Antonia Mihăilescu
– jurnal (apocrif) de cronicar –
Antonia Mihăilescu este elevă la Colegiul Național „Petru Rareș” Suceava. A participat la Atelierul-Concurs „Cea mai bună cronică de teatru”, organizat de Facultatea ieșeană de Teatru, la care a obținut Premiul I. (Călin Ciobotari)
E o seară cu iz de primăvară din aprilie 12, după 17. De ore bune stau cu ochii în laptop și cu perdelele trase, doar-doar reușesc să-i fac în ciudă soarelui ăstuia, care tot încearcă să se strecoare printre marginile descusute ale materialul agățat de ceva timp de geamul meu. Am auzit că în seara asta se joacă „Zadarnicele chinuri ale dragostei” după William Shakespeare (știm deja: prepoziția „după” poate face diferența într-un spectacol de teatru), în regia lui Alexandru Bogdan, cel care a montat și abordat diferite unghiuri ale teatrului post-modern, în spectacole gen „Buzunarul cu pâine” și „Happy End”. Din câte am înțeles, acesta a absolvit în anul 2008 cursurile Facultăţii de Teatru din cadrul Universităţii Hyperion din Bucureşti, la clasa profesorilor Rodica Mandache şi Eusebiu Ştefănescu, iar ulterior a fost admis la UNATC, regie teatru.
Spectacolul „Zadarnicele chinuri…” este o împletire fabuloasă dintre ieri și azi, tema fiind clasică, însă nemuritoare: puterea înrobitoare a dragostei. Alexandru Bogdan a optat pentru o distribuție în unsprezece roluri (Cosmin Panaite – Regele Ferdinand; Diana Lazăr – Principesa Franței; Răzvan Bănuț – Berowne; Delu Lucaci – Rosalina; Bogdan Amurăriței – Dumaine; Cristina Florea – Katarina; Horia Butnaru – Boyet; Cătălin Ștefan Mîndru – Armado; Sergiu Moraru – Moth; Clara Popadiuc – Jaquenetta; Alexandru Marin – Costard), în loc de optsprezece, cum erau împărțite inițial în piesă. Cum trupa Teatrului Municipal „Matei Vișniec” mi-a făcut poftă de teatru și altă dată, decid să las la o parte laptopul supraîncălzit și să-mi îndrept pașii spre fosta sală, modernizată și adaptată, de la Cinema “Modern”.
Decor minimalist și hip-hop-ul regelui Navarrei
Supraviețuiesc cu greu avalanșei de triluri (scoase atât de păsări, cât și de claxoane) și aerului primăvăratic de-a dreptul, care face mieii să zburde (atât pe câmpii, cât și pe esplanade), și ajung, astfel, în sala de spectacol. Nu ridic ochii din bilet până nu ajung la locul meu, căci mereu mi-a fost teamă de confuzii legate de locuri. Mă așez liniștită pe scaun și ridic ochii spre scenă. Când colo, mă trezesc față în față cu actorii care umblă nonșalanți în fața publicului, vorbind și chiar râzând între ei. „Ia uite, am intrat în timpul spectacolului!”, îmi spun în gând și mă uit rușinată la ceas. Ce să vezi? Mai sunt zece minute până la ora stabilită. Rămasă un pic buimacă, analizez decorul, poate-poate voi înțelege ceva din ce se întâmplă aici. În fața ochilor mei se așterne un decor minimalist, așezat pe orizontală: unsprezece scaune neutre, din metal (6 pe o dreapta, 5 pe stânga). În rest, scena goală. De aici pot vedea costumele pregătite: zăresc niște căciuli în stil atât de rusesc. Ah, uite și un costum de iepuraș. Alea sunt aripi? Stai să mă uit un pic mai bine la actori. Jaquenetta (Clara Popadiuc) și Costard (Alexandru Marin) sunt îmbrăcați pitoresc, pe când Boyet (Horia Butnaru) e într-un costum roz, condimentat în stil victorian. Pe program citesc: de scenografie și costume s-a ocupat Raluca Alexandrescu. Bună treabă!
Se face fix 19, bate gongul. Actorii iau loc: pe dreapta, băieții, pe stânga, fetele. Liniște în sală.
Pe parcursul spectacolului, partea de light și video design au fost asigurate de Eranio Petruska. Lumina albastră, rece (simbolul, de altfel, al cerului din vestita grădină a Navarrei) se preschimbă într-un roșu aprins, pasional, ca mai apoi lumina să capete nuanțe pastel, printre care acel roz atât de specific îndrăgostiților. Semnificația culorii depinde însă de percepția fiecăruia. Ecranul din spate joacă și el un rol important în construcția întregii piese, ținând pe rând locul de cer, „Forșpan” , indicatorul personal al spectatorului (desemnând locul în care ne aflăm: inima/ mintea personajului sau realitatea) și reușind să amplifice emoția spectatorului. Astfel, pe parcursul „Imnului Abstinenței” – un hip-hop live cântat de Ferdinand, regele Navarrei (Cosmin Panaite) și cei doi nobili din curtea sa: Dumaine (Bogdan Amurăriței) și Berowne (Răzvan Bănuț) – se derulează în spatele lor exemplele de personalități faimoase la nivelul cărora Navarra vrea să ajungă: Albert Einstein, Matei Vișniec, Mihai Eminescu, Charlie Chaplin. Și așa mai departe… Melodii celebre ca „Love Story” și „Vanishing Act” (piesă pe parcursul căreia personajele își iau adio de la public) valsează tenace printre replicile încărcate de umor și simțăminte. Am avut bucuria de a mai face cunoștință cu un alt timp de melodie, pe care l-am mai întâlnit rar la un spectacol de teatru: tăcerea înfiorată a publicului în așteptarea următoarei replici.
Roluri asumate
Pe la jumătatea spectacolului, întreaga sală ajunsese la maturitate: parte a aceleași energii, cu gânduri îndreptate în aceeași direcție. Această contopire luase naștere încă de la început, căci Dumaine (Bogdan Amurăriței) a deschis cu fast această „conferință de presă”, coborârea în public a regelui Ferdinand (Cosmin Panaite) a contribuit și ea la această atmosferă, iar așezarea în scaun, printre spectatori, a iepurașului Berowne (Răzvan Bănuț) a atins punctul culminant.
Fiecare personaj a fost asumat cu brio. Clara Popadiuc și Alexandru Marin reușesc să aducă sub reflector, odată cu ei, imaginea (scenică) a dragostei carnale (prezentă încă de la începutul piesei) prin relația interzisă dintre Jaquenetta și Costard. Diana Lazăr și Cosmin Panaite definesc iubirea la nivel sufletesc, liric, prin idila născută între Regele Ferdinand și Principesa Franței. Spre deosebire de instinctul trupesc, dragostea cerebrală crește de la stadiul de embrion până la înflorire, trecând prin adevărate chinuri. Schimbul de replici dintre Ferdinand și nobilii de la Curte curge lin, fiecare replică fiind primită din plin și oferindu-se la schimb o reacție pe măsură. Cei trei vor trece prin supliciul iubirii, luptându-se din răsputeri cu dragostea și realizând, în final, că împotrivirea e zadarnică.
Cosmin Panaite (Ferdinand) domină scena cu vocea puternică și abilitatea (personalizată) de a ști să tacă. Încă de la intrarea pe scenă, simțurile spectatorilor (adânciți încă în bine-cunoscutele „device-uri” ) sunt invadate de aerul regal tălmăcit cu atenție, iar ochii, roșii din cauza luminii prea puternice a ecranului, privesc nedumeriți scena. În cazul lui Cosmin Panaite, nu putem vorbi de un apogeu al jocului actoricesc, căci întreaga reprezentație atinge culmile talentului înnăscut. Bogdan Amurăriței (Dumaine) impresionează prin claritatea mișcărilor: emoțiile trăite de personaj alcătuiesc un hilar cocktail pe chipul acestuia. Trăsăturile actorului de comedie sunt puse în lumină mai ales în momentul deghizării în „tovarăși ruși”, personajul Dumaine mulându-se perfect pe trăsăturile actorului în cauză (sau, poate, e exact invers: actorul se suprapune personajului?). Oricum, momentul în care Dumaine a venit cu propunerea de a se deghiza în ninja a adus sala la nivelul aceleași unde de bună dispoziție. Răzvan Bănuț (Berowne) exploatează fiecare resursă oferită de natură (natura umană, desigur) pentru un rol cât mai convingător, asumat în totalitate, jucându-se cu vocea și cu corpul. Un exemplu? Din perspectiva cronicarului începător ce mă consider, jocul mâinilor (uneori mai expresiv decât textul) a contribuit într-un procent mult mai ridicat la marcarea personajului decât mi-aș fi putut imagina că pot face zece degete și două încheieturi agile. Astfel că opunerea în fața regimului propus de regele Ferdinand devine mai nostimă cu fiecare rotire a încheieturii.
În partea feminină a lucrurilor, iată cum stau ele (evident, actrițele, nu lucrurile): Principesa (Diana Lazăr), doamnele din suita Principesei – Rosalina (Delu Lucaci) și Katarina (Cristina Florea) – și chiar Boyet (Horia Butnaru feminin?) sunt personaje pline de veselie și umor, care primesc iubirea cu naivitate șarmantă. Diana Lazăr (Principesa Franței) vrăjește întreaga sală încă de la intrarea în scenă, transmițând o adevărată cuantă de energie. Pașii mici, delicați, atât de specifici prințesei din povești, sunt executați cu eleganță. Entuziasmul în fața dragostei este jucat deopotrivă cu eleganță și vitalitate. Primul dialog avut cu Regele este condimentat de Principesă cu expresii mimice ludice, descoperind publicului mici secvențe incitante din ce avea să urmeze. Delu Lucaci (Rosalina) încântă cu dicția ei perfectă. În visarea la Berowne, aceasta se aruncă neînfricată într-o avalanșă de cuvinte rostite fără cusur, total inteligibile și la fel de puternice ca atunci când ar fi fost spuse încet și ferm. Cristina Florea (Katarina) atrage cu nonșalanța mișcărilor și a replicilor. Asemenea Rosalinei, aceasta atinge vârful în momentul declarației pentru iubitul ei, Dumaine. Vocea actriței posedă capacitatea de a stârni atât (mici) lacrimi, cât și râsete (mari), actrița știind să-și folosească talentul actoricesc asupra publicului prins în capcană. Horia Butnaru (Boyet) și costumul lui roz aduc hazliul pe scenă, încadrându-se sub reflectorul potrivit, la momentul potrivit. Intervențiile pline de umor ale actorului, susținute de o mimică bine antrenată, contribuie la potențarea semnificațiilor generate de replici. E o unitate între fond și formă.
Cătălin Ștefan Mîndru (Armado) își arată profesionalismul prin fiecare frază (spusă și nespusă) și se mulează perfect pe caracterul personajului interpretat. Visul pisicii cosmice este jucat cu măiestrie. Da, în cazul actorului Cătălin Ștefan Mîndru putem vorbi despre o atitudine specifică în compania căreia joacă fiecare personaj. Și, culmea, în majoritatea cazurilor o îmbrățișează pe cea mai bună variantă. Sergiu Moraru (Moth) se profilează pe caracterul eroului său, transpunându-se binișor în rol. Replicile sunt rostite cu simț de răspundere și încredere totală în personaj. Clara Popadiuc (Jaquenetta) și Alexandru Marin (Costrad) trimit către public (fără prea multe cuvinte, însă prin gesturi și onomatopee plasate la locul potrivit) dinamismul (și chinurile) relației dintre personajele lor, reprezentanții clasei de jos.
Regizorul și actorii reușesc să dea viață pe scenă unei piese ciclice (începutul și finalul ajung în același loc) și să o transpună în cotidian prin adăugarea de simboluri specifice zilelor noastre (cuvinte precum hashtag, elemente de yoga, motanul cosmic și lasere din ochii lui Shakespeare), piperând-o cu replici savuroase, care rămân în sufletul spectatorului.
Am scris aceste rânduri când am ajuns acasă, închizându-mi jurnalul de teatru în momentul începerii piesei. Gustul rămas după „Zadarnicele chinuri…” (piesă jucată mai rar) este ușor parfumat, delicat și dulce, asemănător gustului unei cafele într-o dimineață de duminică: gata să te trezească blând și ușor la realitate. Am să vreau să mai văd o dată spectacolul. Merit. Merită?
