Lavinia Lazăr
Am avut șansa de a asista la câteva repetiții de la anul trei, specializarea Actorie / Păpuși – Marionete coordonați de profesorul Ciprian Huțanu. Au pregătit spectacolul-licență intitulat „Godot”, după textul „Așteptându-l pe Godot” de Samuel Beckett. După lungi căutări, am înțeles că acest Godot nu este cineva sau ceva concret, de fapt, el metamorfozându-se în funcție de nevoile fiecăruia dintre noi.
Tot în aceste zile am conștientizat cu câtă minuțiozitate se lucrează la o scenă, fie ea secundară sau principală. Cred că performanța la care au ajuns tinerii studenți se face doar prin antrenament zilnic și doar prin disciplina cu care au fost educați de către coordonatorul lor timp de aproape de trei ani. Funcționează ca o echipă și au demonstrat încă o dată că teatrul este viu, că respiră și contează inclusiv prin imperfecțiunile sale.
„Pentru mine, Godot…”
În una dintre sâmbete, după lungi ore de repetiții, le-am propus studenților să purtăm câteva conversații legate de apariția și dispariția lui Godot, despre frică și despre așteptarea în sine. I-am pus pe gânduri și s-a lăsat o tăcere prelungă. Îmi mărturisesc că le-am propus niște teme la care au reflectat îndeajuns pentru a-mi răspunde onest. Citesc în privirile lor sinceritate și îngândurare. Se așează în cerc. Sunt obosiți, îmbrăcați în costumele lor de repetiții, dar mulțumiți și împliniți, ba chiar emoționați că produsul lor artistic va fi arătat publicului în câteva zile. Este liniște deplină în toată facultatea. Pe hol, în sală și afară. Cumva, pare că îl așteptăm pe Godot. În surdină.
Așadar, cine este Godot …pentru tine?
Bordianu Andrei: Nu cred că aș avea un singur Godot. Poate unul dintre ei ar fi trecerea timpului, poate realizările sau pur și simplu niște idealuri pe care urmează să le îndeplinesc. Poate nu-l cunosc.
Georgiana Cincu: Pentru mine Godot ține de ceva supranatural, idealist.
Pavel Petrași: Pentru mine Godot este o așteptare a împlinirii.
Ștefana Niță: Poate nici nu am ajuns la o experiență anume. Godot e ceva de moment. Acum, pot să mă gândesc la ceva sau la cineva și mai târziu, Godot se schimbă. Cred că acest Godot îl percep diferit în funcție de vârstă, în funcție de experiență. Lucrând la acest spectacol, am deprins o mică lecție. Am învățat că trebuie să fac lucruri, nu să le aștept. Parcă Godot este un alter ego; parcă ceva din mine îmi spune ce să fac și cum să fac. Oricum, nu am cum să descriu o stare sau un sentiment, le pot descrie cu cuvinte clișeice, dar, adevărul, doar eu îl știu.
Ioana Apetrei: Pentru mine Godot e liniștea, e pacea sufletească, e armonia cu mine. Acum, nu îl am pe Godot lângă mine, dar continui să îl caut.
Cosmin Tanasă: Toți așteptăm o oportunitate și nu am de unde să știu de unde vine șansa. Nu știu cine este Godot. Este o continuă așteptare.
(Observ un surâs la toți): Tinerii actori îmi șoptesc că vine greu Godot. Sau nu vine.
Renata Voloșcu: Uite, dacă mă întrebai anul trecut, puteam să zic că Godot e tatăl meu, acum, însă mă raportez doar la mine. Am învățat să nu mai am așteptări. Dacă zic totul despre mine, nu mai am carcasa, mă descoperă și ceilalți.
Teodora Burdujan: E foarte greu de definit. Până la urmă e vorba despre teatrul absurdului, nu?
Adelina Cojocariu: Godot poate fi chiar și schimbarea pe care o aștepți tu. Eu aștept să ies din plafonare, dar nu se întâmplă absolut nimic.
Oana Asofiei: Pentru mine Godot este o stare de spirit. Godot pentru mine este Divinul… divinul care mă pune la încercare prin așteptarea a ceva, prin trăirile mele zilnice, divinul care mă face să urlu de bucurie, de tristețe, un start al amalgamului de trăiri pe care nu le pot exprima, ci doar simți. Nu știu care Godot mă așteaptă sau dacă mă așteaptă.
Au căutat un text ofertant din punctul lor de vedere. Mai departe, îmi povestesc că au lucrat intens cu păpușile și pe partea de scenografie, adică, au parcurs etapele unui spectacol complet, iar la acel moment mi-au răspuns toți, sincron, că așteptarea premierei e apăsătoare. De asemenea, se bucură că experiența de la Cluj, de la Teatrul Puck a fost o primă confirmare și sunt pe drumul cel bun. Experiența „i-a încălzit, i-a pregătit” și deja spectacolul îl consideră ca un copil care s-a dezvoltat timp de nouă luni: „îl iubim, este al nostru”.
Despre frică și despre întâlnirea cu Beckett
Referitor la frici, îmi spun cu glasuri duioase că le este teamă de înălțime, de părerile oamenilor, de resemnare, de plafonare profesională, unora de imprevizibil, de eșec, de moarte, de păianjeni, de necunoscut, de singurătate (un oftat se aude de la doi dintre ei) și… de viață. Își ocrotesc inima și mai sunt de părere că e important echilibrul dintre faptele pe care le arăți și cum ești tu cu adevărat. De asemenea, mi-au spus că e important să lași lumea să vină spre tine, nu invers, pentru că oamenii se sperie. Oare eroii beckettieni ce frici au?
Spectacolul nonverbal cu mesaje profunde precum așteptarea, manipularea te deconectează și te desprinde de realitățile imediate. În teatrul beckettian ideea de „doi” se accentuează. Personajele sunt simetrice și propun semne vizuale care să le concretizeze. Și, în această reprezentație, s-a dovedit a fi un drum deschis care sugerează cursul vieții omenești, călătoria omului pierdut printre niște cărări ce nu duc spre vreo direcție precisă, decorul reprezentând un adevărat portret al personajelor. Blestemul venirii lor pe lume, alienarea, dependența de celălalt, dorința de încheiere a vieții, toate acestea dovedesc că nimic nu se shimbă și că totul e schimbat și că drumul parcurs se naște acolo unde se încheie.
După premiera spectacolui am discutat și cu regizorul, Ciprian Huțanu spunându-mi că relația cu Așteptându-l pe Godot nu s-a definit dintr-o data: a fost o căutare reală și am exersat pe niște teme de teatru clasic; am simțit un fel de vibrații care au venit din partea studenților. Încercările acestea au fost și microscenarii. Ne-am jucat pe niște teme, dar am făcut și un posibil scenariu. S-au legat lucrurile organic, iar studenții și-au manifestat dorința pentru acest text. Pe loc s-a făcut o schiță de o pagină a structurii spectacolului. Din luna octombrie, anul trecut, am început să facem exerciții și din luna noiembrie ne-am apucat să lucrăm”.
În cadrul interviului, regizorul mai mărturisește că avea în minte de mult acest text, dar nu știa când îi va veni timpul. Spectacolul a fost un work in progress, un lucru născut atunci. Pe schema respectivă au lucrat, dar nu au venit cu scenarii prestabilite. „Totul a fost în funcție de ce au simțit studenții alături de mine, pe urmă am creat o remodelare din punct de vedere estetic și din punct de vedere regizoral”.
Păpuși bunraku și spectatori fericiți
În spectacol s-au folosit păpuși de tip bunraku pentru că sunt cele mai expresive și cele mai manipulabile. „Toate încheieturile sunt perfecte și toate mobilitățile omului le găsești la o astfel de păpușă, iar manevrarea se face din spate. Eu promovez acest tip de păpușă pentru că e foarte mobil și foarte flexibil și foarte dispus la act scenic agresiv”, mai adaugă profesorul Ciprian Huțanu. Regizorul spune că a căutat o zonă de echilibru raportându-se și la tema așteptării, păstrând viul actului teatral. „Motivele piesei le-am folosit ca pe niște pretexte și mi-am asumat filozofia acestui text. De aceea am folosit altfel de frunze, de aceea am folosit o ușă suspendată, de aceea după acea ușă nu era nimic, de aceea din buturugă ieșea o ramură. În fiecare scenă, le-am spus studenților să hotărască cine e Godot, să nu-l lase la voia întâmplării”.
La finalul premierei, regizorul a văzut oameni intrigați, oameni fericiți că au înțeles, „sunt reacții care mă bucură. Am stârnit reacții cu acest spectacol. Până la urmă, asta e menirea teatrului. Spectacolul a plecat de la un experiment cu studenții la clasă și s-a materializat într-o reprezentație teatrală la care am muncit enorm. A fost etapa căutărilor, a fost etapa revelației când ne-am hotorât, apoi a urmat procesul cel mai greu când munca teribilă la personaj îți taie uneori cheful de lucru. Am avut mulțumire și am câștigat un război. E generația cu care am mers până la capăt cu putințe și cu neputințe, cu ajunsuri și cu neajunsuri. E o generație de copii muncitori și sunt într-adevăr o echipă în adevăratul sens al cuvântului. Ăsta-i marele meu câștig și rezultatele se cam văd”.
Închei prin a afirma că absurd nu există decât pentru oamenii care își pun întrebări asupra valorii existenței sale și a alegerilor pe care le întocmesc. Asta am simțit în aceste zile că s-a întâmplat, după cum și Antoine de Saint- Exupéry afirmă că „Totul este absurd. Nimic nu e pus la punct. Lumea noastră este alcătuită din piese care nu se ajustează unele cu altele. Dar nu materialele sunt de vină, ci Ceasornicarul.” Ceasornicarul ar fi însuși omul absent care e responsabil de tot ce i se întâmplă.
Lavinia Lazăr este masterand al Facultății de Teatru (UNAGE Iași)
