George Banu
Le Grand Palais e un loc de expozitii reputat pe Champs Elysées, vecin cu celebrul pod Alexandru III si Domul Invalizilor. Construit in 1900 pentru Expozitia Universala cind Europa si Parisul mai erau inca centrul lumii, aici s-a lansat acum citiva ani ciclul Monumenta ce se asocia gustului generalizat pentru „formatul mare” in artele plastice. Supradimensionat si excesiv, asemeni spectacolelor – fluviusemnate de Brook, Mnouchkine, Wilson, Stein sau Jan Fabre. La Grand Palais s-a revelat Anselm Kiefer ca artiste epic, unic si „monumental”. De aceea, invitat la vernisajul recent, Pour Paul Celan, fara a consulta atent informatiile, e drept scrise minuscul, m-am indreptat gresit spre acelasi loc unde îi resimtisem suflul. In realitate eram convocati la versiunea „efemera” a celebrului Grand Palais…pe Champ de Mars, linga Turnul Eiffel. Abandonul, intr-un prim moment, m-a tentat, dar un taxi, aparut prin surpriza, l-a evitat. Concurs de circumstante propice revelatiei pe care am trait-o.
In fata Scolii Militare se inalta o structura in lemn, provizorie, de dimensiuni impozante dar care nu produce nici un impact exterior particular. Resemnat, m-am asezat la coada pentru controlul pas-ului sanitar si intrarea strajuita de un stol de tinere fete seducatoare, tentatie periculoasa pe vremurile actuale. Odata intrat, socul e însa extrem. De neuitat. In spatiul gigantic sunt expuse pinze de dimensiuni iesite din comun, pînze distribuite fara a impune un traseu, caci fiecare isi poate constitui singur calea in acest univers cosmic. Operele si specificul locului fascineaza, caci peretii translucizi permit sa le vedem împreuna cu Turnul Eiffel luminat sau Scoala militara incit arhitecturile si tablourile se „mixeaza” impur si poetic. Interiorul si exteriorul se conjuga sub ochii nostri in noaptea expozitiei lui Kiefer. Intre ele se produce o confuzie baroca: realul se ingemaneaza cu fictiunea. Doua niveluri de realitate coabiteaza si, ca in piesa lui Calderon de la Barca, Viata e vis suntem invitati sa le asumam deopotriva.
Intre pinzele gigantice, distantele sunt de asemenea enorme si, de aceea, senzatia initiala e aceea de confruntare cu o experienta unica. Experienta unui ansamblu sacru. Confruntat cu el, mi-am amintit uimirea produsa, cind la Venetia, intram in catedrala lui Tintoretto de la Scuola di San Rocco: vedeam nu o opera, ci patrundeam intr-o lume, intr-un univers. Formatul mare al operelor reunite isi are drept corolar inscrierea intr-un ansamblu. Ele nu sunt unice, ci reunite. Efectul „oceanic” de aici provine, din asocierea acestor pinze ce se constitue intr-o familie comunitara, fiecare fiind solitara dar participînd totodata la o retea colectiva. Ea ne permite sa calatorim de la una la alta fara a ne rataci. Aceasta e legea ansamblului. Libertatea voiajului si fascinatia operelor reunite.
Ansamblui ne confrunta cu un univers. Si, privindu-l pe cel propus de Kiefer, mi l-am amintit pe Goya si teribila Camera a surdului caci ca si acolo Kiefer ne confrunta cu o constiinta tragica, cu un naufragiu general. Dincolo de o opera singulara, reunirea lor se constitue intr-o comuniune cu geografia ei proprie. Ansamblul confirma un aforism al lui Brancusi: „drumul de la o opera la alta e o opera”. La Kiefer de asemeni, ne construim drumul alegind… circulînd… revenind.
Pinzele lui Kiefer produc un efect de dezolare violenta, de distrugere intensa, de abis al suferintei. Fara a fi inspirate direct de cataclismul razboiului ele il evoca implicit si se impun ca viziuni ale une lumi devastate. Cimpuri nesfirsite, siluete descarnate, nopti profunde …repertoriu cunoscut care parvine aici la o putere de deflagratie fara egal atît datorita dimensiunilor cît si materiei concrete, tactila, brutala. Ea atesta implicarea directa a artistului prezent prin aceste straturi cromatice, prin aceste intense aglomerari de pasta ce evoca, la alta scara, pasiunea unui Van Gogh sau Sutin. Adevarul e in materie. Materie pe care o privesc de aproape, din intimitate : ea imi confirma daruirea artistului. Artist animat de energii dezlantuite pe care le capteaza intens si comunica explicit.
Putin timp inainte vazusem retrospectiva lui Georg Baselitz de la Centrul Pompidou si, deceptionat, îi regretam subiectivitatea afisata, redusa la un expresionism abstract animat de o pulsiune teutonica. Iata « spiritul german » din care s-au nascut monstri, imi spuneam. « Somnul ratiunii »…eu, eu,eu ! La Kiefer, dimpotriva, realul nu dispare si îi percepem urmele, il recunoastem partial in ciuda tratamentului la care e supus. El persista dureros. Ca o rana generalizata si nu doar localizata. Ii identificam prezenta si îi resimtim gravitatea. Privesc aceste peisaje apocaliptice amintindu-mi de dezastre contemporane reactivate nu strict documentar, ci plastic restituite. Expozitia – un cimp de ruine, fara nimic nostalgic, ci, dimpotriva, patetic conservate.
„Formatul mare” poate fi academic sau demagogic ca in regimurile totalitare, insa, dimpotriva, poate confirma atasamentul unui artist pentru o tema sau un motiv. Dar aceasta presupune si posesia unui veritabil temperament epic. El nu se multumeste cu o banala acumulare de amanunte a caror perfectie o cauta ci se exprima intens si majestuos gratie unui torent interior. Formatul mare îi e necesar. De aceea Kiefer mi s-a parut a fi un artist wagnerian modern iar expozita sa un echivalent plastic al Tetralogiei.
Kiefer isi marturiseste atractia pentru Paul Celan consacrindu-i expozitia cu care se incheie anul 2021, an spasmodic. „Limba lui Paul Celan vine de atît de departe, dintr-o alta lume cu care noi nu ne-am confruntat, ea ajunge la noi ca limba unui extraterestru. Ne e greu sa o intelegem. Noi captam ici si colo un fragment. Noi ne agatam fara a reusi niciodata sa-i sezisam ansamblul. Am cautat sa o fac saizeci de ani . De acum incolo, scriu aceasta limba pe pinze , incercare la care ma supun ca la un rit”. In epxozitie sunt reunite pinze facute in anul 2000 si altele recente, din 2020 chiar. Un parcurs autobiografic al fascinatie Pentru Celan. Ea explica de ceKiefer nu se multumeste doar sa introduca, ici si colo, cuvinte asa cum au facut-o multi artisti a caror practica a comentat-o intr-o carte celebra Michel Butor, ci inscrie propozitii, fragmente de poeme cu o caligrafie ingrijita care prin perfectia desenului se opune vulcanicei materii plastice. Un omagiu respectuos adus artistului admirat. Privind aceste marturii atît de devastatatoare mi-am amintit ceasul de seara cînd, rue de l’Odéon, Emil Cioran imi spunea : „Celan e un mare poet. L-am admirat chiar daca nu intotdeauna l-am inteles. Dar stiu ca el e mult mai disperat ca mine”. Celan s-a sinucis, nu Cioran, nici Kiefer, dar, la amîndoi, el le-a servit de ghid pe „culmile disperarii”.
Printr-un accident a doua zi redescoperam Nuferii lui Monet de la Orangerie. Si ma refugiam in ansamblul lor senin ca intr-o oaza de consolare interioara departe de Kiefer si Celan. Extreme experiente complementare. Egal necesare.
P.S. Atractia pentru formatul mare o regasim la un pictor ca Repin, expus acum la Paris, in celebra pinza Edecarii de pe Volga sau aceea a Cazacilor de la Zaporoje care atesta implicatia artistului intr-o lupta politica sau in denuntarea unor servituti inumane. Formatul mare autentic e determinat de natura unui artist si de un angajament dincolo de arta. Azi, din pacate, el a esuat in moda unanima.
