Ai zice că, la 80 de ani, un om care a făcut destule la viaţa lui n-ar mai avea nevoie să le înflorească, vînătoreşte, lungind coada vulpii, ca să ajungă cît a elefantului. Ei, aş … Fost deputat comunist, director de editură şi de teatru etc, etc, tov. Mircea Radu Iacoban, ajuns la 80 de ani, nu se lasă de obiceiurile vînătoreşti, nici chiar în interviul omagial găzduit de gazeta de perete a primăriei bahluieze : ” La Luceafărul am venit din Transnistria, unde fusesem doi ani corespondent de front al ziarului Romînul la războiul de la Nistru ” , declară M.R. Iacoban, stîrnind admiraţia patriotică a fanilor săi estetico-tricoloriceşti. Hemingway, păzea, eşti depăşit !
De ce vînătoreşte ? Fiindcă războiul ăla n-a fost chiar acum 100 de ani, iar Transnistria nu e chiar la Polul Nord. Mai exact : războiul cu pricina n-a durat doi ani, ci doar cîteva luni, din primăvara lui 1992 pînă-n vară. Iar marele reporter de război Iacoban n-a venit ” din Transnistria „, cum zice, ci de la Chişinău, unde stătea bine-mersi, la o distanţă bunişoară de linia frontului.
Fiindcă ar fi fost absolut SF ca un reporter din Romînia să poată sta, ba încă şi doi ani, într-o Transnistrie controlată de trupele ruseşti din Armata a 14-a, împreună cu bandele de mercenari veniţi din fundurile ex-Uniunii Sovietice. Sau n-o fi aşa, maestre ?
Aşa că, tov. Iacoban, lăsaţi-o jos, că măcăne. Iar dacă vreţi să vă eroizaţi, mai bine vorbiţi cu vreun june discipol, să vă nemurească într-un poem patriotic aniversar – ” Umbra lui Mircea ( Radu Iacoban ). La Transnistria „.
Dacă trebuie, aranjăm şi nişte salve de tunuri. Din alea bune, de la Plevna, cum aţi prins matale la Mărăşeşti, lîngă Cotul Donului, în 1475.
