Îmi vine nespus de greu să vorbesc despre Ștefan Oprea într-un biet șapou de interviu. Căci sunt atâtea de spus! Aș putea scrie pagini întregi despre rigorile formidabile ale acestui intelectual ieșean, la fel cum alte pagini le-aș putea scrie despre harul său de povestitor, sau despre umorul minunat în care ironia se dizolvă în apele calme ale bunătății umane. Ar trebui să vorbesc, apoi, despre tristețile lui Ștefan Oprea, dar și despre orgoliul său stâncos, despre împietririle și despre incandescențele unui om complex, mândru, demn. Și pentru că toate astea n-ar încăpea nicicum în câteva rânduri, nu-mi rămâne decât să le provoc aluziv prin întrebările interviului de mai jos… (Călin Ciobotari, interviu realizat în 2012)
„Teatrul nu este viaţă adevărată, ci ceea ce ar putea fi viaţă adevărată”
Cei mai mulţi dintre contemporanii dumneavoastră vă percep ca fiind critic de teatru. Şi, într-adevăr, urmele cele mai adânci, cred eu, pe terenul acesta le-aţi lăsat. Când şi cum aţi scris prima cronică de teatru?
De teatru şi – dacă îmi îngădui să adaug – de film. Urmele sunt cam de aceeaşi adâncime. Doar că, în ultima vreme, am fost mai activ în zona teatrului. Aici şi oferta este mai generoasă. Sunt multe premiere, sunt festivaluri. Particip, văd, comentez. Premisele cinematografice, câte sunt, nu mă mai atrag ca altădată; desigur, e şi vina mea, dar mai ales e vina lor. Ca să detaliez mi-ar lua prea mult spaţiu.
Am început critica de teatru nu cu cronici de spectacole, ci cu alte genuri, mai uşoare: interviuri, profiluri de artişti etc. Prima cronică – dacă îmi aduc bine aminte – a fost la „Jocul de-a vacanţa” cu Mihail Sebastian, la Teatrul Naţional Iaşi. Era în stagiunea 1963-64. Mă cuceriseră, prin jocul lor, Violeta Popescu, Dorin Varga, Petru Ciubotaru şi, nu în ultimul rând, veteranul Ion Lascăr. A urmat o cronică de la Teatrul Giuleşti, la un spectacol cu o piesă de Dorel Dorian – „Ninge la Ecuator”, cu Ştefan Mihăilescu-Brăila şi Dana Comnea. Pe urmă, trecând la revista „Cronica” am scris mai frecvent. Au început, din 1969, festivalurile şi colocviile teatrale în multe centre culturale. Nici nu ştiu cum de reuşeam să particip aproape la toate (am adunat tot ce am scris despre acestea în recentul volum „Pas la pas prin festivaluri”. Este a şaptea sau a opta carte din această zonă, dar nu ultima, căci a ieşit de sub tipar, nu de mult, alta – „Prin teatre şi prin ani” şi va mai ieşi, în curând, una – „Intersecţii teatrale”. E prea mult? Ce să fac, dacă s-au tot adunat? Vor fi, poate, de folos, cândva, vreunui istoric al teatrului. Vorba poetului: „Poate vreun pedant, cu ochii cei verzui, peste un veac…”
Care credeţi că este lecţia pe care un teatrolog ar trebui să o desprindă din întâlnirea sa cu teatrul? Sau, altfel spus, care este lecţia pe care aţi desprins-o dumneavoastră din această întâlnire?
Lecţiile esenţiale le ştim cu toţii de la tătucul Aristotel. Le-am învăţat la şcoală şi le-am înţeles în adevăratul lor fundament în practica teatrală. Amintesc una singură: teatrul nu este viaţă adevărată, ci ceea ce ar putea fi viaţă adevărată. Pe urmă, am verificat, în contactul permanent cu teatrul, lecţiile lui Diderot: că teatrul trebuie să întreţină o gândire capabilă să propună şi să propage stări active de spirit conforme climatului vremii, într-o remarcabilă sinteză; că sursa de adevăr cea mai fecundă este natura şi că opera dramatică trebuie să inspire dragostea de virtute şi oroarea de viciu. Iar în ceea ce priveşte formele de expresie ale teatrului am reţinut – şi o consider esenţială – lecţia lui Cehov (vezi „Pescăruşul”), conform căreia fără permanenta căutare şi promovare a formelor noi, teatrul riscă să rămână doar rutină şi prejudecată. Mai sunt şi alte lecţii – ale lui Pirandello, Brecht, Artaud ş.a. – dar să nu facem aici un curs de teatrologie. Din păcate, prea mulţi practicieni ai teatrului de azi nu mai ţin seama de ele sau le deformează prin experimente fără fond şi chiar prin exhibiţii.
Ștefan Oprea, profesorul…
O altă dimensiune pe care v-aţi manifestat a fost cea pedagogică. Eu însumi mă laud cu faptul că v-am avut, pentru câteva semestre, profesor la Facultatea de Teatru. Cât de ataşat sunteţi de această componentă a biografiei dumneavoastră profesionale?
M-am pregătit în facultate pentru o carieră pedagogică, dar valul vieţii – cum am arătat la început – m-a purtat în alte direcţii. Nici nu mă gândeam la învăţământ, dar în anul universitar 1991-92 am fost chemat la catedra de literatură de la „Cuza”, care avea contract cu noua facultate de teatru pentru cursurile de istoria teatrului. Avea contract, dar nu avea specialist. Am funcţionat din această poziţie, cu grad de conferenţiar, iar după vreo doi ani am trecut în statele Academiei de Arte „George Enescu”, Departamentul Teatru. Nu m-am mutat însă niciodată acolo cu baza, ci în cumul (între timp, ieşisem la pensie, că vârsta nu iartă). Aşa am lucrat până în 2009. Am predat Istoria teatrului universal, Introducerea în teoria dramei, estetică teatrală şi Cultură cinematografică. A fost, şi aceasta, o perioadă frumoasă din viaţa mea. Mi-am iubit studenţii şi am încă şi acum dovezi că şi ei m-au iubit pe mine. Unii sunt actori foarte buni, împrăştiaţi prin toate teatrele din ţară – unele foarte prestigioase. Când mă întâlnesc, mă îmbrăţişează, se bucură, îşi aduc aminte. Odată, la una din ediţiile Festivalului Naţional, ieşisem de la „Bulandra” şi urcam spre hotel. O fostă studentă, actriţă în Bucureşti, zărindu-mă, a sărit din maşină şi a venit să mă îmbrăţişeze.
Şi ca să nu credeţi că fabulez, îi dau numele: Florentina Ţilea. Şi de asemenea gesturi am parte mereu. Iartă-mă, Călin, că în loc să-ţi spun lucruri deosebite despre misia didactică sau mai ştiu eu ce altele asemenea, îţi dau exemple mărunte. Pentru mine însă sunt importante. Ele mă fac să rămân ataşat de această componentă a biografiei mele – cum o numeşti.
Ștefan Oprea, dramaturgul…
Rămânem tot în zona teatrului, însă de data aceasta aş vrea să facem referire la dramaturgul Ştefan Oprea, cel care, în 1968, debuta la Teatrul Naţional Iaşi, cu piesa „Constelaţia Ursului”. Ce v-a tentat către genul acsta literar?
Probabil firea mea conflictuală (deşi sunt Balanţă), dar mai sigur fascinaţia pe care mi-a produs-o întâlnirile cu teatrul. L-am descoperit în primii ani de şcoală când la Liceul „Negruzzi” era obiceiul minunat de a ne duce la Teatrul Naţional şi la concertele Filarmonicii. La fiecare premieră (nu chiar în seara premierei, dar imediat după), tot liceul, în frunte cu directorul Benone Constantinescu, mergea la teatru. Am văzut multe spectacole bune şi am început să citesc dramaturgie. Multă şi diversă. Îmi amintesc ce mult m-au cucerit Hesen şi Cehov, Giraudoux şi Salacrou, apoi Shaw şi Pirandello. Citind, simţeam impulsul de a scrie, dar nu cutezam. Totuşi, de la o vreme, prin anii ’60, am început să scriu. Au fost la început nişte piese scurte, dar de un realism exagerat. Am luat şi un premiu la un concurs de piese într-un act. Apoi, o piesă în trei acte, „Focul albastru”, s-a transmis la radio. În sfârşit, prin 1968, am debutat la Teatrul Naţional, iar în 1972 am publicat primul volum la Cartea Românească. Au urmat şi alte premiere şi alte volume. Nu prea multe.
Cum credeţi că se poziţionează valoric dramaturgia românească actuală în raport cu cea interbelică?
Ceva mai jos. Deşi există o dramaturgie actuală onorabilă, care e şi reprezentată scenic – poate nu chiar cât ar fi necesar pentru stimularea ei mai fermă – valoric ea nu atinge nivelul celei interbelice. Camil Petrescu în teatrul de idei sau Tudor Muşatescu în comedie rămân vârfuri neegalate. (…)
Nostalgia unui Macondo moldav
O perioadă, între anii 1993-1996, aţi activat la Inspectoratul pentru Cultură Iaşi, în funcţia de consilier şef. Cum aţi privit Iaşul cultural din această perspectivă? Care erau problemele dominante ale acelei perioade culturale?
Am acceptat, în 1993, această funcţie după vreo două săptămâni de frământări, de îndoieli, de nesiguranţe. La „Cronica”, unde lucram (şi unde am continuat să lucrez, fără salariu, doar cu o colaborare fixă), se intrase în criză financiară. De la Inspectoratul de cultură reuşeam să mai ajut revista cu sume modice, contra unor servicii – editam prin „Cronica” o foaie, „Forum cultural”, şi plăteam acest serviciu. Iaşul cultural încă arăta binişor. Erau festivaluri – cel de la Filarmonică, de pildă, era de renume internaţional. Am reuşit să organizez la Iaşi, spre marea supărare a bucureştenilor, Festivalul Naţional de Teatru – singura ediţie (1996) care a avut loc la Iaşi –, dar şi un festival al regiei tinere. Au fost şi alte asemenea manifestări – de muzică populară (la Strunga), de muzică uşoară, de coregrafie ş.a.
Cea mai grea problemă a perioadei a fost însă a patrimoniului şi dificultatea provenea din faptul că această problemă nu cădea în răspunderea Inspectoratului de cultură, exista un departament separat aflat sub competenţă centrală. Aşa că, deşi eram mereu întrebat şi criticat că nu rezolv gravele chestiuni ale patrimoniului cultural, nu puteam face nimic, eram cu mâinile legate. În anii următori, departamentul a trecut în subordinea Inspectoratului, dar eu nu mai eram acolo, căci, în 1996, am trecut la „Dacia literară”.
Repet, în acea perioadă, cultura se afla, totuşi, într-o situaţie mai onorabilă decât în prezent.
Aţi reprezentat şi reprezentaţi, cel puţin pentru mine, un model de echilibru, de raţiune bine cumpănitoare, sau, dacă îmi permiteţi, un exemplu de stoicism relaxat. V-aş defini ca pe un fel de cartesian neocolit de tentaţia jocului. Până la urmă, cum este în realitate Ştefan Oprea?
La întrebarea aceasta nu pot răspunde decât că sunt aşa cum sunt. Dumneata, Călin Ciobotari, ai răspuns mai bine decât aş putea răspunde eu. Dacă aşa mă vezi şi aşa m-ai înţeles, s-ar putea să fiu aşa. Oricum, îmi convine caracterizarea şi mi-ar plăcea să-mi pot induce convingerea că e corectă.
Pe final, un exerciţiu de imaginaţie: dacă aţi putea decide, unde şi în ce perioadă aţi vrea să vă retrăiţi viaţa?
În copilărie, la mine în sat, la Coarnele Caprei – în acel Macondo moldav, cum l-a numit un prieten care l-a cunoscut din povestirile mele (orale).
