Andreea Rotaru
Freamătul planează peste scena Teatrului Tineretului din Piatra Neamț și, deopotrivă, peste publicul curios și receptiv. Dacă mă raportez la istoricul acestui teatru și la scena menită în a educa tinerețea, nu doar cea a vârstei ci și cea a atitudinilor, strădaniile lor s-au bucurat de ecouri lăudabile. Peste acest freamăt, un Cehov… apăsător, complex, tulburător. Ori de câte ori îl recitesc, tema singurătății capătă un contur pregnant. Regăsesc acest sentiment al solitudinii și în spectacolul Trei surori, regizat de Theodor Cristian Popescu care reprezintă de altfel și ultima premieră realizată acolo.
În ciuda faptului că aceste surori sunt împreună, fiecare din ele își poartă povara propriei singurătăți. Irina se străduiește să-și depășească dezamăgirile însă fără rezultat, Olga e rătăcită între neputințe și responsabilități, iar Mașa, captivă într-o căsnicie nefericită.
O montare a marelui Cehov implică ambiție, cutezanță, dar mai ales responsabilitate, atribute ce se regăsesc din plin în viziunea regizorală a directorului de scenă. Astfel, spectatorul este invitat să poposească în casa familiei Prozorov, restrânsă în acest context la o … masă. Actualitatea este așezată de la bun început pe temelia textului cehovian prin inserția (în momentul debutului) unui copleșitor poem ucrainean și continuă să se impregneze sugestiv pe parcursul celor 4 acte.
Primul act este scăldat în culoare și speranță, iar personajele care se adună în jurul mesei încearcă să creeze o atmosferă de sărbătoare pentru că e ziua Irinei. Spun „încearcă” pentru că, în fond, prezența lor este una grăbită, ternă, în timp ce dialogurile capătă un ton rezervat. Exuberanța Irinei se izbește de crunta realitate iar culorile din primul act se transformă într-un gri-cenușiu ce pune stăpânire pe cel de-al doilea act. Lumini reci, costume negre, așteptări nevrotice și un erotism maladiv se varsă în neștire peste masa dezgolită de orice funcție familial-afectivă. Tensiunea crește, jocul actorilor se comprimă într-un ritm din ce în ce mai strâmt iar actul trei se dezvăluie sub auspiciile incendiului. Al orașului de provincie, al circumstanțelor politice actuale dar și al casei Prozorov. O casă mistuită de flăcările autoritare ale Natașei (Corina Grigoraș), unde relațiile s-au transformat în cenușă. Doar Anfisa (Loredana Grigoriu) se agață de bunăvoința Olgăi în disperarea de a păstra legăturile ce au ținut-o în această familie ani la rând.
Saltelele pentru sinistrați au ocupat întreg spațiul scenic, fiind folosite inclusiv de cele trei surori, care sleite de orice voință, privesc cum totul în jurul lor dispare. Cred că cel mai cutremurător moment al spectacolului a fost cel în care cele două copile ale lui Verșânin, cu inocența și inconștiența specifică vârstei, alergau nestingherite printre dureroasele absențe umane.
Finalul este unul al rămășițelor unde pașii rătăciți ai lui Tuzenbah (Valentin Florea) gonesc într-un du-te-vino cu deznodământ tragic, unde urechile nu mai pot auzi cuvintele rostite de Olga, Mașa și Irina pentru că ele au abandonat orice sens. Totul cade pe scenă și peste toate se așază un văl de uscăciune existențială.
Scenografia creată de Velica Panduru este, cu certitudine, una puternică prin impactul cu care acționează asupra privitorului și prin faptul că operează simultan cu jocul și relațiile pe care le construiesc interpreții. Este surprinzător modul în care regizorul împreună cu scenografa și trupa de actori au reușit să construiască relații atât de necesare unității spectaculare ca mai apoi să le deconstruiască în timpul reprezentării, așa cum textul o cere. Un minunat paradox! Obiectele capătă valoarea de simbol iar simbolul consistență prin felul în care se armonizează cu spațiul scenic. Spre exemplu, multitudinea de baloane gri-metalic cad la fel ca visele și așteptările celor trei surori.
Atmosfera scenografică este amplificată într-un crescendo amețitor de remarcabila coloană sonoră elaborată de Andrei Raicu și de coregrafia (Flavia Giurgiu) ce se dizolvă în corporalitate.
Se evidențiază responsabilitatea și concentrarea cu care actorii Teatrului Tineretului au primit șansa de a realiza roluri memorabile, interpretate pe scenele teatrelor de pretutindeni și pornind de la acest aspect, cu o admirabilă inteligență artistică, cu îndemânare și adâncime, Elena Popa construiește o Olga asumată, resemnată, plămada prielnică pentru orice fel de sacrificiu.
În rolul Mașei, Nora Covali pendulează cu măsură între tăcerile tainice și exploziile comportamentale instabile, Teodora Crișan oferă publicului, cu convingere, o Irina care acaparează spațiul de joc (pe alocuri excesiv), jocul volubil al lui Mircea Postelnicu (Verșânin) se pliază pe rumoarea ce o creează în jurul său iar aparițiile lui Andrei Prozorov (Emanuel Becheru) sunt redate într-un mod intrigant.
Prezența carențelor este iminentă în raport cu acest tip de eveniment însă spectacolul în sine, se impune prin forță și gravitate. Creșterea să-i fie rodnică iar consecvența actorilor să îi ofere locul meritat în memoria spectatorilor.
Teatrul Tineretului Piatra Neamț – Trei surori, de Anton Pavlovici Cehov, traducerea: Raluca Rădulescu, regia: Theodor Cristian Popescu, concept și scenografie: Velica Panduru, costume: Sabina Reus, muzică & sound design: Andrei Raicu , lighting design: Cristian Niculescu, mișcare scenică: Flavia Giurgiu, asistentă de regie: Ecaterina Hâțu Distribuția: Prozorov Andrei: Emanuel Becheru; Natalia: Corina Grigoraș; Olga: Elena Popa; Mașa: Nora Covali; Irina: Teodora Crișan; Kulâghin Fiodor: Daniel Beșleagă; Verșânin Aleksandr: Mircea Postelnicu; Tuzenbah Nikolai: Valentin Florea; Salionâi Vasili: Paul-Ovidiu Cosovanu; Cebutâkin Ivan: Dragoș Ionescu; Fedotik: Florin Hrițcu; Rode: Iulia-Paula Niculescu; Anfisa: Loredana Grigoriu; Copiii: Mara Obreja, Maria Mihăilă, Ana-Sofia Dăscălescu. Data vizionării: 4 oct. 2024
