din ţară. Mi-au zis să merg la Bârlad, că m-or aduce ei pe urmă, dar mie nu prea îmi convenea. Am avut norocul să-l cunosc pe Ion Coman, directorul teatrului din Piatra Neamţ, cel care, de altfel, a înfiinţat teatrul. Fac o paranteză: pe 29 octombrie, anul acesta (anul 2008 – C.C.), suntem invitaţi, şi eu şi Vitcu, la Piatra Neamţ, unde se sărbătoresc cincizeci de ani de la inaugurarea teatrului. Ce-a mai trecut timpul… Pe 9 iulie am avut repartiţia. Urma să fac trei luni de armată la Botoşani, dar Coman m-a angajat, pe proprie răspundere, urmând ca eu să fac şi armata şi să fiu şi angajat. „Dac-o să mă reclame cineva, mi-a zis, o să dai tu banii înapoi, dacă nu…”. Ne-a făcut până şi paltoane. A fost o chestie frumoasă cu paltoanele astea. Directorul l-a chemat pe Dumitriu, croitorul-şef şi i-a zis: „Dacă te prind că le iei vreun ban, te dau afară!”. Eram eu, Vitcu, Mădescu şi Virgil Andriescu, deci patru paltoane. Ei bine, Dumitriu a avut grijă să ne dea paltoanele tocmai în ziua de chenzină. Ne-am sfătuit între noi şi am zis că hai să-l invităm pe el şi pe Puiu Covrig, contabilul-şef al Teatrului, la restaurant. La chestia asta nu s-a prins Dionel, că el e zgârcit şi a spus că nu dă nici un ban. Ne-am dus undeva unde nu ne ştia nici dracu’, un „refugiu”, o scorbură de cârciumă… Trebuie să-ţi spun că în facultate nu fumasem şi că în patru ani nu ştiu dacă am băut zece halbe de bere. E drept, mi-am scos pârleala după aceea. Ăia au comandat, au mâncat, au băut, şi noi pe lângă ei. Virgil Andriescu era un prieten de nădejde la băutură şi mâncare. Şi, în treacăt fie spus, avea şi o sută treizeci de kilograme. În schimb, eu şi Mădescu eram vai de capul nostru. Bun, am ajuns cu chiu cu vai la teatru, unde locuiam, neavând încă locuinţe de serviciu. A doua zi dimineaţă aveam capu’ cât camera. Mă târăsc, mă şuruiesc aşa pe scări, ajung în faţa teatrului, unde dau de Nelu Manolescu, un actor. „Ţi-i rău, nu?”, mă întreabă. „Îhî!”, „Hai atunci la postul de prim ajutor”.
Acesta fiind altă cârciumă…
Mda, un bufet. Şi-i zice lui ăla: „Fă-i una din aia!”. Iar ăla, într-o halbă de bere, începe să pună coniac, votcă, ţuică, vin… „Ia şi trage-o peste cap!”. Mi-am strâns nasu’ şi am băut. O zecime de secundă mi-a luat foc stomacu’ şi după aceea… senin, linişte…
Cum a fost la Piatra?
Am dus-o bine! Prinsesem trei roluri principale într-un singur an. Se dădeau prime serioase pentru asta, deci n-aveam grija banilor. Mai mult, Piatra Neamţ este un oraş foarte propice teatrului, simţi că tot oraşul este un teatru. Vârfurile alegeau Piatra pentru că de acolo aveau o rampă de lansare către poziţii mai bune. Majoritatea a plecat la Bucureşti, eu cu Dionel am ajuns la Iaşi. Eu în 1964, când m-a chemat domnul profesor Grămadă, directorul Naţionalului ieşean, Dionel trei ani mai târziu. Am dat un concurs fictiv, şi am ajuns actor la Iaşi. Trebuie să-ţi spun că Grămadă era un bucovinean inteligent, profesor de filosofie, cu fler pentru teatru. Să nu uităm că Grămadă a fost cel care, în 1964, a angajat, pe barba lui, patru oameni ieşiţi din puşcărie (Sorana Coroamă nu făcuse detenţie, spre deosebire de fratele ei, Plăcinţeanu, ucis de comunişti – C.C.). Ştii ce însemna s-o angajezi pe Sorana Coroamă, al cărei frate fusese ginerele lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, doctorul Plăcinţeanu? Da, Sorana, care a avut interdicţie, din 1958 până în 1964, să mai pună ceva în scenă, cea care ajunsese să lucreze la o fabrică de nasturi? Apoi, l-a angajat pe Ion Omescu, care făcuse de două ori puşcărie politică, cum l-a angajat şi pe Crin Teodorescu, închis politic şi el. Ca să nu mai zic de Puiu Vasiliu… În acelaşi an i-a angajat pe toţi patru. Când Grămadă mergea la Partid, cu geanta lui de universitar, ăia i se adresau cu „dom’ profesor”, nu „tov’ profesor”, iar el, cu voce joasă, le spunea: „Ştiţi, Teatrul Naţional din Iaşi are neapărată nevoie de tovarăşul Ion Omescu” (râde – C.C.) Cred că se întoarce în pământ Omescu dacă aude că i se spune tovarăş. Iar ăia, speriaţi, că „dom’ profesor, dar ştiţi că abia a ieşit din…, ştiţi de unde…”. Iar Grămadă le răspundea: „Păi dacă a ieşit, înseamnă că Partidul are încredere în el”. Şi l-a angajat. Când am plecat de la Piatra, directorul de acolo, Coman, care cunoştea situaţia de la Naţionalul ieşean, m-a sfătuit să nu mă duc, „Acolo-i junglă! În primele luni de zile, te mănâncă…”.
