Dionisie Vitcu
Marele actor Dionisie Vitcu relatează, în stilu-i personal, cum vor samsarii imobiliari, în complicitate cu instituțiile statutului, să demoleze imobilul din vecinătatea Colegiului Negruzzi în care locuiește de decenii, pentru a construi un bloc cu unsprezece etaje.
Furtuna a făcut ravagii dar a trecut. A trecut şi Sfântul Ilie. Ploiţa asta scurtă şi repede a mai răcorit oleacă. Pe strada noastră s-a adunat toată mizeria, cu pahare, sticle şi pungi de plastic la gura de canal. Canalul e-nfundat, n-are sorb. Nu numai la noi, în tot cartierul.
„Şi ce dacă? Ce te importă pe tine? Trebuie să bocim, să ne plângem ca vădanele? Suntem oameni civilizaţi, cu carte, bre! Facem o cerere, o înregistrăm cu număr, să ne-o aprobe şi, ne planifică, altminteri cum? Ce, suntem de capul nostru, face ce vrea fiecare?”.
Nomenclaturiști versus ciocoi
Deschid larg fereastra să intre ozonul din parc printre copacii care au scăpat de drujba ciocoilor.
I-aud discutând pe vecinii mei, amândoi pensionari, condamnaţi la domiciliu…! (de doamnele lor grijulii). Sunt suferinzi de inimă (zic ei, făcându-şi cu ochiul) dar fac şi politică originală, liber consimţită.
Sub stejarul plantat de profesorul de istorie, plecat la cei drepţi, vecinii mei pensionari pun ţara la cale şi spun că nu-i interesează politica.
M-au simţit şi-mi fac semn să cobor.
Sportiv, în pijama, cu târlicii clamp, clamp, clamp scobor scările la augustina lăsată la vatră cu roţile desumflate, să nu tenteze pe vreun amator. Îi plătesc taxă anual şi-o ţin relicvă. Amintire din epoca de aur!
Ne salutăm, dăm mâna şi, n-apuc să zic ceva că mecanicul de locomotivă, nea Grigori, îmi zice – Maistre, Dacia matale îi deranjează pe ciocoi! Ridic sprânceana şi-ncreţesc fruntea s-o-ntunec. Văzându-mă nedumerit, continuă şi face cu ochiul – orfanii lui tanti Celestina…
Mă uit la maşina mea tristă pe brânci, o mângâi cu privirea şi-i cer lui nea Grigori să se explice‚ dar el, enigmatic, continuă – Retrocedanţii care şi-au descoperit ruda, umbra strămoşilor uitaţi şi, iar se uită la maşină… Dacă vede şi vede că nu-l pricep, începe povestea, nu înainte de a mă pofti să şed lângă ei. M-aşez.
Auzi, fii atent aici la mine… zice. Face un semn cu mâna ştergându-şi colţul gurii, îşi dă cipilica pe ceafă, şi-mi arată bălăriile împrejmuite cu sârmă ghimpată. Uite, la început, zice, au venit în grupuri, grupuri mici… bunica, un fel de Chiriţoaie, nepoata, un fel de tanti Miţa, Mamiţica, nepotul, un mic Goe, mă rog, ai imaginaţie, fă-ţi idee, eşti teatrator – nea Grigori se-ntinde cu povestea… Au venit, au apreciat looocul, s-au interesat de cine locuieşte în blocul nostru, ne-au făcut nomenclaturişti şi… ar trebui să ne demoleze că n-au intrare!
„Neică, vor să facă hotel de unsprezece etaje”
Încep să fiu interesat de poveste. Mă uit la nea Haralampi, inginerul agronom, care tace. El cunoaşte povestea, eu nu.
Neică, continuă nea Grigori, vor să facă hotel de unsprezece etaje.
Nu, îl întrerupe Haralampi, vor acuma un bloc de patru etaje şi o parcare.
Luăm, zic ei, locul şi parcul cât cuprinde, și-om vedea. Au plecat. Au mai venit alţii cu aparate, cu un şef mieros cu zâmbet de curvă bătrână. S-au uitat ei ce s-au uitat, au măsurat, ne-au zâmbit, s-au scărpinat şi au plecat. Cu cei din Primărie, de la partide, au mutat câteva familii necăjite, nu am idee unde, au lăsat să crească bălării, şi, pe un spaţiu mic, fără acces la stradă, vor să aducă buldozere, macarale peste canalele de scurgere pe terenul care fuge la vale. Ne-am scandalizat. Degeaba. Ne-au făcut nomenclaturişti, şi noi pe ei ciocoi! Şi asta-i.
Daca-ar fi numai atât, a intervenit, nea Haralampi, da’, nu-i! Într-o zi au venit cu cei de la spaţiul verde şi-au tăiat copacii. Ne-am revoltat, ei au lăsat să ne potolim şi au venit din nou. În spatele centralei curge un izvor, continuă el. L-au blocat cu o grindă mare de ciment să nu se vadă că-i apă freatică. I-am dat în judecată. Au prieteni până sus. Cad în picioare cu legea sub… pardon, şezut. Au început să vină mai des şi în grupuri mari. Amu iese în faţă câte unul – vectorial, fudul şi crispat, ca de rang scrobit, fâlfâitor ca steagul UE de la Prefectură şi, marţial ca cioara pe baligă, ne dă ordin de sub geamul nostru – l-a pus pe băiatul care-i femeie de serviciu pe scara blocului să ne cheme în curte şi să ne probozească.
Nu-mi dau seama cu ce judecători, avocaţi, inspectori şi poliţişti şi-au încrucişat paşii la periniţă, de unde şi cine le-au dat ucaz să ne agreseze pe proprietatea noastră, să ne taie copacii şi să inventeze străzi după mintea şi apucăturile lor.
Nene, potoleşte-te, noi nu suntem deasupra legii ca ei – stai liniştit, să mai vedem, să mai aşteptăm. Legea se citeşte greu. Ai văzut, sunt oameni mari care citesc câte treizeci de zile şi dacă dau de greu pun pe alţii s-o explice.
Nea Grigori, mâniet, dă să plece, nu înainte de a trage linia… Vorbim într-aiurea, frați dragă, sunt tăţi înciotaţi ca câni! Asta-i!…Îşi îndreaptă cipilica pe cap şi dă să plece:
Un-ti grăbeşti aşa, întreabă Haralampi, care vrea să continue dezbaterea. Undi fugi?
Am întârziat, m-o trimis fumeia la cimitir, mă grăbesc!
Şi te mai întorci?… M-a umflat râsul dar m-am abţinut.
Rămân cu vecinul meu…
Chelălăim degeaba în urma lor. Ei găsesc ochiuri rupte în năvodul legii şi porumbelul poliţiei cu ramură de măslin în cioc, şi asta-i. Ne uităm la colţul de parc mutilat şi la locuşorul bojdeucii tantii Celestina, lungit şi lăţit de acei ce n-au lege, n-au mamă, n-au tată şi noi vorbim într-aiurea, dom’le.
Iulie 2018
