Călin CIOBOTARI în dialog cu Constantin SIMIRAD
Interviul de mai jos i l-am luat lui Constantin Simirad în 2007, la Casa Pogor. Fostul primar al Iașului tocmai se întorsese din Cuba, unde fusese ambasador. Între timp, se apucase și de literatură, încercând din răsputeri să se redefinească printr-un destul de discutabil nou profil cultural. Am păstrat toate elementele de actualitate ieșeană de la momentul dialogului, unele fiind de un pitoresc aparte. (Călin Ciobotari)
Călin CIOBOTARI: Domnule Simirad, primar – ambasador – scriitor. O axă care ar putea părea ciudată foarte multă lume. Cum o comentaţi?
Constantin SIMIRAD: La ce aţi enumerat mai sus, aş mai adăuga profesia mea de bază, profesor universitar la Universitatea Tehnică „Gh.Asachi”. Cum să comentez?! Aş spune că sunt preocupări apărute în anumite conjuncturi. În nici un caz nu a fost intenţia mea să am activitate pe atâtea direcţii. Viaţa te pune însă în situaţia de a face lucruri pe care nu te gândeşti că ai să le faci vreodată. Aşa încât, în politică am intrat dintr-o joacă. Nu eram deloc convins că voi ajunge primar; intrasem în politică pentru a aduce cât mai multe voturi la Convenţia Democrată. Când am văzut că am ieşit primar, am fost disperat. Cei din jurul meu erau bucuroşi, în timp ce eu eram disperat pentru că îmi dădeam seama ce sarcină uriaşă mă aşteaptă în următorii ani. Sigur, m-am descurcat, aşa cum m-am descurcat şi pe alte direcţii.
„M-am apucat deci să scriu din nevoia aceasta de a fi liber”
C.C.: Primele proze când le-aţi „comis”?
C.S.: Primele proze le-am scris din necesitatea de a fi puţin liber. După ce am devenit primar, telefonul meu a devenit, la rândul său, public. Foarte multă lume îmi telefona şi îmi spunea: „Dom’ primar eu v-am ales!”. Din acel moment eu nu mai eram şef, ci aveam o obligaţie. Fiind supus tuturor ieşenilor, nu mai puteam să simt libertatea. M-am apucat deci să scriu din nevoia aceasta de a fi liber. Să pot face ce vreau cu un personaj sau altul, să-l ridic în slăvi, sau să-l izbesc în cel mai mizerabil noroi.
C.C.: Păi nu puteaţi face lucruri precum acestea în realitate? Cam cum se procedează azi…
C.S.: Nu, pentru că omul nu este o bucată de plastilină pe care să o modelezi cum vrei. Omul are personalitatea lui, şi, aş spune, este de neschimbat. Cel care încearcă să transforme un om, să-l facă să accepte principiile, ideile lui, cred că va eşua.
C.C.: Să înţeleg că dacă n-ar fi existat primarul Simirad, n-ar mai fi existat scriitorul Simirad?
C.S.: Cu siguranţă. Ca profesor universitar, aveam libertatea totală de a-mi organiza cursurile, de a alege metodele pe care le consideram cele mai accesibile; ca primar, lucrurile n-au stat deloc aşa.
„Eram de foarte multe ori stresat, necăjit chiar şi atunci când mă apucam să scriu, rezultatul era o piesă tristă”
C.C.: Mi s-a părut, citind prozele Dvs., că sunt decupaje din realitate. Cum procedaţi de fapt? Luaţi faptul real şi-l îmbrăcaţi prozaic?
C.S.: Nu. Cred că primul care m-a ghicit a fost Val Condurache. La început, el a crezut că preiau întâmplări din realitatea şi le pun pe hârtie. Sigur, unele proze pleacă de la realitate, dar dacă am compara lucrul real cu ceea ce scriu eu, am observa că asemănările sunt foarte mici. De pildă Iguana neagră, cartea recent lansată. Eu am văzut iguana, am studiat-o şi mi-am imaginat o mică poveste.
C.C.: În multe din prozele Dvs. există umor, după cum şi Dvs. sunteţi considerat un om cu simţ al umorului. Cât de mult v-a ajutat umorul în viaţă?
C.S.: Sigur, aş fi fost capabil de un umor mult mai consistent în scrierile mele. Din păcate, nu aveam întotdeauna dispoziţia spre asemenea picanterii. Eram de foarte multe ori stresat, necăjit chiar şi atunci când mă apucam să scriu, rezultatul era o piesă tristă. Când aveam bună dispoziţie, când mă trezeam dimineaţa şi vedeam soarele acela cubanez dând o lumină nemaipomenită, cum nu poţi găsi în altă parte, eram capabil să elaborez o proză cu mai mult umor.
„Eu cred că Fidel Castro a fost un om foarte inteligent, lăsând aceste supape care să descarce presiunea existentă în societate”
C.C.: Cum vi s-a părut Cuba din punct de vedere cultural? Bănuiesc că aţi fost invitat, ca ambasador, pe la diferite evenimente de gen.
C.S.: Sigur, Cuba are o viaţă culturală destul de intensă şi, aş spune eu, chiar de calitate. Nu trebuie însă să scoatem din ecuaţie acea tendinţă care s-a manifestat şi la noi, de la Dobrogeanu-Gherea încoace: caracterul de osana al tuturor operelor literare. Asta nu înseamnă că foarte mulţi scriitori cubanezi nu scriu în reviste dizidente din Maiami, fără să suporte consecinţe.
C.C.: Deci nu există o cenzură foarte riguroasă.
C.S.: Eu cred că Fidel Castro a fost un om foarte inteligent, lăsând aceste supape care să descarce presiunea existentă în societate. Asta spre deosebire de Ceauşescu, unde se închiseseră toate supapele, toate robinetele. Presiunea se acumula în cazan, până când cazanul a explodat.
C.C.: Am putea vorbi atunci despre un comunism mai „uman” în Cuba?
C.S.: Nu, mai uman era la noi. Cubanezii au o viaţă mult mai dură decât am avut-o noi. Legislaţia în Cuba este extrem de opresivă. Spre exemplu: un om condamnat la puşcărie pentru că prezenta un „potenţial pericol”. Omul nu făcuse nimic şi i se dădeau 20 de ani închisoare pentru că ar fi putut face ceva. De asemenea, dacă facem o analiză în profunzime a celor două situaţii, de la noi şi din Cuba, vom vedea că din punct de vedere economic, românii au fost mult mai favorizaţi, în timp ce din punct de vedere politic, avantajul a fost al cubanezilor.
C.C.: Totuşi, cum se explică nimbul acesta de legendă pe care îl are Fidel Castro în rândul cubanezilor, şi nu numai?
C.S.: Castro a procedat foarte inteligent: a canalizat întreaga ură a cubanezilor către Statele Unite şi către Uniunea Europeană. Avem deci de-a face cu o politică xenofobă, una dintre cele mai primitive reacţii umane. Îi transformă pe oameni în rasişti de ultimă categorie. Politica aceasta xenofobă a făcut ca poporul cubanez să pună viaţa grea pe care o duce pe seama blocajului impus de SUA şi a lacheilor lor care fac parte din UE. Se pare că a avut priză metoda aceasta. Dacă vă aduceţi aminte, în perioada evenimentelor din Cehoslovacia, când Ceauşescu era naţionalist şi spunea că nu vom permite ca pe teritoriul României să vină trupe străine, a avut un foarte mare succes. Eram profesor la Dorohoi. Vreau să vă spun că răguşisem strigând „Ceauşescu”, tocmai pentru că reuşise să trezească în mine un patriotism foarte puternic. Era un sentiment sincer, pe care nu credeam că-l am.
C.C.: Şi nu vă imputaţi asemenea sentimente.
C.S.: Nu, pentru acel moment nu. Pentru că auzeam tancurile la Herza, vedeam tancurile de la Botoşani care se înţepeneau şi nu reuşeau să ajungă la destinaţie, eram puţin disperat şi chiar pregătit să lupt pentru a stopa o eventuală invazie rusească.
C.C.: Cu Fidel Castro v-aţi întâlnit vreodată?
C.S.: Sigur, de mai multe ori, însă nu în mod direct.
C.C.: Cum l-aţi descrie ca personaj?
C.S.: L-am cunoscut mai degrabă pe fratele său, Ramon, cu care am fost chiar în relaţii amicale. Acest om m-a impresionat prin simplitatea şi prin voinţa de bine pe care a arătat-o. Ramon probabil că nu are aceleaşi trăsături ca şi fratele său. Fidel pentru mine constituia un subiect tabu, atâta timp cât a fost ambasador. Nu-mi puteam permite să scriu.
C.C.: Dar acum, dacă l-aţi ipostazia într-un personaj de-al Dvs., ar fi unul pozitiv sau negativ?
C.S.: Dacă aş scrie acum despre el, aş face-o în cunoştinţă de cauză şi poate că n-aş fi cu el mult mai sever decât faţă de Ceauşescu. Deşi, sigur, sunt doi dictatori care un timp au crezut în ceea ce fac.
„Jurnalul meu, dacă se va scrie, cred că nu va fi în viitorul imediat. Am o mulţime de material, însă nu ştiu interesul care ar putea să provoace un regim care va cădea în curând”
C.C.: Ce spuneţi, domnule Simirad, în viitor sunt şanse să găsim prin librării un Jurnal cubanez semnat de Dvs.?
C.S.: Nu cred că sunt şanse. Jurnalul meu, dacă se va scrie, cred că nu va fi în viitorul imediat. Am o mulţime de material, însă nu ştiu interesul care ar putea să provoace un regim care va cădea în curând.
C.C.: Sunt mulţi nostalgici în România, care ar gusta aşa ceva.
C.S.: În felul în care l-aş prezenta eu, cred că nu le-ar conveni deloc. De altfel, în Prelegerea mea de la Pogor, am prezentat fapte din Cuba deloc favorabile comunismului de acolo. Cuba prezintă interes din perspectiva turismului, dansului, exotismului.
C.C.: Cum sunt cubanezele?
C.S.: Sunt frumoase până la o anumită vârstă. Este un melanj, un metisaj între africani şi latino-americani. Cuba e născută din căsătoria Spaniei cu Africa, dar au generat anumite trăsături plăcute. După o anumită vârstă femeile devin mai puţin atractive, ca în cazul tuturor ţărilor socialiste (ucraineni, ruşi): nu se îngrijesc de ele, nu fac sport, se dedică familiei.
„Iaşul e un fel de Mecca a ortodoxiei române”
C.C. Cum aţi regăsit Iaşul?
C.S.: Aproape neschimbat. Ce m-a impresionat cel mai mult au fost semafoarele care-au apărut.
C.C.: Dar ceva negativ?
C.S.: Aglomeraţia în trafic e cea mai neplăcută problemă a Iaşului, mai ales că în viitor numărul automobilelor se va dubla. Iaşul este un oraş vechi, nu are străzi largi, bine croite, deci vom avea o mare problemă.
C.C.: Dar Iaşul cultural?
C.S.: Am regăsit aceiaşi efervescenţă pe care o ştiam. Părerea mea este că în asta constă punctul forte al oraşului nostru. Nu excelăm prin altceva. Nu avem o industrie competitivă, de nivel european. Nu avem o bază pentru turism acceptabilă, deşi sunt foarte multe obiective turistice; promovarea este deficitară. În schimb, avem un centru universitar de prestigiu şi o viaţă culturală vivace.
C.C.: Ce se întâmplă la Ateneul din Tătăraşi? E, oarecum, producţia Dvs.
C.S.: Am lăsat un fel de testament în privinţa Ateneului. Intenţia mea era să aibă funcţiile pe care le-a avut după Marea Unire. Să asimilăm ce e mai bun în lume şi să ne expunem ce avem mai bun.
C.C.: Consideraţi că „testamentul” de care vorbiţi a fost încălcat?
C.S.: Părerea mea este că nu, însă cea ce a deranjat pe mulţi a fost poate nerespectarea sentimentului religios puternic pe care îl au ieşenii. Iaşul e un fel de Mecca a ortodoxiei române. E nevoie deci de mai multă atenţie pentru a nu leza sentimentele religioase. În rest, părerea mea e că acolo există o activitate foarte dinamică.
C.C.: Trebuie înlocuit actualul director, Benoît Vitse?
C.S.: La început credeam că da. După piesa aceea. Acum înclin să cred că nu. Eu am o frică, poate nejustificată, că Ateneul se poate transforma într-o crâşmă, într-o „bombă” de cartier. Interesele financiare sunt foarte mari şi există acest risc. Benoît a fost o garanţie că aşa ceva nu o să se întâmple. Din punctul acesta de vedere el s-a achitat excepţional. Ştiam ce muncă a făcut la Centrul Cultural Francez, e un bun manager, are relaţii peste tot în lume. Părerea mea e că Vitse ar trebui păstrat la Ateneul Tătăraşi şi poate nu el ar trebui să ne mulţumească pentru asta, ci noi ar trebui să-i mulţumim. Cu o condiţie: să fie mult mai atent. Nu este cenzură. Am fost peste tot în lume şi am respectat religiile diferite mie. Oamenii sunt sensibili. Când te duci la ei acasă e bine să respecţi aceste sensibilităţi.
„Aş vrea să le transmit ieşenilor că oraşul acesta are resurse însemnate pentru a avea un cuvânt de spus în cultura Europei, după cum resurse însemnate are şi pentru a avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte economia Europei. Depinde doar de noi…”
C.C.: Domnule Simirad, vă propun acum, pe final, un fel de joc. Vă dau un nume şi Dvs. spuneţi două trei cuvinte despre acea persoană.
C.S.: De acord!
C.C.: Gheorghe Nichita…
C.S.: Un primar care se străduieşte să dirijeze un oraş extrem de greu de dirijat.
C.C.: Mircea Geoană…
C.S.: Are resurse şi învaţă de mers; mai are însă de învăţat.
C.C.: Varujan Vosganian…
C.S.: O mască!
C.C.: Relu Fenechiu…
C.S.: Nu-l cunosc prea bine, dar cred că face prea mult pe gigolo.
C.C.: Nicuşor Păduraru…
C.S.: Nu-l cunosc!
C.C.: Ion Iliescu…
C.S.: Un politician care va constitui un manual pentru toţi politicienii români.
C.C.: Traian Băsescu…
C.S.: Un om care are o inteligenţă nativă ieşită din comun; şi carismă din plin.
C.C.: Gigi Becali…
C.S.: Un om peste care a dat norocul chior şi probabil că nu-i mai ajung banii; vrea notorietate.
C.C.: Vanghelie…
C.S.: Un om care pare a fi crescut mai mult pe bulevard şi mai puţin prin şcoli.
C.C.: Adrian Năstase… Să nu-mi răspundeţi, vă rog, că e un mare colecţionar de artă!
C.S.: Un ins care a crezut că toţi cei care îl linguşesc îi sunt prieteni.
C.C.: Un mesaj pentru ieşeni, în contextul apropiatei europenizări.
C.S.: Aş vrea să le transmit ieşenilor că oraşul acesta are resurse însemnate pentru a avea un cuvânt de spus în cultura Europei, după cum resurse însemnate are şi pentru a avea un cuvânt de spus în ceea ce priveşte economia Europei. Depinde doar de noi…
