Unul dintre cele mai importante evenimente academice ieșene din toamna acestui an va fi, fără îndoială, susținerea tezei de doctorat a actriței Ada Lupu, „Universul spectacular al lui Radu Afrim. O perspectivă actoricească”, conducător științific conf.univ.dr.habil Călin Ciobotari. O consistentă Anexă a tezei va conține răspunsuri ale unor actori români cu care Radu Afrim a colaborat frecvent la un set de întrebări formulate de doctorandă și relevante pentru cercetarea ei. În cele ce urmează, redăm intervenția actorului Emil Coșeru, impresionantă prin perspectivele pe care le oferă asupra lucrului cu regizorul. (7 iasi)
Cu ceva timp în urmă am primit un telefon de la Ada Lupu, rugându-mă să răspund la o grilă de întrebări despre regizorul Radu Afrim pentru teza ei de doctorat pe care urmează să o susțină la Universitatea de Arte „George Enescu” din Iași, sub conducerea lui Călin Ciobotari. Am spus imediat da! Fac public lucrul acesta deoarece mă onorează și mi se pare normal să vorbesc, să scriu despre unul dintre cei mai talentați, inteligenți și creativi regizori pe care teatrul românesc îi are. De asemenea, mi se pare normal și onorant să răspund la întrebările fostei mele studente, Ada Lupu, una dintre cele mai talentate actrițe din breasla noastră actoricească atât de zbuciumată. Este, în opinia mea, unică și specială. Am căzut de acord să nu fie numai un răspuns sec la întrebarile din grilă, ci o expunere de păreri, idei, gânduri despre omul și regizorul Radu Afrim.
Cu mulți ani în urmă, nu spun numărul din respect față de vârsta mea, repetam în Sala „Aglae Pruteanu” a Teatrului Național, sală în care, de obicei, se fac primele lecturi ale unei piese înainte de a se trece la scenă. Se auzise că spectacolul tânărului Radu Afrim, deja cunoscut ca regizor, sosise în turneu la Iași. Spectacolul era Trei surori… de A. P. Cehov cu Teatrul din Sfântu-Gheorghe. Toți cei care repetam în sala Pruteanu am fugit la loje ca să vedem câteva scene din spectacol. Se susura printre oamenii de teatru că Radu Afrim, deja cunoscut ca un regizor incomod, curajos, avea un cuvânt de spus în artele spectacolului. Una dintre scenele pe care le-am văzut atunci legată de cele trei surori și un samovar era mai mult decât îndrăzneață. Nu dezvolt imaginea, dar faptul că a avut curajul s-o facă era meritoriu.
Câțiva ani mai târziu am fost invitat la licența anului IV, condus de Miklós Bács de la Facultatea de Teatru din cadrul Universității „Babeș Bolyai” din Cluj. Radu Afrim, ca fost student al Clujului, secția regie de teatru, urma să se întâlnească cu studenții și cu invitații evenimentului. Atunci am stat prima oară de vorbă cu el. Printre altele, i-am spus că actorii cu care lucrase la Brăila fuseseră studenții mei. Trebuie să mă laud și eu cu asta, ca să nu se uite! Și, nu de alta, dar vom apărea cu toții într-o teză de doctorat! Aproape întreaga clasă „de aur”, cum a fost numită mai târziu, plecase la Brăila. Și acum cred că întâlnirea cu Radu Afrim a fost benefică ambelor părți. Apropo de întâlnirile cruciale actor-regizor=șansă, trebuie să punctez meritul D-nei Veronica Dobrin, pe atunci directoarea Teatrului „Maria Filotti” din Brăila. Acolo, în orașul de pe Dunăre, Radu Afrim a făcut istorie, iar acești actori-artiști au schimbat arta spectacolului și împreună au recreat fața teatrului românesc.
Întâlnirea mea actoricească cu Radu Afrim s-a produs atunci când am început să lucrăm la Măcelaria lui Iov, de Fausto Paravidino, un spectacol cu totul special deoarece, după părerea mea, a adus o schimbare a viziunii sale regizorale generale. S-ar putea să fiu subiectiv, însă Radu Afrim nu mai era regizorul care montase Trei surori… văzut de mine cu mulți ani în urmă. Ceva în conceptia lui teatrală, în interiorul lui se modificase de-a lungul timpului. M-am convins văzând apoi și alte spectacole montate de el la Iași, cum ar fi Dawn way și Visul unei nopti de vară. La Sfântu Gheorghe am văzut Beție. Spectacolele erau excelente, gândite regizoral excepțional, jucate impecabil. Nu mai era acum „căutătorul” sau „copilul teribil” al teatrului său din tinerețe. Era acum regizorul care sonda abisul personajelor lui. În ceea ce mă privește, în timpul repetițiilor aveam o anumită neliniște care mă obliga să scormonesc în mine însumi, să caut noi valențe ale textului. Spectacolul avea emoție, multă emoție. Am simțit că ceva s-a schimbat în jocul meu scenic, ceea ce nu e puțin lucru după atâția ani de carieră. Și asta se datora tot lui Radu Afrim. Spectacolul m-a marcat și am curajul să spun că a fost primul său spectacol primit de sală cu lacrimi.
Intervențiile pe text, adăugirile, decupajele erau făcute pentru a crea o anumită magie în desfășurarea spectacolului. Așa s-a întâmplat și la Dansul Delhi sau la Orașul cu fete sărace, spectacole pe care le-a montat puțin mai târziu la Iași. Radu Afrim știe să scrie pentru actori ca niciun alt dramaturg de meserie. Monoloagele rescrise pentru Orașul cu fete sărace sunt memorabile. Decupajele făcute sau schimbările momentelor în Dansul Delhi – excelente. Textul scris pentru Masaj are mult umor, monoloagele din Trei piese triste sunt pline de sensibilitate. Dar ceea ce predomină în spectacolele sale este poezia. Tot ce gândește la nivel de text este făcut cu meticulozitate.
Fiind și un pasionat fotograf, își gândește spectacolele aproape cinematografic. Ochiul său e format pentru a intui următoarea mișcare scenică a personajelor și decorul în care se vor mișca ele. Cred că un regizor foarte bun, iar Radu Afrim este un regizor foarte bun, are viitorul spectacol minuțios pregătit dinainte. În timpul repetițiilor, pot interveni schimbări, ajustări, dar cel care vede totul în ansamblu, care le meșteșugește pe toate, text, muzică, lumină, decor, e regizorul. El creează un tot, un corpus pe care îl oferă, îl face cadou privitorului. Pentru că un spectacol articulat este un cadou oferit publicului. Un cadou plăsmuit cu chin creator, cu zbucium intelectual și dragoste. Actorii știu foarte bine să facă o ierarhie a regizorilor, ierarhie care se cristalizează și rămâne în conștientul suflării actoricești. Regizorul, omul Radu Afrim are respect față de meseria sa, știe ce are de făcut în fiecare moment al discursului scenic și, mai presus de orice, se simte responsabilitatea sa imensă în fața spectacolului ce urmează a se naște. Ca actor, sunt alături de un asemenea regizor, sunt compatibil cu el, îi dau tot creditul, pentru că joacă corect. Nu sunt incompatibilități și nici nu vor fi din moment ce între noi vor exista întotdeauna relații emoționale și, cel puțin în ceea ce mă privește, un imens respect.
Orice actor care joacă sub bagheta unui regizor valoros și, bineînțeles, dacă are un minimum de profesionalism și minte, rămâne în final cu întrebări care-i stimulează forța creatoare, maturitatea actoricească în abordarea altor provocări scenice. Sunt regizori care te enervează, care trec nicicum prin cariera ta. Uiți și spectacolul și regizorul. Regizorii care te pun pe gânduri, de altfel puțini, reprezintă întâlnirile pe care orice actor ar trebui să le aibă. E foarte important, chiar dacă nu faci parte din distribuțiile lor, măcar să te strecori la repetiții ca să-i asculți. Poate fi o lecție de teatru formidabilă! Mulți nu sunt comozi, nu te mângâie pe creștet la lucru, urlă, te sperie, uneori sunt posedați, uneori bravează, alteori te emoționează. În ultimă instanță, te ajută. După un calvar parcurs împreună, regizor-actor, poți avea șansa să învingi, să fii învingător. Radu Afrim e din categoria celor răi, dar buni. Trebuie să stii să-l asculți. E de parcurs un drum lung cu asperități și multe nopți de nesomn. Nu-i așa, Ada?
Revin. Cu Radu Afrim am lucrat la spectacolele Măcelaria lui Iov și Trei piese triste; Paravidino si Maeterlinck, doi dramaturgi total diferiți. Primul realist, al doilea simbolist. Unul contemporan, celălalt clasic, câștigător al Premiului Nobel. Radu Afrim a reușit să gestioneze excelent ambele montări. Apropo de profesionalismul regizorului în abordarea unor subiecte total diferite, cu ce-am rămas eu? În Cartea tibetană a morților se spune că sufletul se reîncarnează în a 49-a zi de la concepție. Dacă facem o socoteală simplă, nașterea unei piese durează cam tot atât. Cele două spectacole pe care le-am pomenit mai sus au fost pentru mine o bucurie, o renaștere a spiritului și o permanentă emoție. Chiar și acum, după atâția ani…
Ada Lupu mă întreabă dacă am găsit un fior psihanalitic în maniera de lucru a regizorului. Nu! Eu nu am gasit nimic freudian în maniera de lucru a lui Radu Afrim. Discuțiile purtate cu distribuția erau normale, nicidecum împinse în psihanalitic. Poate în particular, cu anumiți actori, pentru a-i face să sondeze mai adânc în ei înșisi, dar nu cred. E adevărat că în toate spectacolele sale sunt semne pe care un ochi sensibil și experimentat poate să le descifreze, semne care duc la introspecție. Un mic exemplu: pe decorul Măcelariei lui Iov din actul I scria Karmangerie. Despărțiți cuvântul și va ieși Karma-ngerie.
Mă întrebi, Ada Lupu, dacă am avut dificultăți și momente de grație în timpul repetițiilor cu Radu Afrim. Dificultăți nu, momente de grație din plin. Îmi amintesc de indicațiile lui, de discuțiile cu noi, actorii, care ar putea deveni o altă piesă de teatru, de eleganța cu care a tratat un subiect atât de delicat cum e moartea în Trei piese triste. Totul era perfect ca o broderie belgiană. Doar Maeterlink era belgian, nu? Cele trei momente ale piesei au o poezie aparte, specială. Fără îngroșări, fără exagerări. Textul, muzica, dansul, interpretarea erau împletite și conduse ca un triumf al vieții asupra morții. Ciclul universal Viață-Moarte-Viață. Moartea capătă un sens. Spectacolele lui vor fi mereu premiate, actorii cu care lucrează vor fi mereu premiați și asta o vom auzi încă mulți ani de-acum încolo, cât timp va mai monta Radu Afrim.
Să comprimăm întrebările despre decor, costum și sunet! Cei doi scenografi care au lucrat la cele două spectacole în care am fost și eu implicat au fost Irina Moscu la Măcelaria lui Iov și Cosmin Florea la Trei piese triste, amândoi premiați de UNITER. Amândoi au știut să se plieze pe gândurile și exigențele lui Afrim. Nu era nimic spectaculos, dar totul era extrem de sugestiv în simplitatea decorului creat, lăsându-i actorului libertatea de mișcare, fără să-l sufoce. Îmi vin în minte acum anumite elemente care întregeau decorul, cum ar fi oasele albe împrăștiate pe scena din finalul Măcelăriei… și delfinii care înotau pe flancurile decorului, frunzele uscate și casa ca un spațiu concentraționar, ale cărei fereastre nu se deschideau, din Trei piese triste. Le-am văzut și le-am simțit ca pe niște semne profunde care m-au ajutat enorm. Proiecțiile lui Andrei Cozlac veneau să întregească magia spectacolelor. Legătura între regie, scenografie și lumini a funcționat perfect.
Costumele din cele două spectacole erau ca o continuare a personajului și a decorului. Afrim cere actorului să îmbrace elemente de costum după două, trei repetiții la scenă, așa încât până la premieră să se simtă confortabil și să se identifice cu personajul. Cei doi scenografi care au conceput decorul și costumele s-au dovedit creativi, în ciuda bugetului redus pe care l-au avut la dispoziție. Pe de altă parte, Radu Afrim le-a lăsat libertatea propriei lor gândiri scenografice, chiar dacă schimba câteodată vreun element din decor sau din costum, poate nesemnificativ pentru noi, actorii, dar important pentru spectacol. Și avea întotdeauna dreptate! O simplă schimbare, de exemplu, o perucă pusă invers sau basca lui Iov înlocuită cu alta poate duce la dezamorsarea unei situații dramatice prin umorul creat. Mai toate spectacolele lui oscileză între râs și plâns, între comedie și dramă.
Universul sonor pe care Radu Afrim îl folosește este important în desfășurarea spectacolelor lui. Este un pasionat, un ascultător maniac de muzică, de muzică foarte bună. Muzica selectată de el pentru scenele importante dă un plus de dramatism și emoție. Alt element important în spectacolele lui Radu Afrim e improvizația. Când actorii încep să se „joace” cu și în situația scenică, au libertatea de-a o face. Radu se amuză alături de ei, păstrând ceea ce poate fi de folos spectacolului și eliminând ce e de prisos. Spectacolul se naște! Magia teatrului afrimian începe să umple scena…
Ce întrebare i-aș adresa lui Radu Afrim despre mine? …Știi ce zic?… („Știi ce zic?” este un tic al lui Radu Afrim, bine cunoscut de actorii cu care acesta lucrează).
