Curierul de Iaşi vă prezintă fragmente din discursul rostit pe 14 decembrie 2016 de academicianul Ioan Aurel Pop, rectorul Universităţii Babeş – Bolyai din Cluj, la şedinţa festivă a Academiei Române, filiala Iaşi, organizată cu prilejul aniversării a 100 de ani de la mutarea capitalei României la Iaşi.
,,Magnifice rector, domnule rector, înalți reprezentanți ai autorităților de la București și de la Iași, distinși membri ai Academiei Române, onorați profesori și vrednici studenți ai aceste venerabile Alma Mater, doamnelor și domnilor.
Mai întâi îngăduiți-mi să mulțumesc Universității AL. I.Cuza din Iași și domnului secretar de stat Daniel Șandru, pentru această onorabilă invitație, care-mi permite să aduc salutul frățesc al universității noastre care s-a chemat odată, la propunerea unui moldovean, Universitatea Națională a Daciei Superioare. (…) Schimbându-mi planul în legătură cu ceea ce voiam să vă spun, am să vă spun câteva gânduri mai sentimentale decât citatele reci din documente. Ascultam, elev fiind în Șchei, pe notele baladei, un mesaj despre premiera operei Crai nou, petrecut în 1882, în marea sală de festivități a Liceului Andrei Șaguna și eram îndemnat de dascălii mei să nu uit. Mă gândeam atunci și gândul acesta s-a întărit mereu că cea mai frumoasă doină românească auzită vreodată, fără îndoială era această baladă, sau tânguirea bucovineanului fără noroc numit Ciprian Porumbescu. Plângeau notele-n ei după gândul meu de atunci, toți codrii Arboroasei, invocând vremuri de demult, când din Țara de Sus pornise destinul glorios al Țării celei Mari a Moldovei, despre care aveam să aflu mai apoi de la un alt moldovean, Nicolae Iorga, că fusese a doua libertate românească în ordine cronologică. Abia mai târziu am înțeles versul: ,,fiarbă vinul în cupe, spumege pocalul”, din cea mai frumoasă poezie despre țară, despre România, scrisă vreodată, știți că m-am gândit la ,,Ce-ți doresc eu ție?’’. (…) Cum a putut să prevestească Eminescu viitorul României cu un optimism așa de tonic? El, pesimistul. Mai apoi aveam să aflu că și cea mai frumoasă și mai exactă definiție a patriei române, tot un moldovean o dăduse, Mihail Kogălniceanu. Pentru el, pe la 1843, când deschidea cursul de istorie națională aici la Iași, la Academia Mihăileană, patria era, citez: ,,toată acea întindere de loc unde se vorbește românește.’’ Astfel marele istoric romantic pe care l-a dezvăluit așa de frumos academicianul Zub de-a lungul carierei sale, a dovedit că România exista înainte de proclamarea sa oficială, în urma deciziei oamenilor politici. (…) Definirea patriei prin limbă este tulburătoare, iar această definire vine la noi dintr-un trecut foarte îndepărtat. Nu este de mirare că tot un moldovean, Alexei Mateevici, a scris în 1917 cea mai frumoasă odă dedicată limbii române, ,,Limba noastră e-o comoară’’. Mult în urma lor vine munteanul Nichita Stănescu, cu faimosul vers: ,,Patria mea este limba română’’. Oare toate aceste definiții românești de excepție, adveărate mărturii de simțire românească, date de moldoveni, să fi venit în epoca avânturilor romantice ale secolului naționalităților când lumea intelectuală se trezea la conștiința națională, adică să se fi născut numai atunci? Răspunsul la acea întrebare este evident astăzi. Și eu mi-am strâns o seamă de mărturii de la 1200 până la 1700 ca să dovedesc că pe acest pământ al Moldovei ideea de unire a fost mereu vie, consemnată în documente (….) Citez un fragment din Nicolae Iorga: ,,În timpurile cele vechi, românii nu făceau nicio deosebire în ceea ce privește ținuturile pe care locuiau. Pentru dânșii, tot pământul locuit de români se chema Țara Românească. Țara Românească erau și Muntenia și Moldova și Ardealul și toate părțile care se întindeau până la Tisa chiar, toate locurile unde se găseau români. N-aveau câte un nume deosebit pentru deosebitele ținuturi pe care le locuiau și toate se pierdeau pentru dânșii în acest cuvânt mare, covârșitor și foarte frumos de Țară Românească”. Și-adaugă lămuritor ceva mai la vale. Citez: ,,Țara Românească a avut odinioară un sens, pe care foarte mulți l-au uitat, și unii nu l-au înțeles niciodată. Ea însemna tot pământul locuit etnograficește de români. Numai ignoranții sau rău-voitorii se pot bucura de aceste afirmații.’’ La fel scrisese la 1700 Dimitrie Cantemir, când vorbea, citez: ,,de toată Țara Românească care apoi s-au împărțit in Moldova Muntenească și Ardealul.’’ Vă amintiți de subtitlul hronicului vechimei a romano-moldo-vlahilor. El care definește termenul de român. Cu alte cuvinte înscrisul istoric din Moldova, cam de pe la 1600 până la 1900 se înregistrează aceeași tradiție și aceeași direcție a reflectării identității românești.
Aici nu este vorba despre naţionalism sau despre românism, ci despre realitate. Iar această realitate vine, cum s-ar fi văzut din documentele pe care vi le-aş fi evocat, tocmai de la 1200, când şi Ţara Moldovei era o ţară de ţări. Fireşte, vorbele lui Iorga pot suna, la prima vedere, metaforic, şi pot avea un iz romantic, stimulat de ideea naţională, aşa cum a şi fost. Pot părea, pe lângă o neţărmurită erudiţie, cuvinte de multă simţire, de multă osândă şi de multă durere, de toată obida unui neam obligat să trăiască aproape un mileniu despărţit. Fireşte, criticii ştiu că Ţara Românească, ca şi limba română, n-au existat în realitatea palpabilă aşa cum le prezintă Iorga sau aşa cum le prezintă Cantemir sau cum frumos, şi la fel de erudit aproape, le prezintă Miron Costin. Dar ei nu pot înţelege că ele au dăinuit în suflete şi în inimi, şi că marii învăţaţi moldoveni le-au susţinut. După toate acestea, oare nu era în firea lucrurilor, ca cea mai impresionantă doină românească s-o compună Ciprian Porumbescu, cea mai frumoasă poezie închinată României s-o scrie Mihai Eminescu, cea mai emoţionantă definiţie a patriei române s-o dea Mihail Kogălniceanu, cea mai frumoasă odă închinată limbii noastre s-o alcătuiască Mateevici? Toţi aceşti mari români au fost moldoveni. Ei ne-au fost cei mai buni dascăli din lume întru românism şi românitate. Oare mai putem avea mirări, nelămuriri şi îndoieli în această privinţă? Mai mult decât atât, cunoscute fiind toate aceste antecedente, cu rădăcini la începuturile mileniului al doilea, adică acum aproape o mie de ani, nu era oare de aşteptat ca cele mai înalte culmi ale culturii româneşti să fie atinse de Moldova? Cel mai mare poet român a fost şi este Mihai Eminescu, cel mai mare povestitor este Ion Creangă, cel mai mare compozitor, George Enescu, cel mai mare istoric, Nicolae Iorga, cel mai mare autor de romane istorice, Mihail Sadoveanu, cel mai mare sonetist, uitat azi aproape complet, este Mihai Codreanu, cea mai mare mişcare de modernizare a culturii româneşti şi de sincronizare a ei cu spiritualitatea europeană s-a născut şi s-a afirmat la Iaşi, e vorba de Junimea, şi l-a avut în frunte pe un fiu de ardelean. Fiul era Titu Maiorescu, iar ardeleanul era Ioan Maiorescu care se născuse în Bucerdea Grânoasă, pe Târnave. Fiul s-a întors în patrie, dar nu s-a dus la Sibiu, nici la Craiova, nici la Braşov, nici măcar la Bucureşti, ci la Iaşi, acolo unde se edificare prima Universitate modernă românească şi unde se făurea la cel mai înalt nivel cultura românească. De la moldoveni am învăţat ce înseamnă sacrificiul pentru ţară, de la ei ştiu ce este ţara şi ştiu că ţara trebuie să fie mai presus de fire, ştiu de ce nu mă pot niciodată supăra pe ţară, şi de ce ţara trebuie să se cheme România, de ce poporul acesta, oricum s-ar chema el pe sine sau oricum l-ar numi străinii, este şi rămâne poporul român.
Într-un fel, Dumnezeu a răzbunat Moldova. Pentru că, până la urmă, Moldova cea obidită, cea săracă şi asuprită, Moldova cea atacată şi jefuită de tătari şi de câţi alţii, Moldova frântă de duşmani, Moldova cu gropniţele domneşti şi cu vechile capitale furate de austrieci, Moldova cea cu Tighina şi Căpriana, cu Hotinul şi cu Marea cea mare înstrăinate, Moldova cea micşorată, dar niciodată îngenuncheată, a rămas vie. Era acea Moldovă în care până şi baciul din Mioriţa se resemnase cu moartea. Dar era numai o moarte simbolică, o moarte a trupului, fiindcă spiritul Moldovei era mereu viu şi puternic. Sacrificiul Moldovei şi al moldovenilor a născut România şi pe români. Iar dacă cele mai frumoase, mai mari şi mai impresionante valori culturale româneşti sunt făurite de moldoveni, atunci eu, român fiind, cum să nu mă simt moldovean? Cum să nu laud Suceava şi Orheiul, Academia Mihăileană, actul sublim de la 5 ianuarie 1859 sau înfiinţarea Universităţii la 1860 sau Luceafărul scris la 1883 sau Rapsodia Română a lui Enescu? Cum să nu mă las cuprins de acel farmec sfânt şi să mă pătrund de razele lunii Sara pe deal?
Moldova este parte integrantă a edificiului naţional românesc, dar, mai presus de toate, este făuritoarea, păstrătoarea şi întăritoarea culturii româneşti şi al celui mai valoros tezaur al ei care este limba noastră comună, limba română. Cel mai înalt imn închinat limbii noastre s-a întruchipat prin creaţia lui Eminescu, moldoveanul, românul şi universalul, acela care a ieşit din toate tiparele şi ne-a împins pe toţi în nemurire. Când am citit prima oară Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie, am înţeles de ce Eminescu e cel dintâi român, cel mai vrednic dintre toţi, şi de ce abia apoi este moldovean şi universal, şi de ce nu întâmplător această aulă se cheamă Mihai Eminescu.
După ce am învăţat temeinic, pas cu pas, ceea ce au făcut moldovenii pentru români şi România, am înţelesc de ce mă simt moldovean, aşa cum ar trebui să se simtă toţi românii: moldovenii ne-au dat cea mai profundă lecţie de românism!
Vă mulţumesc!
