Antonia Mihăilescu
Antonia Mihăilescu este studentă a Facultății ieșene de Teatru. Textul de mai jos reprezintă o cronică a spectacolului H.A.H. montat la Teatrul „Matei Vișniec” Suceava de regizorul Botond Nagy.
Îți amintești câteva fragmente din filmele care te-au făcut să rămâi cu ochii în ecran timp de două ore și ceva? Haide, încearcă puțin. Gata? Acum pune-le cap la cap, compune un colaj din ele și transformă-le într-o piesă de teatru. Nu poți? Nu-i nimic, pentru asta există H. A. H. (Hidden Abuse Holdings). Diferența e că ochii nu-ți vor mai fi blocați într-un ecran (ecranul nostru de toate zilele), ci pe scena transformată de Andreea Săndulescu în corporația din care toți facem parte, mai mult&puțin. Iar culmea e că după spectacol ochii nu te vor mai durea, așa cum pățești după ce ieși din sala de cinema.
Vezi, e și sănătos să mergi la teatru. Mai ales atunci când în fața ta se desfășoară o poveste în care sigur te vei regăsi (într-un personaj, două, sau cine știe câte) . Pentru că toți facem abuzuri, nu-i așa? Iar regizorul Botond Nagy ni le trântește exact în față. S-a născut la Brașov și a urmat cursurile Universității de Arte din Târgu Mureș, secția regie de teatru, clasa Bocsárdi László. Botond Nagy a lucrat cu regizori precum Tompa Gábor (la spectacolul Sfârșit de partidă – Compania Tompa Miklós, Târgu Mureș) sau Radu Afrim (Akárki – Teatrul Tamási Áron, Sfântu Gheorghe). La doar 26 de ani, posedă o bogată experiență în teatru și semnează regia unor spectacole atât în teatrele de stat, cât și în cele independente (Teatrul Maghiar de Stat Cluj, REACTOR de Creație și Experiment, Teatrul Figura Studio, Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, Teatrul „Andrei Mureșanu” și Teatrul „Tamási Áron”, ambele din Sfântu Gheorghe). De asemenea, palmaresul său conține premiul pentru cel mai bun spectacol (Eugene Onegin, de Alexander Pushkin) la Festivalul Național D-butan-T de la Sfântu Gheorghe (2017), pentru ca în același an și pentru același spectacol să primească Premiul pentru cel mai bun regizor tânăr la Festivalul teatrelor Maghiare de la Kisvárda, Ungaria.
„Dansul frenetic al celor rămași neloviți”…
Regizorul alege să lucreze cu Kali Ágnes (dramaturg și poet), iar asta se cunoaște. Și uite așa ajungem în zona monologurilor în ecoul cărora adie un vânticel poetic. Ai ascultat vreodată povestea libertății spusă de o persoană trans în țeava unui aspirator? Ai vibrat vreodată la ecourile aspiratorului? Vai mie, ce poetic sună. Și fix așa e. Cătălin Mândru își îmbracă personajul în ghidușia sa caracteristică, făcându-l de’a dreptul delicios. Ce poate fi mai frumos decât să vezi dialogul dintre omul infectat de constrângere și argumentele libertății, creat de Alexandru Marin și, respectiv, Cătălin Mândru. Un dialog în care replicile sunt încasate cu simț de răspundere, sunt interiorizate și simțite până în vârful degetelor.
Să vezi cum personajul lui Horia Butnaru se transformă dintr-un corporatist plin de sentimente umane și accent moldovenesc (ultima urmă neuniformă) în Lucifer-ul corporaților care își varsă năduful în hip-hop. Știi cum e să te împiedici la locul de muncă iar toți să sară pe tine? Și culmea culmilor, să te trezești și cu un măr îndesat în gură de șef, exact ca un porc pus pe masă de Crăciun. Și aici intervine contrastul, aparențele înșelătoare care maschează tot chinul ăsta interior: dansul frenetic al celor rămași neloviți. Încă.
Delu Lucaci dovedește o adevărată abilitate de a ști să tacă și, simultan, puterea a țipa (de’a dreptul și metaforic) la momentul potrivit. De a-și spune clar sufocarea lăturalnică atunci când trebuie. În lumina asta bolnăvicios de galbenă se naște dansul umbrelor dintre D.L. și Cosmin Panaite, iar spectatorul îmbibat de indignare se trezește față în față cu o urmă de speranță. Dar oamenii sunt buni? Sau nu sunt? Asta ne poate spune Cosmin Panaite care construiește un personaj convingător, extras dintre noi. Cine suntem noi, de fapt? E răul natura noastră? E mai ușor să ne ascundem traumele în spatele lui? Caută adânc înăuntrul tău, sigur vei găsi ceva. Nu trebuie să-ți fie frică de tine, toți suntem în aceeași oală. C. P. ne declară adevărul cu dicția și claritatea vocii caracteristică. Cu toții avem durerea aia care stă în spatele tuturor acțiunilor noastre. Haide, o știi și tu. Toate amintirile alea care te-au construit, care te-au făcut să devii ceea ce ești. Degeaba țipi, oricum nu te aude nimeni. Și ai idee de ce? Pentru că „oamenii nu sunt buni unii cu alții” . Dar măcar putem țipa împreună, poate asta ajută. Putem țipa la două microfoane, e posibil să ne audă cineva și să schimbăm ceva atunci când ne uităm în oglindă.
Avem nevoie de un Iisus al corporațiilor care să se sacrifice pentru eliberea noastră? Avem, credeți-mă. Personajul lui Răzvan Bănuț ia această povară și se supune botezului Jokerului pentru noi. Cum e să-l vezi pe Iisus-ul corporațiilor dansând răstignit printre noi, în bine pusa la punct coregrafia a lui George Pop? Uite că speranța devine din ce în ce mai clară. Avem și un salvator printre noi extras din bătălia dintre Marvel și DC: bine cunoscutul Om Păianjen a lui Bogdan Amurăriței care privește împietrit discursul lui Cosmin Panaite. Ne mai pot salva eroii în zilele noastre pline de bad guy care fură hârtia igienică? Că doare de, trebuie să aducem și noi ceva acasă. Și cât de romanizat e acest Bad Guy de la securitate (Cristina Floarea) atunci când ne cântă cunoscuta melodie pe fundal de manele, aruncând cu bancnote de hârtie igienică. Ia uite, e și ceva funny în toată treaba asta. Încă o dâră de speranță. Și lucește din ce în ce mai tare.
„E ușor să te faci că nu vezi abuzurile din jurul tău”…
„Îmi tot repet Tatăl nostru cu speranța că nu-l voi uita la momentul potrivit” ne spune unul dintre Jokeri (Clara Popadiuc) . Cum e să fii diferit în fața generației fast și clișeeică? Cum e să râzi aici? Să râzi doar cu ceilați ca tine, căci avem de a face cu doi Jokeri. Surpriză! Diana Marin își face debutul cu brio în acest spectacol, învăluind publicul în râsul atotstăpânitor al Jokerului. Cunoașteți sintagma „râsul-plânsul”? Plânsul care e urmat de râs. Râsul care e urmat de râs. Și tot așa.
Cu toții cunoaștem bancurile cu tipele care vin la coafor și bârfesc. Bârfesc, bârfesc, dar ceva se ascunde în spatele vorbelor lor. O nemulțumire, ceva care ți-a rămas în gât. Sau poate mai mult de atât. O întreagă poveste înăbușită până ți-a ajuns până peste cap (și mai sus) , iar singurul loc în care ți-o poți spune e în fața întregii lumi. Exact așa cum o spune Diana Lazăr atunci când bulgărele de zăpadă a devenit mult prea mare. Dar totul e perfect, per-fe…
Dar dacă am fi toți scoși de sub jug? Dacă am fi brusc liberi? Dacă într-o zi am auzi „am vândut totul, sunteți liberi” ? Ce am face cu libertatea? Unde ne-am duce? Lumina speranței ar deveni așa de puternică încât ne-ar orbii. Sau poate nu? Nu știu, trebuie să vedeți singuri spectacolul ăsta.
E prima dată când TMMV trimite spectatorii acasă altfel decât au venit. Ai ieșit vreodată alt om din sala de spectacol? Dar ai văzut vreodată un cățel din rasa Barzoi jucând pe scenă (ulala, și ce bine joacă!)? Oh, și cu încă câte întrebări vei pleca acasă… Toată înșiruirea asta pe care am scris-o e doar trailerul. Un trailer mult prea succint pentru un spectacol așa greu cum nu ai mai văzut. E ușor să te faci că nu vezi abuzurile din jurul tău. Încearcă, merită!
