Catinca Agache
Am primit de ceva vreme o carte publicată de Elena Leonte, publicist, om de cultură cunoscut și respectat în lumea intelectuală ieșeană și nu numai, ani buni redactor la Editura Junimea și director la Biblioteca Județeană ,,Gh. Asachi” Iași. S-a întâmplat că am purtat-o cu mine pe diferite arii geografice și abia într-un spital dintr-un oraș nordic european fiind am reușit să mă opresc asupra acesteia așa cum îmi dorisem din start. Ea se intitulează „Însemnări din lunga trecere” și este apărută la presigioasa și prietenoasa editură ieșeană Princeps Media, avându-l ca redactor și postfațator pe poetul și eseistul Daniel Corbu. Este un volum de eseuri, de articole (majoritar publicate în presa ieșeană), purtând un titlu simbolic care vorbește de la sine despre dimensiunea timpului, mai exact ultimele trei decenii, în care acestea au fost concepute în laboratorul discret al creației autoarei și date într-un final spre lectura publicului.
Poveștile în șoaptă…
Dimensiunea volumului sperie, căci este, ca și celelalte cărți ale autoarei, voluminos, apărut în format academic, dar de îndată ce te încumeți să îl deschizi, te cucerește și te determină să apreciezi chiar că a devenit brusc un fulg în mâinile ce îl țin. Căci tabletele, schițele de portret, comentariile, mărturisirile, amintirile ce formează substanța ei, bazate pe o foarte fină observație a vieții și o bogată experiență a trăirii în lumea cărților, dublate de dorința de a oferi, mai ales tinerilor, nu ,,lecții” ci modele de formare și afirmare în lumina pricipiilor adevărului, captivează, incită. Volumul are chiar și un Cuvânt înainte al autoarei, intitulat grăitor ,,Risipite, selectate și adunate aici”, ce susține simbolistica titlului și explicitează dorința auctorială ca textele incluse, trecute prin ,,lentilele”,,dedicate aproape exclusiv cărților”, să ajungă la inima lectorului așa cum au fost oferite, cu iubire și grijă pentru păstrarea valorilor umane.
Dintru început frapează frumusețea, limpezimea și acuratețea stilului situat între literar și publicistic, folosit cu acribie filologică și chiar pedanterie feminină, ce asigură un magnetism și o fluență aparte scrierii. De fapt, el este cel care te ,,fură” întâi și mergi mai departe, parcurgând cu plăcere și empatie adesea filă cu filă. (…)
Amintirile în care locuiesc uneori (subcapitolul ce deschide volumul) sunt niște povestioare – ,,povești în șoaptă” – rememorări ale unor întâmplări reale, scene, personaje – cel mai adesea din familie – ce creionează cu finețe și sensibilitate, tandrețe, un univers plin de prospețime, pur și totodată amar prin luciditatea privirii lui din prisma vârstei înțelepciunii. Universul acestor ,,crochiuri” este centrat pe câteva toposuri cu mare forță sugestivă – dureri (absurde), destine, singurătate, frică, slăbiciune, copilărie, supraviețuire ș.a. Sunt aici pagini memorabile ce redau frânturi dureroase de viață impresionând prin tragismul lor și nota vădit biografică (Destine frânte), prin ,,trezirea” unor vremuri dominate de incertitudini și teamă (Frica se moștenește?), de fantasma războiului și a urmărilor sale asupra locuitorilor unui ținut de la marginea nordică a Bărăganului (Râmnicu Sărat), locul natal al autoarei de unde pleacă și se întorc amintirile sale. Între ele, fulgurația unor ani ai tinereții pline de vise (Junimea tinereței mele), a perioadei de ,,jună junimistă”, în fapt o radiografie de suflet a atmosferei junimiste din jurul prestigioasei edituri a acelor ani de dinainte de 1989. Altele par miniaturale (Pomul vieții), de mare gingășie. Arta care dă vigoare acestor povestiri constă în sinceritatea istorisirii, în ieșirile din trecut și revenirile la prezentul care dezamăgește adesea, în acest balans între cele două dimensiuni temporale în care eul narator pare că rămâne suspendat, în notațiile dramatice de literatură pură (,,Ies pe holul cu lumină anemică și deschid un geam cu aviditatea cardiacilor. Apar luminile într-un București străin, nepăsător, plin de suferințe neștiute. În mine se lasă un întuneric prevestitor, dincolo de care nimic nu mai pare real. Reală este doar moartea lui…”).
Descoperim în următorul subcapitol o tonalitate a narării mai plină de luciditate amară, autoarea fiind preocupată de problematici grave, precum cea a raportării la trecut și ignorării lui (,,de parcă ne-am grăbi cu pieirea totală, cu aviditate sinucigașă de neînțeles”), a trăirii sub semnul unei misiuni (…), a crimelor istoriei, precum genocidul armenilor (Cântec de lebădă), verdictul final fiind unul tranșant: Negarea trecutului-nesiguranța viitorului. Redă cu naturalețe întâmplări aparent hazlii dar tragice în profunzimea lor proiectate pe spectrul războiului (,,averea” din fundul haznalei), surprinde instantanee ce conturează lumea târgului postbelic; creionează portrete ale membrilor familiei, unele cu fine tușe umoristico-ironico-duioase (,,tatăl meu bun povestitor și responsabil cu optimismul și umorul <uneori macabru> – ingrediente necesare pentru vesela funcționare a corului de veterani de la Râmnicu Sărat”), altele nostalgice, rememorative, conclusive (,,Dorica, depozitara a ceea ce mai rămăsese din cel mai obișnuit și mai anonim trecut al unei familii din nordul Bărăganului, cojani mărunței și arși de soare, cu mâini aspre și suflete blânde”). Realizează cronici de carte (Visând cu ochii deschiși istoria – Ion Muscalu), aprecieri critice fericite pentru un rătăcit creator de romane istorice, bun prieten de altfel (,,Ion Muscalu caută fascinat tezaure în istorie și primește forța de a merge mai departe și a da și altora încrederea utopică în măreția celor ce am fost cândva”).
De la „Madam Pătrunjel” la „Golgota nemerniciei”
Între Notele de editor și Recenzii se distinge o ,,schiță personală de receptivitate” a personalității și operei poetului național (Ca un mag străvechi…Eminescu), în care autoarea abordează probleme controversate pe linie eminescologică (detractorii lui Eminescu; așa-zisul antisemitism, scos din context, și xenofobia scrierilor eminesciene pamfletare), emite cu onestitate aprecieri critice de suflet și de substanță (,,una ,,din cele mai luminoase legende culturale ale neamului românesc”), pledând pentru cultivarea valorilor eminescianismului. Aduce în prim plan note ce transcriu amintiri din perioada junimistă în care, ca redactor vreme de aproape trei decenii, a întâlnit autori și autori de carte, mulți celebri (Creatorii). Din această perspectivă realizează portrete inedite ale unor mari nume ale culturii române, adevărate secvențe de istorie literară ieșeană. Intre acestea, Constantin Noica, aflat într-o vizită în redacția Junimii ieșene prin anii 80 (,,ne-a impresionat cu modestia lui neostentativă. Nu vorbea despre sine și nu părea a auzi laudele din jur. Devenea entuziast când susținea un proiect măreț. Îi străluceau ochii și se transforma sub privirile noastre admirative, din bătrânelul firav care intrase în redacție în marele Noica, vorbind despre facsimilarea manuscriselor eminesciene”), George Lesnea (,apărea meteoric prin redacție, vesel și pus pe șotii, pe complimente în versuri și, mai ales, pe epigrame…Ținta lui preferată era Ion Istrati…Pe cât de ușor glumea Lesnea, pe atât de greu se supăra Istrati”), Cezar Ivănescu, directorul de mai târziu al Editurii (,,Don Cezar era Poetul, era Intelectualul, era Artistul revenit la Iași”). Sentința nemoralizatoare ci nostalgică sună dureros: ,,Refugiul în poezie, în muzică, în arte nu mai este astăzi valabil.” Realizează cu generozitate cronici de carte, prefețe precum cea dedicată volumului-surpriză al fostei colege de facultate, scriitoarea Lucia Olaru Nenati (Lucia Olaru Nenati- de la muzica poeziei la poezia muzicii portret) căreia reușește să-i schițeze un fin portret (,,Din vremurile studențești ale anilor 70, Lucia promitea o carieră deosebită. Era frumoasă, entuziast-lirică, studioasă, bucovineancă puternică în principii și idealuri… «Trecut-au anii» pentru toți, dar pentru ea au trecut de-a dreptul eminescian”.). Sau cele închinate unui alt fost coleg (L-am debutat pe Constantin Badersca), în care aduce nuanțe noi în profesia de ,,redactor de carte, pentru care nu există manuale”.
Alte asemenea surprinderi de trăsături definitorii ale unor chipuri ce au rămas adânc întipărite în memoria autoarei se întâlnesc în subcapitolul intitulat chiar Portrete în mișcare. Unele impresionează prin caricatural (Madam Pătrunjel), prin ironia șfichiuitoare (Portret în mișcare electorală), verbul satiric (Golgota nemerniciei), la polul opus se disting altele ce ating coarda sufletului prin duioșia amintirilor (Bunica Sica) sau respectul marilor valori (,,Bonom așezat și iubitor de tradiții., ca orice provincial de familie bună, Mircea Ispir era de o sensibilitate adâncă pe care doar tristețea pânzelor sale o devoala”- Trebuia să fie un vernisaj). O întreagă galerie de personaje, unele cu nume, altele generice, unele cunoscute direct, altele luate din viața publică – mediocrii, arivistul, intrigantul, agresivii, anticomunistul, nemulțumiții, nemernicul, conflictualii. E o faună nocivă ce mișună în societatea noastră democratică, mulți din lumea politică, ce intră sub pana persiflantă a autoarei care concluzionează amar: ,,spiritele periferice vor distruge valorile create înaintea lor”. Opus acestora ea conturează profilul omului simplu, omului ce-și face conștiincios, în tacere și fără surle, meseria lui (Puterea omului simplu).
Vocația pamfletului
În partea a doua a cărții, dedicată publicisticii, pana satirică a Elenei Leonte se ascute, textele sale de opinie fiind, așa cum singură mărturisește, tablete, impregnate cu un pronunțat potential lingvistic satirico-umoristic și expresiv, Se știe că de la creatorul acestei specii literare publicistice, Tudor Arghezi (cum Caragiale inventase momentul), la Geo Bogza și până azi, tableta a parcurs un drum lung pe care se înscriu mari scriitori despre care vorbește ieșeanul Cătălin Mihuleac în volumul ,,Pamfletul și tableta”(2009). Ele au un caracter pragmatic și vizează actualitatea, tratată dinspre particular spre general pe un ton lejer dar care ascunde în spatele umorului, a finei ironii, o învățătură, un comentariu ce evită clișeele pentru a aduce nota de original și delectare. Tabletele Elenei Leonte reușesc aceasta abordând cu preponderență spectrul politic al vremii, aspecte privind educația, moralitatea, bunul simț, fair-play-ul politic, cinstea, valori caracteriale ca modestia, fina discreție, minima decență, ce au fost înlocuite în societatea noastră democratică de agramatism, vulgaritate, grobianism, intoleranță, ură, violență (Eleganța – ce vis pierdut!). Sunt pagini caracterizate prin nota ușor comico-ironică în care acestea sunt prinse. O lungă listă a acestor noi și totodată vechi metehne include: lipsa eleganței în ținută și comportament în fața căreia imitația de altădată prinsă în pagini memorabile de mari scriitori e de apreciat („aspirația candidă către un frumos ineplicabil, simțită ca forță modelatoare”), vulgaritatea („fete superbe, cu un macchiaj ultra elegant, haine mulate, înjură …cu o lejeritate perplexă, tonul e rastit și vulgar, râsul neapărat provocator”), prostul gust („maidanul interbelic a la G.M.Zamfirescu a fost întors pe dos.<…>Acum se poartă Mița Republicana”, cu vitriolul în poșeta de mii de euro ajunsă în elita politicii… , pictorul de măgari roz regizorul de sex pe scenă, și alte figuri scălâmbăiate scriitorul de literatură pornografică” – Vârstnicii mai au de învățat), răsturnarea valorilor (veteranii de război ,,își plictisesc nepoții cu povești trăite – zguduitoare cu adevărat – , dar aceștia rămân captivați doar de gogomăniile mafioților ce se mitraliază pe micile ecrane” – Apusul gloriei ), proasta înțelegere a democrației (,,Cei simpli au înțeles din democrație că pot vorbi liber, chiar și să înjuri Guvernul, vorba lui Dinescu, și chiar fac asta”), dezertarea și părăsirea țării (,,cei mai slabi dintre români s-au săturat de România cei mai nerăbdători au rupt fuga prin vesturile civilizate, cei rămași acomodează valorile la standardele europene, transpirând de efort și mințind cu talent în toate rapoartele. și unii și alții trăim prin reprezentanți” – Viața prin reprezentanță), manelizarea societății (,,Tot gălăgioși și certăreți, dar cu haine intens colorate și musai cu sclipici. Și-au cumpărat case pe strada care ducea la piață. Doar ei mai aveau bani într-un orășel în care industria murea in fiecare zi, serviciile se reduceau, locuitorii plecau să culeagă căpșunii spaniolilor sau să îngrijească bătrânii italienilor. Pe garduri au apărut ,,persiane pestrițe…pe băncuțele de lângă porți, țigăncile mai bătrâne sparg semințe”- A propos de țigăneală). Aduce în replică Lecția lui Noica și cauzele acestor stări de lucruri (,,aplecarea spre rău, alegerea permanentă a poziției negativiste, promovarea unor eroi falși, negativi”) opunându-le nevoia de a reinstaura Lanțul competențelor („Mircea Radu Iaacoban, în stilul care i-a adus confirmarea de bun manager MRI a ,,mârâit” dintr-un colț al gurii <în celălalt ținea pipa>: „Ți-ai depășit condiția”). (…)
Nu se putea să lipsească articolele dedicate lumii fabuloase a cărții, universului lui Borges (Tărâmul fabulos al unei biblioteci), în care sunt amintite chipuri de manageri de biblioteci care au revoluționat domeniul, între care Claudia Balaban, Nicolae Busuioc, Liviu Moscovici, Constantin Mălinaș (,,Constantin Mălinaș vorbea frumos, curgător, cu accentul atât de plăcut al ardelenilor și se aprindea ușor în demonstrații sau contraziceri. în tot ce susținea respira informația, profunzimea cercetării, cultul pentru cartea veche, patosul patriotic, acumulările firești ale activității academice”) ș.a.
,,Am trăit primii 18 ani într-un târg mic din capul nordic al Bărăganului”- afirmă autoarea despre sine, și de acolo, din acele amintiri, din acele impresii de neșters s-a născut poate și harul său scriitoricesc, publicistic, demonstrat cu prisosință în acest volum pe care-l recomand cu sinceritate colegială.
