Efectele adverse ale construcţiei europene

Parlamentul European este în destule privinţe ca un motor care trepidează, dar care nu are curea de transmisie.Este de remarcat o anumită specializare a rolurilor în actuala Uniune Europeană. În linii mari chestiunile economice sunt monopolul Comisiei şi Consiliului, iar chestiunile de societate sunt delegate Parlamentului European. Nu este o distribuire formală şi explicită, dar ea reiese din practica însăşi.
 

 

Dacă privim cu atenţie motivaţiile unui proiect sau altuia observăm că şi subiectele aparent economice au mobiluri legate intim de locuire, habitat, mediu şi sunt în esenţă subiecte societale decuplate de dimensiunea lor economică. De exemplu cu doi ani în urmă PE a adoptat un raport care recomanda interzicerea cianurilor în industria minieră, cu argumente legate de calitatea vieţii. În aceeaşi categorie a preocupărilor cu motivaţii non-economice sunt toate rapoartele care sub o formă sau alta au denunţat ”sclavajul modern” practicat sub termenul de prostituţie. Drepturile consumatorilor, calitatea produselor, etichetarea şi indicarea zonelor de provenienţă sunt toate exigenţe ale unui anumit stil de viaţă, care nu se opun direct economicului, dar care pot pune serioase obstacole mediului de afaceri. Aspectul acesta va fi foarte evident pe măsură ce negocierile acordului de liber schimb dintre SUA si UE vor avansa şi vor fi mai bine cunoscute de publicul larg. E de pe acum previzibil ce fierbere va fi în grupurile care l-au propus, de pildă, pe adversarul companiilor americane, José Bové, pentru funcţia de preşedinte al Comisiei Europene în perspectiva alegerilor din luna mai.

 

Pe de o parte, Parlamentul European pare a fi „locul” societăţii care se gândeşte pe sine separat de implicaţiile economice. Pe de altă parte, nemulţumirile sociale, fie că vorbim de cele ale unei lumi relativ prospere care îşi vede periclitat un standard atins în trecut, fie de cele de dată recentă privind creşterea alarmantă a şomajului mai ales în rândurile tinerilor, se dezbat într-un cadru care nu este conectat direct la decizia politică. Parlamentul European pare în destule privinţe un motor care trepidează, dar care nu are curea de transmisie.

 

Această decuplare a ”societăţii” de ”economie” este ceva cu totul nou şi care nu se petrece în sistemele politice naţionale oricare ar fi acestea. Criza datoriilor suverane a pus în evidenţă, mai bine decât orice altă împrejurare, faptul că fierberea publică, nemulţumirea unor largi categorii de persoane din toate ţările europene nu reuşesc, deşi sunt perfect auzite, să participe la masa deciziilor politice. Salvarea monedei euro a presupus măsuri neplebiscitate şi neplebiscitabile, care au creat un sentiment tot mai răspândit al regresului democratic. Dar aşa cum am arătat nu e vorba cu adevărat de surzenia decidenţilor politici, ci de o organizare politică nouă care lasă în bună măsură ”societatea” în afara deciziei.

 

Este poate a doua oară în timpul vieţii noastre când participăm la o mutaţie politică de o amploare atâta de mare. Prima, mai spectaculoasă şi mai vizibilă, a fost desigur căderea comunismului şi destrămarea imperiului sovietic. A doua este însă mai discretă cu o natură care nu se lasă uşor surprinsă, dar care se referă la funcţionarea politică cea mai intimă a societăţilor.

 

Contrareacţiile sunt numeroase. În primul rând e vorba de scăderea liniară şi neîntreruptă a prezenţei la urne cu ocazia alegerilor europene în toate ţările, cu anumite excepţii conjuncturale. Potrivit statisticii oficiale europene, la nivelul Uniunii rata participării din 1979 până în 2009 a scăzut uniform de la 61,99% la 43%. Este foarte adevărat că statistica aceasta ar trebui mult nuanţată, căci rata participării a scăzut dramatic şi din cauza noilor venite în UE, cu o cultură civică diferită de a primelor ţări fondatoare. Dar dacă privim la cea mai ridicată rată a participării (Danemarca 59,54%) observăm că se află sub media europeană din 1979. Belgia face excepţie căci în această ţară votul este obligatoriu). E de văzut în ce măsură faptul că Parlamentul European a ieşit vag întărit prin Tratatul de la Lisabona va stimula interesul pentru alegerile europene din luna mai.

 

Chiar dacă vom asista la un uşor reviriment, sondajele de opinie arată că participarea va fi mult mai ridicată în rândul formaţiunilor protestatare şi eurosceptice (vezi ascensiunea fără precedent a Frontului Naţional în Franţa sau UKIP în Marea Britanie), în timp ce alegătorii formaţiunilor de centru, populari şi social-democraţi manifestă încă destulă apatie.

 

De fapt amplificarea fără precedent a mişcărilor protestatare este al doilea simptom important. Acest lucru a fost comentat pe larg şi din toate punctele de vedere, dar nu s-a insistat poate destul asupra faptului că grupările ”populiste” tind să obţină scoruri mai mari la europene decât la alegerile naţionale. Potrivit unui sondaj foarte recent comandat de Le Monde, 34% din francezi aderă la ideile Frontului Naţional. Dar poate aspectul cel mai relevant este că FN tinde să fie perceput mai mult ca un partid patriotic ataşat valorilor tradiţionale decât ca un partid de extremă dreaptă. Astfel, potrivit sondajului realizat de TNS Sofres în perioada 30 ianuarie – 3 februarie 2014, 46% dintre francezi văd în FN un partid ataşat de valorile patriei, 43% continuă să-l perceapă ca pe un partid naţionalist, xenofob şi 11% nu au nicio opinie.

 

În Marea Britanie ascensiunea UKIP nu este mai puţin spectaculoasă. La finele anului trecut laburiştii aveau 33% în sondaje, UKIP 22%, iar conservatorii lui David Cameron 21%. Or, UKIP nu există pe scena politică naţională, cariera sa fiind construită mai ales pe teme europene. FN cere ieşirea din zona euro, UKIP, mai radical, ieşirea din UE. În Italia e 5 Stelle cu specificul său unic şamd.

În fine, românii resimt ei înşişi în mod direct efectele unei foarte largi indispoziţii europene şi care nu li se adresează cu adevărat.

 

 

(Sursa: dw.de)

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here