Radioul este fascinant, atât pentru noi, cei de la microfon sau de la pupitrul tehnic, dar pentru cei care ne ascultă, lăsând imaginația să deseneze poveștile și portretele, descrise în cuvinte. Radio Iași, studio teritorial în cadrul Societății Române de Radiodifuziune, are o istorie aparte, influențată de schimbările politice, sociale și culturale din această regiune, care a fost întotdeauna o graniță complicată între est și vest. Personalități importante, culturale și din domeniul științei, au marcat prin prezența lor existența radioului nostru. Actorul Emil Coșeru, profesor la Facultatea de Teatru din cadrul Universității Naționale de Arte „George Enescu” din Iași, așează Radio Iași între locurile sale de suflet. (Ioana Soreanu)
Ioana Soreanu: Din punctul dvs. de vedere, având în vedere realitatea de astăzi, actualul context politic și social și evoluția tehnologiei, care este viitorul Radioului ca promotor al valorilor culturale?
Emil Coșeru: Să ți-o spun pe aia dreaptă, la noi nu prea poți vorbi despre viitor. Nu știu dacă, în România prezentului, există vreun director de televiziune sau radio care să nu aibă un angajament politic. Ceea ce este destul de periculos, călcăm pe nisip fierbinte cu acest subiect. Au fost scandaluri foarte mari de-a lungul vremii, în care directorii erau acuzați că făceau jocurile politice ale partidelor. Cel mai grav mi se pare că, de foarte multe ori, la televizor și la radio nu se spune adevărul. Adevărul e ascuns. Aș vrea să știu, dom’le, ce se întâmplă, ce scrie New York Times, ce se întâmplă în America la ora actuală. Nu se de nimic pe post. Aș vrea să știu obiectiv, spre exemplu, despre toate scandalurile care cu fermierii din întreaga Europă. Vorbesc de omul de rând, un om care-i mai citit, un om care e implicat cât de cât în agora, trebuie neapărat să știe, să cunoască, el trebuie să aleagă într-un fel toate treburile astea. „Dom’le, e bine ce face ăla, Macron sau nu e bine?”, „E bine pentru țara mea ca oamenii ăștia să fie respectați?”
Ioana Soreanu: Dacă ne referim la valorile culturale și la Radioul Public, în mod special, mai poate fi, va mai putea fi Radioul Public un promotor de valori culturale?
Emil Coșeru: Bineînțeles, cum să nu? Radioul va fi în continuare, dar depinde de fluctuația asta politică, internațională și națională. Adică, dacă ți se dă voie să faci treaba asta, dacă nu, ai să taci din gură, ai să cenzurezi și tu din știrile pe care le pregătești. Știu că se întâmplă lucrurile astea, adică să se intre peste redactor și să spună: „dom’le, aici, nu!”.
Ioana Soreanu: Nu, la Iași nu s-a întâmplat niciodată lucrul ăsta.
Emil Coșeru: Foarte bine, asta mă bucură, mă bucură din suflet lucrul ăsta.
Ioana Soreanu: Noi suntem în subordinea Parlamentului, în subordinea Parlamentului, a comisiilor de cultură și mass-media din Parlament.
Emil Coșeru: E adevărat că în momentul când intri într-un radio sau televiziune, ești legitimat să vadă cine intră, se întâmplă treaba asta.
Ioana Soreanu: Nu se întâmplă întotdeauna, ar trebui să se întâmple, dar nu se întâmplă.
Emil Coșeru: Înainte eram mereu legitimați la poartă și trebuia să se știe cine intră, pentru că primele instituții care, ferească Dumnezeu, într-o lovitură de stat, sunt ocupate sunt posturile de televiziune și radio, nu?!
„…sunt actori care știu să spună poezie și actori care nu știu”
Ioana Soreanu: Există actori de teatru minunați pe scenă, dar care nu sunt făcuți pentru teatru radiofonic. Este valabil și invers. Teatrul radiofonic, poezia la radio solicită anumite aptitudini și nu este vorba doar de voce. Despre ce mai este vorba?
Emil Coșeru: (râde) E vorba de …poezie. Și de cum simte fiecare poezia. S-o spunem pe cea dreaptă, sunt actori care știu să spună poezie și actori care nu știu. Și poezie nu înseamnă numai Eminescu, scos cel mai des la înaintare. Poezie înseamnă și Nichita Stănescu. Dacă nu știi ce e, cât de cât, despre ce-i vorba în poezia aia, nu… n-ai cum s-o înțelegi. Poezie înseamnă și Blaga, poezie înseamnă și Lucian Vasiliu, poezie înseamnă și Emil Brumaru. Poezie înseamnă foarte mulți poeți, atât de diverși ca gând și limbaj. Ei au acolo, în poemele lor, structure ascunse de înțelesul cărora trebuie să te apropii. Dacă spui poezia rece sau „alb”, sau fără să ai cunoaștere generală a autorului și a operei sale, e complicat și atunci, nu vei reuși să transmiți mare lucru.
Ioana Soreanu: Dar, pentru radio, ce calități îi mai trebuie unui actor, în afară de voce?
Emil Coșeru: Păi, îi trebuie minte și suflet, asta e.
Ioana Soreanu: Este o tehnică specială în vorbirea unui actor la radio?
Emil Coșeru: Este. Într-o sală de teatru, cum este cea a Naționalului, de exemplu, trebuie să ai o voce destul de bine impostată ca să poți să ajungi până sus, la galerie. Trebuie mereu să te adaptezi la spațiul în care joci. Ai un fel de, să spunem, un fel de „buton” în gât, pe care trebuie să știi cum să-l folosești.
Ioana Soreanu: Asta se învață sau te naști cu această calitate?
Emil Coșeru: Da, se învață. O spun din experiența de profesor că nu-ți trebuie prea mulți ani de studiu ca să ajungi la un bun control asupra vocii.
Ioana Soreanu: Dar la radio cum e, spre deosebire de teatru, cum e la microfon, ce trebuie să faci cu vocea?
Emil Coșeru: De exemplu, dacă ai de spus ceva mai tare, te îndepărtezi de microfon, sunt niște tehnici specifice. Dacă vrei să spui în șoaptă, te apropii de microfon, ca și cum ai înghiți microfonul ăsta. Trebuie să știi cum să dai o șoaptă timbrată, o șoaptă-șoaptă, o voce cărnoasă care mușcă cuvântul ș.a.m.d. Sunt tehnici pe care ți le spune viața, pentru că încetul cu încetul, pe o scenă mare, cei din sală îți spun „ai țipat, ai urlat, ai grijă, temperează-te!”. Aici, la radio, îți atrage atenția operatorul, „nu, nu e bine, mai spune o dată”. Pe lângă faptul că, dacă dai bâlbe, te oprește redactorul. Cei de la butoane știu foarte bine să asculte, au ureche bine exersată, poți conta pe observațiile lor.
„Sunt oameni de calitate în Radioul ieșean”
Ioana Soreanu: Pregătirea personajului este diferită la teatrul radiofonic față de teatrul clasic? Cum se pregătește un personaj pentru teatru radiofonic? Spuneați chiar adineauri că la teatru sunt foarte multe repetiții, foarte multe reluări. În radio, cum este?
Emil Coșeru: În radio, nu avem nici timp, nici spațiul necesare pentru a repeat în fiecare zi. Contează oameni precum Alex Aciobăniței care se străduiește și înțelege importanța repetițiilor. Cu el am făcut repetiții în sediul radioului, fie cu microfon, fie doar cu regizorul, ca „să ne intre textul în gură”, cum se spune. Dar aceste momente prealabile au valoare de repetiții, așa cum și cei de la cinematografie, de exemplu, înainte de a trage un cadru, repetă de foarte multe ori ca să știe care e „unghiulația”, cum pică lumina ș.a.m.d. Așa și cu un text de radio; ideal este să fie citit înainte, o dată, o zi, două, trei, până când se ajunge la faza de imprimare și intră pe post. Nu întotdeauna aveai, însă timp de așa ceva, mai ales că se făcea atât de mult teatru radiofonic. Primeai textul, ți-l dădea Saul, de exemplu, „uite, mâine-poimâine, avem imprimare la Radio, nu știu ce, citește-l”, îl luai acasă și apoi te adaptai din mers. Lucrurile se puteau schimba pe moment. De exemplu, dacă se întâmpla ceva și nu era intenția dată foarte bine, te oprea regizorul și te întorcea din drum.
Ioana Soreanu: La începuturile Radioului, se transmitea teatru în direct. Actori mari ai Naționalului ieșean participau la aceste transmisiuni. Mi se pare foarte dificil. Ați participat și la piese de teatru în direct?
Emil Coșeru: Nu, nu, niciodată. Intra într-un proces de „montaj”, se lipeau, era cu bandă. Era cu bandă, țin minte, cu magnetofoane, cu nu știu ce, te oprea operatorul, Lidia, celebra Lidia care umbla cu o forfecuță specială cu care tăia banda, lipea, colaja. Își făcea notări pe text și unde se întâmpla câte o bâlbă, tăia și lipea la loc. Tot ea asigura ilustrația muzicală.
Ioana Soreanu: Cum se creează și cum se dezvoltă relațiile între partenerii de microfon? Convenția este mai clar acceptată decât pe scenă și permite o complicitate între actori.
Emil Coșeru: Din ochi. (râde)
Ioana Soreanu: Din ochi, la adăpostul invizibilității sau nevizibilității. Se înțeleg numai din priviri, actorii, dincolo de convenție, în afara partiturii?
Emil Coșeru: Sigur că da. Da, ultima oară când am imprimat aici, la voi, o piesă, eram într-un studio cu Erika (Erika Engel, operator și ilustrator) care era la butoane… Mai erau alături de mine Mihaela Werner, Brândușa Aciobăniței, Ovidiu Lazăr; acesta din urmă regiza și ne înțelegem din ochi, adică el făcea niște tăieturi, pe moment. Atunci a făcut niște paranteze, le-a băgat în text tocmai ca să înțeleagă cei care ascultă. Ne înțelegeam din ochi cu Erika, cu Mihaela și toată lumea știa foarte bine ce are de făcut. Adică, după o lectură, a început deja imprimarea și a totul a decurs impecabil. La această ultimă piesă pe care am făcut-o pentru radio, am început la ora 4:00, iar la ora 6:00 am terminat-o.
Ioana Soreanu: Colaborarea cu Radioul a însemnat numai teatru radiofonic sau ați avut și altfel de experiențe radiofonice?
Emil Coșeru: Nu, nu, numai teatru, teatru și poezie, alte lucruri nu. Adică, știri, lucruri de astea, nu, nu, era datoria altora.
Ioana Soreanu: Povești, poate…
Emil Coșeru: Da, povești, dar mai rar. Adică, nu… asta face parte tot din partea asta dramatică. Teatru epic, nu, nu era… Povești nu, nu adormeam copiii. (râde)
Ioana Soreanu: Ascultați radioul? Mai ascultați? Ce post?
Emil Coșeru: Acum, în fiecare zi când mă trezesc, dau pe Radio Național (n.r. Radio România).
Ioana Soreanu: Radio Iași, presupun.
Emil Coșeru: Radio Iași și Radio București, da. Sunt oameni de calitate în Radioul ieșean, ești tu, e Alex, o mulțime de oameni care lucrează aici și, vrând, nevrând, trebuie să fii cu ochii pe ei.
Ioana Soreanu: Și, în plus, vorbim despre comunitate, vorbim despre ceea ce se întâmplă aici, în proximitate.
Emil Coșeru: Categoric, ai dreptate, bineînțeles.
