Recent, criticul Alex Ștefănescu a plecat dintre noi, prilej pentru unii să se întrebe ce rămâne în urma lui. În ciuda bonomiei sale, nu mulți din lumea literară autohtonă îi gustau umorul și opțiunile literare. Extrem de subiectiv, Ștefănescu ne contraria uneori cu sentințe literare greu de înțeles și de acceptat. Poziționarea explicită alături de Nicolae Manolescu în inutilele „războaie” purtate de acesta cu mai tineri confrați au acutizat un anumit tip de percepție defavorabilă autorului „Istoriei literaturii române contemporane 1941-2000”. În 2008, când aveam dialogul de mai jos, Istoria aceasta era încă proaspătă, stârnind pătimașe dezbateri. Autorul ei era în arenă, dispus să-și apere opera, cheltuind energii semnificative pentru tot felul de polemici, contra-argumente, luări de poziție. (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: D-le Ştefănescu, sunteţi autorul celei mai înjurate şi, totodată, celei mai lăudate cărţi apărute anul acesta, „Istoria literaturii române contemporane 1941-2000”. Vă propun deci o discuţie despre această stranie situaţie. Încep prin a vă întreba când v-a venit ideea unei asemenea demers.
Alex Ştefănescu: Păi de când scriu critică literară am visat să redactez cândva o Istorie a literaturii contemporane. De ce? Pentru că asta reprezintă pentru un critic ceea ce reprezintă rolul lui Hamlet pentru un actor. Aşa cum pentru un actor, rolul lui Hamlet este rolul vieţii lui, aşa pentru un critic, o istorie a literaturii contemporane este cartea vieţii lui. Şi am adunat de când mă ştiu documente cu informaţii, ilustraţii, fotografii, manuscrise…
Deci aţi premeditat totul…
Da, se poate spune că am premeditat. Încă de când eram tânăr am ştiut că voi scrie o istorie a literaturii contemporane. Am acasă un fişier uriaş ce conţine informaţii despre 4.000 de scriitori români. Acum am şi un al doilea fişier pe computer. Am adoptat destul de recent şi această metodă, dar păstrez şi vechiul fişier care are farmecul lui, cu plicuri aşezate în ordine alfabetică. Chiar, ca să vă amuz, vă spun că acel fişier tradiţional este făcut de un tâmplar iscusit, în soclul unui pat înalt care are sertare. Ei, în aceste sertare sunt fişele aranjate alfabetic. Când dorm în acest pat pot spune că dorm pe literatura română (râde – C.C.).
Când aţi început lucrul efectiv la carte?
Acum zece ani. Acum câţiva ani, când scrisesem circa 300 de pagini, mi-a fost spartă locuinţa şi mi-a fost furat computerul cu paginile respective. Pe atunci nu aveam experienţă şi nu făcusem nici o copie. Deci vă daţi seama ce-a fost… Am pierdut definitiv acele texte.
Păi poate v-au spart locuinţa tocmai pentru cele 300 de pagini…
M-am gândit şi eu la posibilitatea asta. Dar nu, erau nişte hoţi obişnuiţi care mi-au furat laptop-ul ca să-l vândă.
În clipa în care v-aţi decis să daţi manuscrisul la tipografie aţi făcut şi un calcul pragmatic? V-aţi gândit că e momentul cel mai bun? Cu alte cuvinte de ce 2006 şi nu 2000 sau 2010?
Da, m-am gândit în primul rând că vremea literaturii a cam trecut!
Asta este o afirmaţie gravă.
Într-adevăr! Dar o susţin. Vremea literaturii a trecut, dar asta nu înseamnă că literatura va dispărea. Ea nu mai reprezintă genul predilect de manifestare, cum reprezenta pentru oamenii secolului XIX, când literatura era principalul mijloc de comunicare şi de reflecţie asupra lumii. Va rămâne un gen printre altele. A povesti ce s-a întâmplat cu literatura este un lucru ce presupune foarte multe. În ce mă priveşte, nu cred că tinerii generaţiilor viitoare vor mai avea răbdarea să citească miile de cărţi scrise de la război şi până la începutul secolului XXI.
„S-au făcut tentative de falsificare a literaturii”
Aţi luat ca reper anul 1941…
Am luat acest an ca reper pentru că atunci a început războiul, un război nefast pentru România, un război ce a însemnat, dacă vreţi, începutul sfârşitului. Civilizaţia românească a intrat într-un vârtej istoric din care a ieşit devastată. După cum ştim, războiul a fost, din păcate, pierdut de România, din cauza alianţei cu o ţară precum Germania, îndreptată către o direcţie aberantă. Gestul României nu a fost aberant, ci strategic: recuperarea teritoriilor de la ruşi. Nu era vorba despre idealuri fasciste, ci despre idealuri naţionaliste absolut justificate. România nu avea de ales, ceilalţi aliaţi negarantându-i recuperarea acelor teritorii. A urmat ocupaţia sovietică, ceea ce a însemnat planificarea şi încercarea de distrugere a civilizaţiei româneşti. A fost un moment tragic în istoria noastră.
Care s-a repercutat implicit asupra literaturii.
Bineînţeles. S-au făcut tentative de falsificare a literaturii şi de transformare a ei într-un instrument de propagandă, ceea ce literatura nu suportă, ea neputându-se manifesta decât într-un registru de deplină libertate. Orice imixtiune tulbură actul atât de delicat al creaţiei literare. Pe cât de măreaţă este prin efectul pe care îl are în conştiinţe, pe atât de fragilă este literatura.
Haideţi să revenim la cartea dumneavoastră. Nu sunt critic literar, iar selecţia făcută de dvs. în acest volum nici nu mă avantajează, nici nu mă dezavantajează. Altfel spus, nu-mi modifică percepţia asupra lui X sau lui Y. De fapt, vreţi să ştiţi cum am perceput-o eu?
Da, vă rog! Chiar mă interesează!
Ei bine, după câteva zeci de pagini citite, am avut vaga senzaţie că citesc o amplă naraţiune. Un roman, dacă vreţi. Apoi, pe măsură ce înaintam, senzaţia se amplifica. Totul se petrecea într-un ţinut oarecum îndepărtat, oarecum familiar mie, pe alocuri ca multe alte ţinuturi, dar, în unele regiuni, de o bizarerie nemaiîntâlnită. Un ţinut căruia, în cartea dumneavoastră i se spune Literatura Română. Şi în această ţară locuiesc tot felul de personaje despre care ni se spune ce fel de oameni sunt, cu ce se ocupă, cam cum gândesc. Oameni ale căror păţanii sunt fidel redate de către un narator scrupulos. Ei, acum că vă am în faţă, îmi permiteţi să folosesc o asemenea grilă de lectură, sau comit o greşeală de neiertat?
Deci nu numai că vă permit acest lucru, dar din câţi au comentat această carte, şi au fost sute (s-au scris până în prezent 150 de articole despre carte; 60 favorabile şi 90 foarte nefavorabile; s-au mai făcut însă referiri, trimiteri, în sute de alte articole), observaţia dumneavoastră este cea mai adevărată şi mă recunosc în ea. Este o naraţiune. Eu povestesc ce s-a întâmplat cu literatura ţării mele. Şi povestesc nu numai ce s-a întâmplat cu scriitorii, ci şi ceea ce s-a întâmplat cu formele literare, pentru că formele literare au viaţa lor. Sunt şi ele nişte personaje abstracte cărora li se întâmplă ceva. Spun asta deoarece uneori ele intră în competiţie şi se devorează reciproc. Dar în cazul literaturii române s-a mai întâmplat ceva: au fost nişte imixtiuni din afara ei care au influenţat-o.
Vă referiţi la imixtiuni ideologice.
Întocami. Ideologice, instituţionalizate chiar, pentru că securitatea, partidul s-au amestecat, au controlat creaţia literară cu mare brutalitate, aşa cum erau, tot în acea perioadă erau controlate viscerele femeii, ca să se vadă dacă e sau nu gravidă. Aşa şi-a băgat şi partidul mâna în viscerele literaturii române, provocând avortul, sau modificând grotesc înfăţişarea literaturii române.
Dar a reuşit să producă şi o modificare genetică? Să modifice structurile de adâncime?
Nu, n-a reuşit. Asta este constatarea pe care am făcut-o recitind, sau măcar răsfoind miile de cărţi citite în această perioadă. Deşi cu mari pierderi, literatura română a reuşit să supravieţuiască. Are o mare vitalitate şi n-a putut fi ţinută mereu sub control, găsind mereu mijloace de a se afirma. Am făcut odată o comparaţie la care ţin: să ne imaginăm că într-o grădină aşezăm o lespede uriaşă; ce se întâmplă cu plantele de dedesubt? Aparent, mor toate strivite. După o vreme constatăm că, prin foarte multă răbdare şi tenacitate, plantele reuşesc totuşi să iasă la lumină. Au, e drept, nişte forme contorsionate, sunt mai palide, au ceva chinuit, dar reuşesc totuşi să iasă la lumină.
Concluzia Dvs. e deci una optimistă. Credeţi în ideea revenirii la normalitate, deşi normalitatea e un concept relativ.
Cred că suntem un popor cu foarte mari resurse şi ne vindecăm rănile din mers. Chiar şi ceea ce se întâmplă acum în România: această dezordine care ne sperie, care ne descurajează, este de fapt tot o formă de viaţă clocotitoare. În România este foarte multă viaţă, se construiesc case, biserici, se fac afaceri, este amestecată cinstea cu hoţia, bunul gust cu kitch-ul, dar se face totuşi ceva. Nu e un popor paralizat în faţa provocărilor istoriei. Există, cum spuneam, resurse pentru a merge înainte. Şi asta s-a întâmplat şi cu literatura română. Povestea ei este una tragică şi frumoasă. Eu regret nu numai deformarea literaturii de către regimul comunist, ci regret şi acele opere care n-au fost scrise, dar acre ar fi avut viaţă în lipsa comunismului. Este o poezie a lui Blaga care vorbeşte despre pădurile care ar fi putut să fie, dar care n-au fost niciodată. Aşa mă gândesc şi eu la operele literare care ar fi putut să fie, dar care n-au fost şi n-au să fie niciodată.
„Am ajuns până acolo încât mă interesează mai puţin relaţiile cu oamenii decât cu literature”
Vă preocupă deci şi zonele indefinite ale unui „ca şi cum” literar românesc.
Da, de multe ori m-am gândit la ele. Voi aborda această chestiune în ediţia a II-a a cărţii de faţă, ediţie ce va fi revizuită şi completată.
De ce revizuită şi completată?
Vreau să ofer explicaţii privind autorii pe care i-am omis în prima ediţie şi care acum mă acuză că au fost persecutaţi. Eu nu vreau să dau curs dorinţelor lor, nu mă conformez aşteptărilor şi speranţelor lor, dar vreau să explic de ce îmi displac ca autori. Văd că simpla omisiune nu este suficientă şi atunci voi explica, în cazul fiecăruia, de ce nu merită să figureze într-o istorie a literaturii.
Sunteţi un om curajos, domnule Ştefănescu! Vă place cumva riscul?
(râde) Nu, nu-mi place riscul, dar iubesc atât de mult literatura! Am ajuns până acolo încât mă interesează mai puţin relaţiile cu oamenii decât cu literatura. E adevărat, fiind sentimental, am suferit foarte mult văzând că se scrie cu atâta ură despre mine. Mă aşteptam să fiu contestat, să se spună că este o carte falsă, mă aşteptam ă se spună că nu sunt inteligent, deşi nu este adevărat, sau că nu sunt talentat, deşi nu este adevărat, că nu am umor, deşi am umor. Da, cred că oricine are dreptul să mă vadă într-un fel sau altul. Dar să simt atâta ură, să mi se reinventeze biografia, să mi se atribuie fapte reprobabile pe care nu le-am făcut, în legătură cu care există dovezi că nu le-am făcut. Sau să se spună în mod explicit că ar fi bine să mor…
Totuşi, în cele 90 de articole nefavorabile, care e cea mai frecventă acuză care vi se aduce?
Cel mai frecvent mi se reproşează omisiunea unor scriitori.
Câteva nume, des invocate?
Chiar cei care sunt omişi au reacţionat, şi din cauza asta este greu să-i crezi. Cum se face că scriitorii despre care e vorba în „Istoria literaturii…” nu protestează. Protestează doar cei cărora nu le-am rezervat un capitol. Cum se face că aceşti scriitori, înainte de apariţia cărţii, mă lăudau, îmi trimiteau dedicaţii foarte măgulitoare.
„Dumnezeu nu distribuie talentul aşa, ca pe nişte ajutoare sociale. Doar unii au noroc”
Dar ştiau că lucraţi la o istorie a literaturii…
Da, ştiau. Cum se face că azi, aceiaşi scriitori declară că totdeauna m-au dispreţuit? Chiar dacă se confirmă faptul pe care îl susţin ei, că sunt o nulitate, cum se face că înainte mă iubeau?! Doar prin aceea că sunt nişte linguşitori care linguşeau o nulitate. Pot să vă dau foarte multe exemple: Petru Sora Sangiaru, care a scris foarte violent împotriva mea şi care mi-a atribuit fapte pe care nu le-am făcut. Apoi, Ştefan Borbei, care îmi trimitea declaraţii foarte elogioase şi care a publicat acum un articol în „Observatorul cultural” în care spune că n-am avut niciodată nici o valoare şi că întotdeauna m-a dispreţuit. Carmen Muşat care, de asemenea, e furioasă că nu am scris despre ea. De ce n-am scris? Pentru că este o autoare lipsită de talent. Ştefan Agopian care, înainte de apariţia cărţii, îmi dădea telefoane şi mă ţinea ore în şir ca să-mi spună cât de mult mă simpatizează şi care acum, în fiecare număr din „Academia Caţavencu”, mă atacă numai şi numai pentru că nu i-am rezervat un capitol. Dacă spun că e o carte proastă, de ce regretă că nu fac parte din ea? Ar trebui să fie bucuroşi că nu fac parte dintr-o carte atât de proastă. Ca aspect însă cartea este este frumoasă şi dă impresia că îi consacră pe scriitorii prezenţi în ea. E probabil dureros să vezi că nu eşti într-o carte care consacră. Ai impresia că eşti desfiinţat, că nu mai exişti. Eu înţeleg această suferinţă. Scriitorul mizează totul pe scrisul lui şi îi vine foarte greu când află că o viaţă întreagă a scris degeaba. Înţeleg lucrurile astea, dar asta e viaţa! Viaţa e necruţătoare, e o competiţie. Dintr-o mie de scriitori, doar câţiva sunt cu adevărat valoroşi. E adevărat că toţi scriitorii merită apreciaţi pentru acest eroism, pentru ca dintr-o mie doar câţiva să reuşească. Dumnezeu nu distribuie talentul aşa, ca pe nişte ajutoare sociale. Doar unii au noroc. La loteria vieţii numai unii câştigă.
Dvs., în general, ce atitudine aveți față de cineva care nu are talent literar?
Vreau să vă spun că eu nu-i urăsc pe cei care n-au talent, dimpotrivă, îi stimez. Aproape că le-aş săruta mâna pentru că au această îndeletnicire. E foarte frumos să scrii, însă nu poţi să minţi. Adică, în literatură contează rezultatele şi nu doar intenţiile.Şi dacă scrierile lor nu sunt valoroase, nu sunt ei de vină, dar trebuie să accepte această situaţie. Mai rămâne de spus că nici eu nu sunt un Zeu şi că în tot ce am spus am avut dreptate. Poate că uneori m-am înşelat. Un critic literar are şi el momente de opacitate. Poate rata întâlnirea cu valoarea unei cărţi. Mi se întâmplă, spre exemplu, ca seara, obosit, fiind, citind o carte de versuri să nu o apreciez, iar a doua zi, cu mintea limpede, să constat că-mi place. E nevoie de mare seriozitate pentru a-ţi face profesia de critic literar şi să nu faci nedreptăţi. Dacă există greşeli în cartea mea, ele sunt simple greşeli, iar nu expresie a vreunui plan diabolic de răzbunare, cum îşi închipuie unii scriitori. La ediţia a II-a voi repara nişte astfel de greşeli, nişte omisiuni pe care le recunosc chiar eu. De exemplu, nu este Eugen Negrici, nu este Nicolae Balotă, doi critici literari valoroşi. La Negrici n-am fost în stare să scriu capitolul poate şi pentru că îmi place atât de mult. Simt că este unul dintre criticii de la care am ceva de învăţat. Pur şi simplu, n-am putut să-l cuprind în mintea mea pe acest autor. Sunt deci şi eşecuri…
„Pentru mine un text există în măsura în care emoţionează”
Aţi fost comparat nu o dată cu George Călinescu. Paul Cernat făcea, la un moment dat, o asemenea comparaţie. Cum vi se pare această analogie?
În primul rând, mă copleşeşte comparaţia, deoarece Călinescu era genial, iar eu nu mă consider genial. Nu sunt megaloman. Nu încerc să procedez precum autorii pe care i-am ironizat de atâtea ori. Dar se poate face o comparaţie cu Călinescu în primul rând prin proporţiile acestei investigaţii. În al doilea rând, prin aceea că şi eu mi-am proprus să nu fiu plictisitor. Călinescu a făcut un adevărat spectacol în „Istoria” sa şi aşa am vrut să fac şi eu. Să fac propagandă în favoarea literaturii, să-i chem pe oamenii să vină spre literatură, iar nu să-i îndepărtez de ei, aşa cum fac foarte mulţi autori.
Mi se pare foarte interesant ceea ce spuneţi. Există, fără doar şi poate, un fel de prejudecată extrem de nocivă faţă de tot ceea ce poartă eticheta aceasta de „istorie a ceva”. Apare, în cele mai multe cazuri, o reacţie de respingere. Omul spune: „lasă că am să mă uit pe ea altădată”. Şi acest „altădată” se prăbuşeşte ades în uitarea acelei cărţi.
Aşa este. Sunt convins de acest adevăr. Iată de ce intenţia mea a fost de a le transmite cititorilor ceva de genul „Hai să ne bucurăm împreună de frumuseţea literaturii. Eu vă indic care sunt frumuseţile literaturii, nu pentru că sunt mai inteligent decât voi, ci pentru că aceasta este profesia mea”. De fapt, eu nici nu scriu pentru scriitori, ci scriu pentru cititori. Eventual, pentru scriitori, dar doar în măsura în care acceptă ei înşişi să fie cititori şi nu să se raporteze la ceea ce scriu eu, permanent cu conştiinţa superiorităţii lor. Aşa se face că volumul are foarte mare succes în afara mediului literar. La intelectualii din afară vieţii literare, oameni care nu sunt implicaţi cu vanitatea lor în relaţiile de interior ale lumii literare. Exsită însă şi o diferenţă majoră între mine şi Călinescu, o diferenţă pe care dvs. aţi sesizat-o foarte bine: la mine este naraţiune, pe când la Călinescu e un fel de spectacol cu blitzuri, mai mult un fel de poezie lirică. Sunt foarte multe sintagme surprinzătoare, totul este concentrat într-un fel de irizaţie a ideilor. La mine este în primul rând naraţiune. Poate şi pentru că el este muntean, iar eu sunt din Suceava, bucovinean. Am mai degrabă talent de povestitor decât acest simţ al spectacolului de cuvinte.
Pe ce criterii aţi mizat în clipa în care aţi făcut selecţia celor cărora le-aţi dedicat câte un capitol. E clar că puneţi în joc o hermeneutică, însă nu e foarte clar ce fel de hermeneutică e aceasta. Ce metodă o guvernează? Sau vă aflaţi poate în proximitatea acelui „adevăr fără metodă” de tip gadamerian?
Pentru mine un text există în măsura în care emoţionează. Ăsta este criteriul decisiv. Dacă un text este mort, dacă un text nu are ecouri în conştiinţa cititorului, dacă nu funcţionează mecanismul de producere a emoţiilor, pentru mine acel text nu există. Or, după părerea mea, în literatură, ceea ce nu are valoare nu există. E singurul loc în care criteriul axiologic devine criteriu ontologic. O carte există doar ca obiect în bibliotecă, dar ca literatură, există doar în măsura în care emoţionează. Paul Cernat şi alţii consideră că am o viziune simplistă despre emoţie. Eu mă refer, însă, la sensul larg al emoţiei. Nu e vorba doar de a te face să plângi, sau a te face să râzi. E vorba de emoţii estetice care pot fi dintre cele mai fruste, sau dintre cele mai sofisticate. E vorba despre ecoul pe care îl are în conştiinţa unui cititor un text. Un text ce constă doar într-o succesiune de cuvinte nu are valoare literară. A avea valoare înseamnă a produce o reverberaţie, a avea o dimensiune artistică, a spune ceva. Când te lasă altul decât ai fost înainte de a-l citi.
Deci când operează anumite schimbări la nivelul structurii tale de fiinţă.
Da, da. Începând cu starea de spirit şi până la modul tău de a gândi.
Dar şi Dvs., având „în mână” destinele celor despre care scrieţi, le puteţi inflenţa starea de spirit sau modul de a gândi. E deci un schimb…
Mai mult, e o competiţie, e un parlament literar unde fiecare îşi ţine discursul şi unde, până la urmă, obţii sau nu obţii adeziunea celor cre iau parte la această discuţie. Eu cred foarte mult în ideea de competiţie, deşi sunt unii care consideră vulgară această catalogare a literaturii. Imaginaţi-vă o bibliotecă în care toate cărţile te cheamă. În clipa în care tu alegi una din ele, începi să arbitrezi competiţia dintre cărţile acelei biblioteci. Cartea pe care ai luat-o a câştigat, pe moment, competiţia. Pe moment, pentru că a doua zi poţi să iei alta şi tot aşa.
Fiind vorba despre un demers subiectiv, cred că sunt îndreptăţit a vă întreba dacă relaţiile Dvs. personale cu unul sau altul dintre scriitori au influenţat, într-un mod sau altul, prezenţa asau absenţa lor din Istoria pe care o propuneţi.
Relaţiile mele personale, vă asigur, n-au contat absolut deloc. În schimb, este o mare deosebire între vizibilitatea scriitorilor din garda literară şi prezenţa lor în carte.
Adică a fi foarte mediatizat nu înseamnă, brusc, a fi şu un mare scriitor…
Exact! N-am ţinut seama deloc de acest aspect. Eu cred că ei sunt şocaţi constatând că lipsesc autori prezenţi în toate revistele bucureştene, sau prezenţi la Tv. Nu sunt în cartea mea, iar autori precum Mircea Bârsilă, despre care lumea aproape că n-a auzit, au un capitol întreg în cartea mea. Este cea mai bună dovadă că n-am ţinut cont de cota pe care o au scriitorii în viaţa mondenă şi nici de relaţiile lor cu mine. De altfel, cu unii sunt prieten de-o viaţă. Spre exemplu, cu George Arion sunt prieten de-o viaţă şi nu are un capitol în cartea mea. A fost foarte dezamăgit. Practic, din cauza aceasta, prietenia noastră s-a distrus. În schimb, sunt scriitori care o viaţă întreagă au fost reci cu mine, sau mi-au fost ostili, şi despre care am scris. Pentru că, în clipa în care am început cartea, am făcut abstracţie de astfel de lucruri.
Ediţia a II-a pe când va apărea?
Pe moment lucrez la o ediţie comprimată, pentru că sunt multe edituri din străinătate care mi-au cerut versiuni în limbi străine ale cărţi. Toate vor însă rezumate care să însumeze 300 de pagini. Lucrez la aceasă variantă comprimată. Unii nu vor să ştie ce a scris Platon Pardău, ce a scris Constantin Abăluţei. Apoi, voi trece la ediţia a doua, care, spre deosebire de actuala, care are 1200 de pagini, va avea 1500 de pagini şi va cuprinde autori pe care i-am omis. Nu va părea ca un fel de „răzgândire”, ci voi da, cum spuneam, explicaţii care să clarifice de ce nu au intrat în prima ediţie.
