Călin Ciobotari
Săptămâna trecută, s-a retras definitiv de pe scena acestei lumi unu dintre marii actori ai Iașului, inconfundabilul, irepetabilul Petru Ciubotaru. În cele ce urmează, redăm fragmente dintr-un amplu interviu pe care îl realizam cu maestrul în urmă cu un deceniu. La vremea aceea, don Petrică, deși atinsese 70 de ani, părea că se reinventează ca artist. Plin de vervă, creativ, pus pe șotii, își trăia cea de-a treia sau a patra tinerețe… Să recitim și să nu uităm, deși uneori pare că uitarea este însăși esența teatrului… (Călin Ciobotari)
Călin Ciobotari: Să vorbim despre debutul dvs. ieşean?
Petru Ciubotaru: Am debutat cu Jeff, din „Jocul de-a vacanţa”. Debuta cu mine Violeta Popescu, din distribuţie mai făcând parte Ion Lascăr, Varga, Tuca, Liana Mărgineanu.
Relaţia cu marii actori cum funcționa? Cum evolua o astfel de relaţie?
Eu, ca şi Dionel (mă raportez mereu la Dionel, cu care am avut multe drumuri comune), îi iubeam enorm pe marii actori şi simţeam cum, la rândul lor, ne iubesc şi ei. Oricum, era o relaţie foarte specială. Când veneai într-un teatru cu asemenea corifei, când te întâlneai cu câte unul, te lipeai de perete de atâta respect. Acum te dau jos ăştia tineri, care-s foarte grăbiţi. Le spuneai „Bună ziua”, ei îţi răspundeau, lăsându-ţi impresia că nici nu te văd. Dar te urmăreau foarte atent, chiar şi în spectacolele în care nu jucai alături de ei. Căci veneau cu religiozitate la toate spectacolele, nu exista să nu vină. În fiecare seară, pentru că actorii nu mergeau în altă parte. Aşa că, de la un timp, în afară de „Bună ziua” îi auzeai că te întreabă: „Ce mai faci?”.
Aşadar începeai să exişti…
Da, era un început. După alte câteva luni, îţi spunea: „Uite, te-am văzut acolo-n aia, da’ să ştii că mă gândesc, n-ar fi mai bine ca în momentul ăla, să faci în sensul celălalt?”. Ei, de-abia atunci începeai să exişti, mă-nţelegi? Îţi ridicau nişte probleme care unora li se pot părea… De exemplu, te întrebau de ce treci pe scenă din partea aia şi nu din cealaltă. Şi tot el îţi explica: „Faci bine că treci, da’ nu se vede de ce treci. În mersul tău, în pornirea şi în sosirea ta, nu se vede de ce faci asta”.
Actorii citeau în anii aceia?
O, dar erau actori culţi, vorbitori de limbi străine, ce mai, doctori în domeniul lor. Adică, dacă vedeai pe unul jucând un Shakespeare, puteai fi sigur că are în spate zeci şi zeci de studii pe tema asta. Uite, Miluţă, despre care se tot spune că „actor popular” în sus, „actor popular” în jos, era de o cultură teatrală extraordinară, îşi traducea singur piesele, ştia la perfecţie franceză şi germană, mergea în Europa, vedea ce se joacă acolo, aducea piese noi pe care le înscena la Iaşi. Erau, Căline, oameni eleganţi din toate punctele de vedere, şi pe dinafară şi pe dinăuntru. (…)
„L-am jucat pe Creangă la toate cele trei vârste”
Mi-aţi lăsat mereu impresia că sunteţi un actor de regizor. Nu prea vă văd genul care să facă nazuri în faţa directorilor de scenă. În ce relaţii aţi fost, totuşi, cu această curioasă specie umană numită „regizorul”?
Şansa vieţii mele au fost regizorii! Sunt, într-adevăr, un actor de regizor. Fără regizor, îmi dai drumul în spaţiu şi mă pierd. Am nevoie de un control exterior în care să cred şi care să creadă în mine. Am avut şansa să lucrez cu regizori mari. În primul rând, Cătălina Buzoianu, cu Dan Nasta, cu Finţi, în timpul facultăţii. Mi-o amintesc pe Cătălina, ca regizor era un zbir şi e mare păcat că nu a mai montat la Iaşi. De ce? Nu vreau să deschid această dureroasă paranteză. Pot spune doar că s-a făcut atunci o mare greşeală, necreându-i-se toate condiţiile şi nelăsându-se deschisă o uşă prin care s-ar fi putut reîntoarce… Şi faptul că nu s-a reîntors la Iaşi a fost marea dramă a noastră, a echipei de actori care a lucrat cu ea. În afară de „Adela”, am jucat în toate spectacolele Cătălinei. În orice caz, la fiecare am găsit câte ceva care să-mi fie util pe mai departe. Uite, îi datorez mult lui Ovidiu Lazăr; dacă sunt acum îndrăgostit de Cehov, dacă simt o nevoie turbată de a juca Cehov, se datorează lui Lazăr.
Relaţiile dumneavoastră cu critica de teatru cum au decurs?
Dacă aş pune în balanţă aprecierile şi criticile, cred că ar cântări mai mult aprecierile, însă trebuie să recunosc că nu m-am condiţionat foarte tare de lucrurile astea.
Deci v-a durut în cot! (râdem – C.C.)
Nu, nu aşa! Eu sunt om care m-am îndoit foarte mult de mine şi mă îndoiesc în continuare. Sunt un om care nu mă plac. Nu mă plac când mă aud la radio, nu mă plac când mă văd la televizor. Pe bună dreptate, îmi găsesc o sumedenie de defecte. Aşa încât nu m-au afectat lucrurile negative care se scriau despre mine. Uite, aveam impresia că Paiu (Constantin Paiu – C.C.) nu m-a plăcut pe mine ca actor. I-am şi destăinuit impresia asta a mea. „Cum să nu te plac, măi Petrică?!”, mi-a replicat.
Auzise că aţi făcut box în tinereţe…
Ei, de box am uitat complet de pe la şaptesprezece ani. Şi Paiu a început să-mi enumere toate cronicile în care mă lăudase. Am verificat şi, într-adevăr, aşa era. Aveam eu impresia asta. Dacă te cantonezi şi tinzi să depinzi de chestia asta nu e bine, îţi dăunează. Ştiam că Valentin Silvestru mă iubeşte. Da, dar el mă iubea chiar criticându-mă. Orice critică a lui, fie scrisă, fie rostită, era o mare lecţie de teatru, era o baie de cultură, un contact din care nu aveai decât de câştigat. Tot aşa era Nicolae Barbu, un om care îţi spunea de ce nu a fost bine. Apropo de certa ta apetenţă către critică teatrală, îţi voi face un reproş, din punctul meu de vedere… (…)
Aș vrea să vorbim despre rolurile pe care le consideraţi esenţiale în devenirea dumneavoastră actoricească.
Încep prin a recunoaşte că viaţa teatrală m-a răsfăţat. L-am jucat pe Creangă la toate cele trei vârste, ceea ce e o chestie performantă; înainte, spectacolul se punea cu trei interpreţi, eu i-am suplinit pe toţi trei; cei în vârstă, care jucaseră în ’38, cu Ramadan, că, la cei treizeci şi trei de ani, dădeam mai bine în Creangă cel bătrân. Apoi, am jucat Chiriţa, am jucat Ştefan cel Mare, dar şi Iordache, în „Aceşti nebuni făţarnici”, unde Mazilu, care a venit la premiera ieşeană şi ne-a însoţit cu spectacolul în Germania, mi-a spus: „Domnule, dumneata joci Iordache exact aşa cum l-am gândit eu”. Şi, gândiţi-vă, pe Iordache îl făcea la acea oră Cotescu, la Bucureşti.
Ce fel de om era Mazilu?
Fabulos! Începea să fie în elementul lui după o anumită cantitate de alcool. În clipa aia devenea sclipitor; fără a fi o secundă sentenţios, tot ce spunea devenea pentru tine sentinţă.
În dramaturgia românească vedeţi pe cineva deasupra lui?
Nu ştiu, Băieşu are momente în care atinge regiuni foarte înalte, deşi nu cred că-l egalează pe Mazilu. Mazilu, vezi tu, are o singularitate în dramaturgie, pentru că prisma asta tragi-comică prin care priveşte el lumea era una care se potrivea foarte bine cu structura lui umană. L-am cunoscut la Piatra Neamţ, la debutul său, pe vremea când nu prea era luat în seamă, sau, în orice caz, contestat. Şi, din păcate, niciodată n-a fost pe deplin recunoscut. Doi oameni au existat în cultura noastră care l-au estimat aşa cum trebuie: marele profesor de estetică de la Institut Andrei Strihan, care a emigrat în Israel, şi Val Condurache, cel care, în revista „Arlechin”, a făcut un interviu excepţional cu Mazilu.
Un rol memorabil, Ştefan cel Mare
Bun, să revenim la prezent, căci publicul ieşean încă vă asociază cu Ştefan cel Mare din „Apus de soare”.
M-am speriat îngrozitor de tare când Eugen Todoran mi-a spus să nu mă mai rad şi să-mi las părul să crească.
De ce v-aţi speriat?
Pentru că am văzut la viaţa mea nişte interpretări ale lui Ştefan cel Mare. Uite, l-am văzut de nu ştiu câte ori pe Calboreanu, or nu mă vedeam în postura asta, nu mă vedeam acolo, sau, ca să spun aşa, nu puteam suprapune imaginea mea peste cea a lui Calboreanu. Ce m-a salvat, însă? În 2004, când era în toată ţara Anul „Ştefan cel Mare”, am recitit „Apusul de soare”. Totdeauna pentru mine sfântă a fost analiza textului. Or ăsta mi s-a părut un text destul de stufos; de altfel, unul din meritele lui Todoran a fost pieptănarea textului.
Pe mine m-au intrigat zecile de muntenisme din text, nefireşti pentru credibilitatea unei acţiuni ce se derulează în Bucovina, la Suceava.
Le-a scos, le-a scos pe toate. Am citit, deci, textul, şi m-am întrebat aşa: „Cine este Ştefan cel Mare?”.
Încă nu era „şi Sfânt”…
Nu, şi pentru mine n-a fost sfânt niciodată. Şi mi-am răspuns: „Este un om bătrân, bolnav, care chiar îşi simte aproape sfârşitul, care şi-a gospodărit temeinic ograda, cu multe încercări. Şi acum, în ultimele lui clipe, trebuie să facă în aşa fel încât sălaşul acesta al lui să dăinuiască şi după moarte. Trebuie să pună ordine în lucruri”. Îl vedeam îmbrăcat ca un ţăran din Bucovina, în haine albe, curate, pe care şi le schimbă numai când îşi face testamentul, nu pentru el, ci pentru că însemnele astea contează pentru ceilalţi. De asta nici nu mi-am pus niciodată coroana pe cap, n-am pus mâna pe sabie decât când l-am pedepsit pe Ulea. Începând să lucrez la rol, mi-am dat seama că trebuie să înlătur orice fel de retorică, orice grandilocvenţă. Nu astea erau argumentele unui om de geniu, un om ce are din plin responsabilitatea oamenilor pe care-i păstoreşte de 47 de ani, profund credincios. Toate aceste coordonate m-au ghidat în construirea rolului.
Coincideau ele cu viziunea lui Todoran asupra personajului?
Da, ne-am împăcat extraordinar. I-am spus tot ce credeam, iar el e genul de regizor care lucrează ireproşabil cu actorul. E riguros, minuţios, profund. „Cum s-a făcut de-a rămas Catinca fată bătrână” s-a jucat la Iaşi doisprezece ani şi cinci luni, o mie cinci sute şaizeci de spectacole, un număr record în teatrul românesc. Marele spectacol al Despinei… Şi-al meu, singurul partener care a rezistat doisprezece ani în distribuţie. Todoran a mai pus „Robespier”-ul lui Astaloş, „Preferam să mor de râs” al lui Nelu Ionescu şi „Apus de soare”. Un regizor remarcabil.
Directorul artistic Petru Ciubotaru
Între 1993 şi 1997, aţi fost director adjunct al Teatrului Naţional Iaşi. Cum v-aţi simţit în postura asta?
Trei luni şi jumătate am fost şi director general, cu delegaţie. La vremea aceea mi se părea că aş avea o înclinaţie spre management. Nu ştiam, în schimb, cât de mult poate să afecteze latura asta administrativă profesia de actor, pentru că sunt precum două săbii care nu încap în aceeaşi teacă. Bineînţeles, spun asta raportat la mine, pentru alţii poate nu există asemenea problemă. Pentru mine direcţia unui teatru seamănă cu o luptă în tranşee. Acolo stai tot timpul, acolo faci pe tine, acolo mănânci, acolo dormi, acolo te mănâncă păduchii, acolo faci marea camaraderie. Cred că unul dintre cele mai frumoase lucruri din lume este camaraderia bărbaţilor în tranşee. Sentimentul că trebuie să-l cari pe celălalt în spinare, că nu trebuie să-l laşi acolo.
Aţi cărat pe mulţi în spinare?
Da, am cărat! După cum, nu pot să neg, am fost, la rândul meu, cărat. Am fost cărat de marii actori, cărora le sunt profund îndatorat. Şi le doresc actorilor tineri să nu le lipsească bucuria de a-l privi pe celălalt. Vă spuneam că am avut în ce mă priveşte mari îndoieli; am fost, însă, mereu complementat de bucuria de a-i privi pe ceilalţi. Un spectacol în care celălalt este admirabil constituie pentru mine o baie de sănătate. Zile şi nopţi, de bucurie, nu mai sunt om. (…)
„Eu cred că Teatrul se va întoarce la teatru”
Pe finalul discuţiei noastre, cum vedeţi dumneavoastră viitorul Teatrului Naţional?
Eu cred că Teatrul se va întoarce la teatru.
Să înţeleg că în momentul actual nu este întors la teatru?
Nu! Bine, sunt şi condiţii obiective, cum ar fi lipsa sălii mari, deşi credinţa mea e că teatrul se poate juca oriunde. E însă un argument de ordin spiritual, pentru că Sala asta a noastră îţi oferă, îţi conferă ceva. Cred în lucrurile clasice, îmi repet rolurile, de exemplu, pe muzică de tip clasic. Tot aşa cred în întoarcerea la cuvânt. Văd aici, în biblioteca ta, o carte de Anton Dumitriu; Dumitriu avea o exegeză asupra acelui „La început a fost Cuvântul”, interpretând Cuvântul în sens de cunoaştere, adică de la cunoaştere pleacă totul. Trebuie, în teatru, să ne întoarcem la cuvânt. Uite, piesa ta („Iov şi salubrizarea”, în care Petru Ciubotaru face rolul Diavolului – C.C.) e o piesă bună pentru că are drept piloni cuvintele. Conflictele, personajele, situaţiile nu pot funcţiona dacă nu găseşti cuvântul potrivit. Poezia genială este poezia cuvintelor potrivite. De aceea sunt intraductibili unii poeţi. Găseşti rimă, găseşti ritm, dar îţi vine foarte greu să găseşti cuvântul acela… Acela şi nu altul…
