Călin Ciobotari
Recent, la Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași, am asistat la un spectacol foarte special, un spectacol să-i spunem de stare, dar și glisând pe o temă poate mai puțin nișată decât ne place să credem: Hikikomori, de Holger Schober, în regia lui Tudor Nicorici. Conceptul-titlu e denumirea unui sindrom identificat în Japonia referitor la persoane care se auto-izolează și întrerup orice comunicare exterioară pe o perioadă mai lungă de jumătate de an. Fenomenul este suficient de vechi (prime cazuri sunt datate în anii 70) încât să nu fie pus strict pe seama proliferărilor tehnologice și dezvoltării unor realități virtuale mai tentate decât cele clasice. El ține mai degrabă de un disconfort acut în realitatea „oficială” și de încercarea individului de a se proteja de un mediu pe care îl percepe ca fiind ostil.
Pe urmele lui Schober, Tudor Nicorici reconstituie peisajul mental, precum și cel al camerei în care eroul piesei se autoizolează timp de opt ani. Familia, ca și societatea par neputincioase în rezolvarea acestei neobișnuite probleme. Regizorul nu se arată interesat atât de comentariul social asupra situației, cât de cercetarea și expunerea universului interior al unui astfel de adolescent; el insistă pe complicate relații cu sine, pe debate-urile uneori dureroase ce se poartă în interiorul unei personalități în care profunzimea, hiper-sensibilitatea, perspectiva poetică asupra lumii coexistă cu renunțarea, cu dezolantul sentiment al unui deplin faliment existențial. Imersiunea în trecutul îndepărtat al personajului scoate la iveală secvențe traumatice care însă nu explică până la capăt radicalitatea acestui gest. E ceva mult mai adânc și mai de neînțeles în spatele acesta întors definitiv lumii, „normalității”.
Ceea ce mi se pare demn de menționat este delicatețea cu care regizorul operează în configurarea și prezentarea cazului. Actul regiei nu își propune să ofere soluții certe pentru rezolvarea/ prevenirea unor astfel de situații, ci se limitează în a ne vorbi despre existența lor, în a ne face conștienți că umanul comportă și astfel de paranteze. Decorul, conceput tot de regizor, descrie pe de o parte camera în care tânărul s-a închis, iar pe de altă parte se constituie în „mobilier” al unui mod de a gândi și de a acționa. Exact jocul acesta la dublu pe care îl practică scenografia produce o atmosferă apăsătoare, densă, uneori greu de suportat, însă foarte relevantă pentru emoțiile, stările, suișurile și coborâșurile ce traversează o astfel de tipologie psihologică. Albul dominant poate fi „citit” și în cheia unui blank neșiniștitor al solitudinii absolute, însă, în același timp, el conferă o doză semnificativă de poeticitate, de puritate acestei singurătăți. Geometriile deritmate ce aglomerează scena (mese, mese în pantă, cuburi etc.) alcătuiesc o bizară vizuină ontologică, „cuib” mărginit de linii drepte, separat de realitate printr-un perete semi-transparent cu iluzii cubice prin care întrezărim, convențional, familia, dar și un univers digital unde se consumă reminiscențe comunicaționale.
Probabil e cel mai dificil rol cu care s-a întâlnit până acum tânărul actor Sebastian Munteanu. El are misiunea de a ne livra un personaj în așa fel încât nebunia, depresia și alte afecțiuni psihologice pe care le cunoaștem deja să nu reprezinte note de fond decisive. Pentru a-și defini rolul, Sebastian, asistat din postura de coregraf de Beatrice Volbea, se folosește de instrumentul său preferat: corporalitatea. Poate paradoxal, a te izola nu înseamnă implicit a deveni static; cantitatea de dinamism pe care o manifestă personajul este impresionantă; permanenta mișcare în spațiu creează un efect de animal în cușcă, o familiaritate deplină cu lumea obiectuală, deci și impresie de spațiu ce protejează, ascunde. Umanul are vagi ecouri de reflex animalic, starea de sălbăticie domestică fiind impecabil ilustrată. În plan secund, apar Beatrice Volbea și Liliana Mavriș Vârlan, în postura de soră și mamă. Spectacolul începe cu o secvență de inter-acțiune cu publicul, necontinuată apoi pe parcurs. Rămâne neclar dacă noi, spectatorii, suntem integrați în lumile imaginare ale celui diagnosticat cu hikikomori sau dacă e o formulă de tip brechtian prin care ni se cere un anumit tip de observare detașată.
Mai este de precizat că spectacolul Hikikomori e realizat în parteneriat cu Centrul Cultural German Iași și Facultatea de Teatru și Film Cluj Napoca, reprezentând examenul de licență al lui Tudor Nicorici (clasa profesorului Radu Nica). O licență mai mult decât reușită care atrage atenția asupra intrării în lumea teatrului a unui regizor sensibil, cultivat, preocupat de formule moderne de expresie, de teme cu adevărat provocatoare, dar și adept al unui teatru așezat, în care cuvântul rostit deține prim-planul. E un nume cu care, sunt absolut sigur, ne vom mai întâlni…
Teatrul pentru Copii și Tineret „Luceafărul” Iași – Hikikomori, de Holger Schober. Traducerea din limba germană: Ciprian Marinescu. Regia și conceptul scenografic: Tudor Nicorici. Univers sonor: Eduard Draude. Mișcare scenică: Beatrice Volbea. Cu: Sebastian Munteanu, Liliana Mavriș Vârlan, Beatrice Volbea. Data vizionării: 10 decembrie 2021.
