Magda Ursache
Spune Theodor Codreanu în Fragmentele lui Lamparia (Editura „Scrisul românesc”, 2002): „n-a fost om politic de caracter care să gândească în ecuația românismului, mai devreme sau mai târziu el va fi calomniat și distrus”. Procesul de calomniere și de distrugere se întâmplă acum în numele „progresului”. Și mai repede, și mai eficient. Cenzura florinilor și bulailor o avem. Urmează detenția nealiniaților? Există o agresivitate a sincerității. Mi-o asum. Am curaj să spun că 2+2 =4, deși cunosc avertismentul lui Camus: va veni un timp când cei ce spun asta vor fi condamnați la moarte.
Ne-am învățat, după evenimentele acelui Decembrie, să nu-i mai respectăm pe marii români. De ce? Ca să inventăm alții, pentru a le lua locul celor cu adevărat mari? Ca Lucian Boia, de exemplu, care se dezice de unitatea românilor. Unirea e patriotică. Pe cale de consecință, destui ipochimeni se dezic de ea, și de Unirea Mică, și de Unirea Mare. En fanfare, și pe 24 ianuarie, și pe 1 decembrie.
Supercampionul demolării (de alt exemplu) e domnul Ghiță de la Craiova, apărut tot la Ed. „Scrisul românesc”, ca și Theodor Codreanu, în 2022. „Progres” mare în douăzeci de ani! Profesorul doctor habilitat Ghiță se arată a fi un denigrator violent al literaturii române. Cu dinadins, vrea să-l distrugă pe G. Călinescu, riscând să se distrugă cu asta. Azvârle pretinsul istoric literar nu’ș ce azvârle (suliță, toporișcă, macetă; dă cu pușca, nu ia foc) în fascinantul Călinescu. Mă și mir că nu l-a făcut fascizant, urmându-l pe fostul studinte proletcult Vicu Mândra, care l-a scos de la catedră. Sau l-a făcut?
„Pneumaticii”, cum le spunea Marin Preda, pescari de apă tulbure, se întrec în campanii aberante, începând cu Eminescu, negăsind timp nici să-l citească, nici să găsească argumente pentru etichetări ca „ mentalitate primitivă”ori „revolut”, cerând nedilematic demitificarea poetului, ca reacționar, ca antisemit protolegionar, paseist antimodern, nebun de legat în publicistică. Eminescu după Eminescu, sună un titlu ambițios. Dar cine are dreptul să-și spună Eminescu după Eminescu? Titlul ales de mine ar fi : De la Eminescu la Eminescu.
Autorii de cărți proaste sunt hoți de timp (și-i sintagma lui Th. Codreanu). Cei mai nocivi sunt cei care recomandă cu voce sonoră prostii drept filosofii (cum o și ajuns la „Cărturești”, în raftul de filosofi, lângă Noica, Mihaela Rădulescu?), obscenități obscure drept poezii. Marii performeri ai romanului, ca Preda, Breban, D.R.P., Buzura, sunt negați, iar jalnicii veleitari ai criticii de întâmpinare (pe potriva vrafului de cărți proaste; o căpiță de lei ușori nu te face bogat; la fel e și cu tipărelile prea multe) laudă proze prin nimic notabile. În Trădarea criticii (trădare, dar și abandon, dar și eșec; mă opresc la al doilea sens: abandon), Nicolae Breban a scris provocator: „nimic notabil în critică”. Să nu fie nimic notabil nici în literatură, dacă s-a ajuns ca o proză explicându-ne pre înțeles de ce iubim femeile să se vândă în 500.000 de exemplare („De ce iubim femeile? ricana Petru Ursache. Nu de ce iubim femeia?”), iar un freelancer writer ca Iohannis să poată câștiga 83.000 de roni (cââât?) din scris? Ce job norocos scrisul ăsta și ce ghinion pe capul celorlalți scriitori că președintele e cel mai vândut! Și-mi aduc aminte de o vorbă de duh a lui Șerban Cioculescu: „Cartea mea se cumpără, nu se vinde!”
Acestor fel de critici promovând, cu profit personal, ce n-ar trebui promovat îmi vine să le spun ca Maurice Blanchot: Noli me legere.
În brambureala asta, sunt premiate cărți care au în spate sforării, telefoane de manevră, intrigi de culise.În ce mă privește, nu mă plâng: premiile literaturii postsocialiste au venit, au fost un fel de grațiere pentru semnătura interzisă amar de ani. De scris scriu „din obișnuință fără profit”, cum nota Gabriela Melinescu și mă rog la Dumnezeu să mă îngăduie pe acest „pământ de cumpănă” numai cât pot citi și scrie. Îi prețuiesc pe cărțarii care au refuzat compromisul cu puterea politică și înainte, și după ’89. Deprimată că, în fapt, literatura e Bursa de iluzii (titlul romanului meu) cam pierdute, mi-am zis: ce n-aș da să obțin un premiu cu adevărat răsunător, ca să atrag atenția asupra statutului de scriitor, aflat în grea suferință. Tirajele lui… l-au dat gata. Profitorii realismului socialist au indemnizații de merit. Nu-i mai bun teatrul lui Dumitru Velea (citiți măcar Ușa bătută în cuie și Podul umblător) decât al cutărui „ciocoiaș” care se laudă că are trei nume de renume și că s-a născut la Pizdeleni, actualmente Iacobeni?
Cine are valoare de întrebuințare pentru anume grup (gașcă) e suit în posturi de decizie. Institutul Cultural Român (I.C.R.) a fost bună răsplată pentru Patapievici, de-o pildă, unde e șef, din 15 noiembrie 2021, Liviu Sebastian Jicman, economist, necunoscut ca om de cultură sau ca scriitor. Iar I.C.R. e fondat de Buzura, cel atacat și calomniat – zice presa – de Radu Voncu, aflat în juriul I.C.R.
Mult promovată de I.C.R., pe bani grei, a fost poetesa Nina Cassian care scria pe întrecute hore pentru Stalin și Dej. Proza lui V. Voiculescu e netradusă și netrimisă peste hotare (biblioteca din Buzău, cu numele său, a fost mutată la mall), nu și Legături bolnăvicioase. Blaga, care a suportat demn „deceniul satanic”, nu-i în programul de traduceri.
Avem un „naționalist veritabil” (mulțumesc,Theodor Codreanu!), un disident veritabil și un scriitor veritabil: Paul Goma. Și ar fi fost minune să fie aleasă pentru funcția supremă de președinte al României o adevărată conștiință. Eu l-aș fi ales pe Goma, eu l-aș fi ales pe Dabija, care ar fi ținut la interesul național, eu l-aș alege pe Ioan-Aurel Pop.
Ajung cărțile lui Paul Goma în mâna cititorilor, cum ar trebui? „Humanitas” i-a topit o carte; l-au tipărit edituri mici (curajoase), dar nu cu fonduri mărețe, moștenite de la „Editura Politică”, unde a funcționat, ca traducătoare, până a murit, Ana Pauker, în grația lui Valter Roman. De la Roman – fils ne-am ales cu confuzia român-rrom, limba română și romani, românce și romince. Numele țării era Romînia, cu „î” din „i”, pe vremea când Lucia Wald scria în revista „Cum vorbim”, nr. 1, 1950, pag. 16: „A fi patriot înseamnă a iubi Uniunea Sovietică și pe marele ei conducător I. V. Stalin, sprijinitorul activ al luptei oamenilor muncii”.
Marile cărți de proză ale exilului, ca Dumnezeu s-a născut în exil (cum, când trendul este să-l iei pe Dumnezeu cu asalt și să-l tragi la Judecata de apoi?) sau Ora 25, nu există nici în istorii literare (excepții : Marian Popa și încă vreuna).
Marile proiecte editoriale de valoare rămân nerealizate. Opera omnia a lui Mircea Eliade nici gând să se vadă în librării. Doar n-o să-l supărăm pe Norman Manea cu spusa, din De la Zalmoxis la Genghis–Han, că poporul nostru e „predestinat războaielor, invaziilor și emigrărilor”. Și cum să placă noilor progresiști „naționalismul creator”, sintagma lui Eliade privindu-l pe Hașdeu?
Panta războiului, a anulării, a distrugerii e lesne de abordat. Cărțile cu subtext antiromânesc au ecou. Și dacă nu-s destule, inventăm, decupând o frază-două din însemnările sociologului Ștefan Zeletin, Din Țara măgarilor, adică România, unde „sufletul” urechiaților de români „înnoată într-o cumplită murdărie măgărească”. Să nu se bucure cei inspirați de Zeletin: se află în neștiința faptului că sociologul nu și-a trecut cartea la indexul de autor. N-a mai vrut-o.
Totu-i să reiasă – cum necum – că deținem literatură minoră spre deloc : un deșert unde nimic nu răsare sau un ținut siberian înghețat. Ecou au și oportuniștii de viță veche. Ca Ov. S. Crohnălniceanu, care, după ce a fost fermecat de Plehanov, a uzat lucrativ de alte lentile, de cinci feluri pe puțin, Todorov, Poulet, Spitzer… În stilu-i vituperant contra lui Eminescu, în 1949, descoperise „nenorocul ca figura majoră a poeziei noastre să fie prizonieră unei concepții reacționare”, pentru ca, în „Flacăra” aceluiași an , să devoaleze „partea malefică a operei lui Eminescu”. Acum, pentru dilematici, Eminescu nu-i decât „fostul poet național”, cadavrul din debara, peste care trebuie tras fermoarul sacului de gunoi, din plastic negru, pesemne.
Că proletcultismul se vrea recuperat nu-i o noutate. Cu câțiva ani în urmă, o profă universitară comparatistă gira o carte a cărei temă era „proletcultismul avangardist”. Da, în avangardă, dar în avangarda urii proletare, se plasa poetul stalinist Eugen Frunză: „Urâți, urâți! Că nu-i nimic mai sfânt/ Ca ura, straja vieții pe pământ!” (Act de acuzare, în antologia lui Eugen Negrici, Poezia unei religii politice. Patru decenii de propagandă, Editura PRO, f.a.).
Galan se recitește cu Bărăgan, poate și Ion Istrati cu Brazdă peste haturi, romanele colectivizării forțate; Baranga se re-joacă, pentru că mielul e turbat pe Miorița; Miron Radu Paraschivescu e scuzat ca un neștiutor cobai al comunismului, în timp ce Arghezi rămâne „gâdilici de școală nouă”, „Marele Zero”.
Lenin o voia sus pe bucătăreasă; noi pe croitoreasă. Și nu pe chinezoaica lui Dai Siije, ci pe cea din Focșani, care a refuzat suport financiar pentru „Pro.Saeculum”, când revista împlinea 20 de ani de apariție neîntreruptă. Opt miniștri în doi ani la Ministerul Culturii și unde am ajuns. Președintele, cuprins de „banalitatea solemnului”, cum ar spune Hegel, ne îndeamnă: „Trebuie să ne gândim la viitor”. De ce oare? S-a făcut tot ce trebuie pentru prezent, în țara lucrului bine făcut? Cum să fie elevii expuși culturii, să-i suporte pe clasici? se rostea o profă de provincie. Doar trăim în România educată de maneliști. Iar chef nu mai vine de la chef d’oeuvre, ci de la Master Chef.
Nu mai pomenesc de rolul „educativ” al canalelor unde se dinamitează cu vorba, mai nou cu știrea- „nucleară”. Resentimentul îi orbește și pe moderatori, în special pe moderatoare, încântate la nebunie când invitații se întrec în jigniri. Altfel de ce i-ar invita mereu pe aceiași înfierbântați ai talk-show-urilor, care pot fi opriți din marea trăncăneală numai de publicitate: cu leacuri pentru constipație, urinare necontrolată, mătreață, dureri de șale, păduchi. N-am Fikatforte să-i urmăresc.
Mă consolez cu gândul că nimic nu-i mai trecător decât puterea politică. Trecu și Câțu. Cred, ca și Theodor Codreanu, că istoria va fi a națiunilor care nu vor să dispară cum le cântă U.E. U.R.S.S. a amăgit cu „principii” comune, ca egalitate, bunăstare tuturor etc. S.U.A. a venit cu cu drepturile omului (la singular), nu ale națiunilor și iată-ne pe picior de război pentru Ucraina, stat multinațional unde românilor li se taie dreptul de a exista românește. Nu le-a trecut prin cap guvernanților să acorde dublă cetățenie românilor din Ucraina?
Cum merg lucrurile, progresiștii ne îndrumă spre o lume asemănătoare celei imaginate de Aldous Huxley, minunata lume a secolului al XXVI-lea, lipsită de religie, de familie, de cultură, de artă, de filosofie. Și-i mic copil față de se întâmplă acum, în 2022.
„Sfârșitul e un progres”, se tot aude. Antipaticul politolog Francis Fukuyama prognoza încă din 1992 sfârșitul istoriei, că nu va rămâne urmă din state unitare și suverane, că va domni democrația liberală, uniformizatoare a tot și tot: Est-Vest, conservatorism-progresism și așa mai departe. Ba progresismul nu se vrea dispărut, dimpotrivă. Sfârșitul culturii, sfârșitul artei, sfârșitul literaturii or fi fiind progrese?
Ce să mai spun, decât să repet replica lui nenea Iancu Caragiale: „Progres, progres mare, n-avem ce zice! Dar și lichele multe…”.
