Călin Ciobotari
Încep prin a spune deschis că textul lui Matei Vișniec, Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama, este unadintre cele mai frumoase piese pe care le-am văzut montate, în ultimii ani, în teatrele pentru copii din România. Are acel amestec rar și prețios de simplitate, fluență și adâncime care anunță, de obicei, textele cu potențial de clasicizare. E scrisă cu inteligență dramaturgică, dar și cu o sensibilitate care iese din arealul artei, respirând în sfera mai largă a umanului sau, mai bine zis, a umanismului.
Povestea este una frapant de familiară: trei copii, crescuți de bunică, părinții plecați la muncă în străinătate, casa ce trebuie terminată, cadourile ce nu mai reușesc să suplinească absența, dorul, distanța. Scenariul este lesne recognoscibil într-o țară cu câteva milioane de locuitori porniți într-un „exil” economic modern și perfid. Sociologic, tema este aproape epuizată. Teatral, însă, ea a fost (încă) arareori abordată, prioritar sub formă de teatru documentar. Jurnalistul Matei Vișniec simte urgența subiectului și îl predă dramaturgului Matei Vișniec, acesta din urmă construind o superbă parabolă despre sistemul nostru „solar”, despre „acasă”, despre frânturi de timp ce nu vor mai putea fi niciodată și nicicum răscumpărate. Tocmai în acest peisaj familiar, dramaturgul introduce Străinul absolut, extraterestrul. Doar cineva din afară ne poate vindeca de ceea ce am devenit. Doar trans-omenescul mai poate salva omenescul, predându-i una dintre lecțiile cosmice, de dincolo de bine și de rău…
Fundalul poveștii este o duioșie infinită, atât de concretă încât aproape că o asumi ca pe un personaj. Vișniec manevrează cu abilitate metaforele, acțiunile, replicile, întâmplările din microuniversul (contrapus universului din care vine extraterestrul) celor trei copii și al bunicii lor, lume în care cățelul și pisica devin egali în drepturi ai omenescului; rezultăun excelent joc la dublu din perspectiva adresabilității; e dificil să decizi cine are satisfacții de spectator mai mari: copiii sau adulții care i-au adus la teatru.
Regizorul Ioan Brancu, în montarea sa de la Suceava, înțelege această dublă miză. Lectura sa subliniază corect nodurile dramatice ale textului și metaforele (textuale și vizuale) pe care dramaturgul le propune. Recompune camera copiilor, așează în dialog diferite ingrediente teatrale (muzică, lumini, elemente video) și se concentrează pe o transmitere cât mai clară a mesajului atât de profund al piesei. Lucrurile se împotmolesc, însă, exact în zona care pretindea o soluție majoră. Așa cum, bunăoară, montarea Livezii cehoviene presupune o soluție pentru reprezentarea scenică a livezii, tot așa o punere în scenă a piesei lui Vișniec cere o rezolvare elegantă și percutantă a extraterestrului, ființă de pe altă planetă care, în mod misterios, ajunge în dormitorul copiilor. Soluția găsită de Brancu și de scenografa Ana Maria Condruz funcționează cumva împotriva spectacolului. La limita kitsch-ului, cele două ipostaze în care ne este reprezentat extraterestrul (în două faze ale evoluției lui) aduc deservicii majore frumuseții în sine a montării, subminând-o estetic și conceptual.
În general, muzica lui Cári Tibor, foarte bine susținută vocal de actorii suceveni, contribuie la decuparea unui anumit tip de atmosferă, dinamizând scenele și delimitând capitole ale narațiunii. Există, însă, și câteva pasaje redundant-festivaliere, ce par dintr-o altă poveste decât cea a prezentului. Light design-ul lui Lucian Moga coexistă productiv cu video design-ul lui Andrei Cozlac: luminozități cosmice, mișcări planetare, flash-uri din trecut (alterate în ziua în care am vizionat spectacolul de o defecțiune tehnică), dar și verdele crud al copilăriei, așa cum îl conține o grădină a bunicilor prin care mișună nenumărate ființe.
Foarte buni actorii suceveni. Cristina Florea, Horia Butnaru și Clara Popadiuc propun atât de credibil tipologii de copii, încâtproduc firesc convenții în care intri fără ezitare. Atitudini corporale și mișcări atent studiate, arsenalul de bosumflări/ naivități/ extazieri copilărești savuros reliefat, relații bine așezate scenic – sunt tot atâtea soluții pentru un trio (Eliza-Adrian-Manuela) reușit. În rolul Bunicii, Adrian Amurăriței compune o bunică bucovineană, în care basmaua țărănească și oboseala existențială nu obturează o anume melancolie și o poeticitate arhaică a personajului. În fine, Cosmin Panaite și Cătălin Ștefan Mândru sunt savuroși în rolurile Câinelui Lulu și Pisicii Kity, pe care, nu fără ironie, le exploatează în diferite registre.
Finalul piesei lui Matei Vișniec este unul fericit. Mama se întoarce acasă, iar îmbrățișarea ei acoperă neantul ce stătea la pândă. Sentimentul cu care, însă, adultul iese din sala de spectacole este unul ambiguu: o amărăciune latentă te va urmări, ca o tandră Erinie, până la finalul zilei, sau poate chiar mai mult. Cum să avem mai multă grijă de valoroșii „bulgări de timp”? Mai putem repara ceva sau este deja prea târziu?
Teatrul Municipal „Matei Vișniec” Suceava – Extraterestrul care își dorea ca amintire o pijama, de Matei Vișniec. Regia: Iona Brancu. Scenografia: Ana Maria Condruz. Video design: Andrei Cozlac. Coregrafia: Andreea Duță. Muzică: Cári Tibor. Light design: Lucian Moga. Distribuția: Cristina Florea, Horia Butnaru, Clara Popadiuc, Răzvan Bănuț, Alexandru Marin, Diana Lazăr, Delu Lucaci, Cosmin Panaite, Cătălin Ștefan Mândru, Bogdan Amurăriței. Data vizionării: 19 mai 2019.
