Călin Ciobotari
Cameristele, Woyzeck, iar acum Nunta însângerată a lui Lorca. Ceea ce mă atrage la spectacolele lui Hunor Horvath e un anumit tip de „lectură regizorală” foarte personală, intimistă și, în același timp, adânc ancorată în prezent. Hunor îți „arată” textul clasic ca și cum ți-ar spune un secret. Un secret pe care, la un moment dat, te prinzi că îl știai și tu. Lecturile sale sunt un fel de imersiune ce sondează textele sursă la un nivel profund ajungând la zăcăminte de sens care ne scăpaseră în prospecțiunile anterioare. Propunerile de actualizare nu au, în consecință, nimic nenatural, nimic forțat. Horvath operează cu teme sensibile, însă o face cu o anume delicatețe. Chiar și când scena e plină și se cutremură de energie, ai sentimentul a ceva cameral, ca și cum fiecare din cei de acolo are un dublu ce ți se adresează în șoaptă. Aș spune că, fie numai și din astfel de motive, Hunor e un regizor special în spațiul românesc. Brechtianismul pe care îl practică în mod constant nu e unul ostentativ, poate și pentru că nu ține atât de o estetică formală, cât de o etică foarte relevantă pentru dilemele omului contemporan.
Nunta însângerată a lui Lorca, așa cum am văzut-o la Secția germană a Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu, m-a bulversat nu atât ca spectacol în sine, cât prin modul în care a bruscat propriile mele lecturi pe Lorca. E genul de spectacol care te obligă să îți renegociezi relațiile cu un autor. Nu neapărat în sensul că îți impune noi „adevăruri”, ci mai degrabă prin provocările și îndoielile pe care ți le propune. Nu am citit niciodată textul acesta în cheie multiculturalistă, ci, de fiecare dată, fascinat strict de poeticitatea lui și căutând cu obstinație un sentiment al tragicului modern. Ei bine, Hunor degrevează piesa de naționalitatea ei manifestă, neutralizează „cetățeniile” andaluze și, sprijinindu-se pe câteva elemente de detaliu ce țin de marginalitate etnică sau de gen, unele importate din chiar biografia autorului, o deschide către ceva ce ne este cât se poate de apropiat nouă: folclorul multinațional din spațiul românesc. Textul rămâne al lui Lorca, însă o dramaturgie suplimentară, de tip muzical(Andrei Dinescu și Tamás Kolozsi), ni-l apropie geografic și spiritual mai mult decât credeam că e posibil. Cântece rome, frânturi de folclor maghiar și german, manele stilizate, doine românești intervin, etapă cu etapă, într-un elogiu al diversității și al fumuseții acestei diversități. Se cântă live, fără ambiția perfecțiunii, însă tocmai prin asta sporindu-se efectele de teatralitate pe care contează montarea. E un play–list riscant, presupune multiple schimbări de ritm, dereglări atente ale atmosferei și o multitudine de experiențe de receptare ce pot deveni obositoare. Cu toate astea, există o stranie unitate stilistic-muzicala ce face melanjul acesta nu doar suportabil, ci de-a dreptul tentant.
Intim legată de muzică este mișcarea coregrafiată (Arpád Könczei) ce ilustrează etno diversitatea despre care vorbeam mai ales în primele două acte. În ultima parte a spectacolului, cea pe care Lorca o voia a fi despre viitor, coregrafia rezolvă elegant, cu mult rafinament, prin elemente de dans contemporan, scena nocturnă a fugii și cea a omorului reciproc, aceasta din urmă nu povestită, ca în piesă, ci construită la vedere. Regia sacrifică tema virginității Miresei din textul lui Lorca, însă actul erotic e atât de frumos împlinit prin coregrafie, încât ești gata să fii de acord că sacrificiul a meritat.
Revenind la poeticitatea lui Lorca, e de spus că experiențele de spectacol (mai ales într-unul de limbă germană cu acces la limba română prin subtitrare) sunt considerabil diferite față de cele de lectură. Straturile noi de dramaturgie (muzicală, de mișcare), dar și multilingvismul, reprezintă noi surse de poeticitate, uneori alterând, alteori completând sau complimentând-o pe cea a poetului andaluz. Poezia nu mai e acum doar a cuvintelor. Spațiul rural pe care îl construiește Elöd Golicza, cu un decor în exclusivitate din lemn vechi, degajă simplitate, dar și un lirism foarte particular. Decorul are multiple funcții: uneori asigură, brechtian, scena teatrului din teatru, alteori devine podium de ironică etalare a unor principii sau orgolii comunitare; în unele secvențe se rezumă la a puncta cadrul strict, închis, al tradiției, în altele, precum cele din final, delimitează taberele dintr-un câmp de luptă.
Foarte fertil, parteneriatul lui Hunor Horvath cu Garcia Lorca nu se rezumă la a spune o poveste prin mijloacele multiculturalismului. Multe alte direcții sunt explorate și expuse: feminitate vs masculinitate, complicatul raport între individ și societate, nocivitatea și, totodată, inevitabilitateatradiției, conflictul temporalităților și, totodată, disoluția lor într-un timp interior, un psiho-timp al energiilor, al pulsiunilor, al instinctelor, conflictele de tip generațional și (i)rezolvările lor, presiunile comunității (Vecina din Lorca e gândită aici ca un personaj colectiv, scena pare mereu supravegheată etc.), sentimentul acut al alienării (brațul acesta nu este al meu, ci al familiei mele, al fraților mei morți…).
Jocul actorilor este precis, concentrat, specific rigorilor de tip brechtian, dar cu explozii de energie atent controlate. Tehnologiile de scenă îi asigură mereu acel strat de obiectivitate demonstrativă, permițându-ți totuși să urmărești impecabil transpuse drafturi de stări și emoții, situații psihologice, relații. Se decupează, în special, triunghiul Mireasă (Olga Török) – Mire (Richard Hladik) – Leonardo (Gyan Ros), aflat mereu într-o ritmicitate de tip flux-reflux ce evocă discret ritmurile de flamenco pe care Lorca își construiește personajele. Multiculturalismul tematic e dublat de chiar multiculturalitatea distribuției (cu actori invitați ai altor trupe alăturându-se colegilor de la secția germană din Sibiu) și, implicit, de o diversitate a stilurilor de joc.
Tragicul, așa cum îl exersa Lorca, nu dispare. Spectacolul de la Sibiu îl conține așa cum o vitrină păstrează în ea ceva nespus de prețios. Îl admirăm în toată splendoarea lui muzeală, detașați, prin razele de lumină pe care ni le transmite, cu oglinda ei, nu fără ironie, Luna, sau în tonurile alb-negru ale vieții și ale morții ce dansează în scenă. Aplaudăm îndelung, însă nu fără o anumită tulburare: intuim că tragicul acela e încă posibil… Pacea finală, cu abandonarea cuțitelor, e doar o etapă din acest continuu flux al violențelor de tot felul, sociale și abisale, ce ne definesc… Ieșim din sala de spectacole și, în timp ce ne pierdem în înserare, înțelegem că cineva ne urmează: tradiția… Cu folclorul și cuțitele ei…
Teatrul Național „Radu Stanca” Sibiu, Secția germană – Nunta însângerată, de Federico Garcia Lorca. Regia: Hunor Horvath. Regia de film: Adrian Sitaru. Scenografie: Elöd Golicza. Costume: Zsofia Gabor. Coregraf: Árpád Könczei. Asistenți coregrafie: Julcsi Ádám, Endre Melles. Muzica originală: Andrei Dinescu. Compozitor și corepetitor: Tamás Kolozsi. Light design: Cristian Niculescu. Maestru de cor: Melinda Martha Samson. Operator Video: Toma Hurduc, Laura Brumă. Asistent Lighting design: Andrei Ignat. Subtitrare: Antonia Mureșan. Video design: Dan Basu. Foto: Andrei Văleanu. Manager proiect: Daria Ciobanu. Distribuția:Leonardo: Gyan Ros; Mireasa: Olga Török; Mirele: Richard Hladik; Mama: Johanna Adam; Tatăl miresei: Daniel Bucher; Soția lui Leonardo: Fabiola Petri; Soacra: Fatma Mohamed; Vecina: Emöke Boldizsar; Servitoarea: Eva Frățilă; Femei, vecinele: Serenela Mureșan, Cristina Stoleriu; Fete, țesătoarele: Arina Ioana Trif, Veronica Arizancu, Cristina Ragos; Bărbații: Patrick Imbrescu, Viorel Rață, Alexandru Malaicu; Maestru de ceremonii: Daniel Plier; Moartea: Isabela Haiduc & Malena Silberschmidt; Luna: Mihai Mocanu; Actori stagiari: Laura Harre, Kira Schmudlach. Clarinet: Bogdan Paculea. Orgă: Răzvan Grecu. Taragot: Androne Mugur. Data vizionării: 14 martie 2025
