Călin Ciobotari
Eram licean când am citit pentru prima oară prozele scurte ale lui Radu Tudoran, din Orașul cu fete sărace. Nici nu mai știam că era vorba despre sărăcie acolo. Memoria îmi servea doar contururile unui erotism foarte intens, a unei sexualități care mă tulburase atunci cel puțin la fel de mult precum faimoasele pasaje din Răscoala. Acum, recitind cartea în contextul montării ieșene a lui Radu Afrim, am rămas uimit de calitatea scriiturii, de forța imaginilor pe care le produce Tudoran de acolo, din anii 30 în care scrie, de învelișurile poetice ale temelor sociale, dar și de nedreptatea pe care istoriile literare i-au făcut-o acestui scriitor dacă nu complet uitat, atunci asociat în exces doar cu serialul de mare succes în comunism Toate pânzele sus.
Tipul de lectură pe care îl practică Afrim e cumva similar celei pe care a exersat-o în Max Blecher, în montarea sa din 2006, Constanța, atunci când anticipa și contribuia la revenirea pe care autorul Inimilor cicatrizate avea să o aibă în deceniul următor. Afrim citește texte clasice nu neapărat actualizându-le, ci clasicizându-ne pe noi, martorii incursiunilor sale, obligându-ne să trăim, pentru două-trei ore, în lumi parcă descoperite pe fundul vreunei mări. E un straniu efect de călătorie pe care îl lasă în tine spectacolele de acest fel ale lui Afrim. Orașul pe care ni-l propune, destul de precis localizat (undeva între stepă și Nistru), nu este atât un oraș în sens geografic, cât un topos realist-magic pe străzile căruia circulă vântul, diavolul și neobișnuit de multe fete sărace. Spectacolul acesta ieșean nu este prioritar, cel puțin pentru mine, un spectacol documentar despre sărăcia din Basarabia anilor 30, ci, mai degrabă, despre legăturile foarte complicate dintre sărăcie și erotism, despre geruri cumplite și deșteptări ale primăverilor ce au fost și vor fi.
Într-una din poveștile pe care le mixează Afrim, casa lui Marinică, șeful depozitului de lemne dintr-un oraș în care lemnul e doar al câtorva, devine pasajul inevitabil prin care fetele rebegite de frig trec pentru a cunoaște dragostea. Toate au trecut prin patul acestui Marinică, personaj pe care regizorul Afrim și actorul Cosmin Maxim ni-l plasează într-o zonă a umanismului rezonabil, amestec de milă și poftă trupească, donjuanism sezonier, Străin pe care nimeni nu-l iubește, însă toți îl acceptă fie ca pe o salvare, fie ca pe un lux pe care, din când în când, și-l permit. Departe de a fi fericit, șeful depozitului de lemne pare un zeu păgân ce distribuie de-a valma căldură și plăcere muritoarelor care îi iau cu asalt casa. Nu i te poți opune, lui și stivelor de butuci mai înalte decât gardul sau scânteilor pe care, din casa-ți înghețată, le zărești ieșindu-i din horn. Meteorologia asigură materie primă fanteziilor acestui personaj atât de original și fermecător.
Afrim nu operează în mod direct cu sărăcia. Ea este mai degrabă subînțeleasă decât arătată. Cârpele cu care sunt îmbrăcate fetele sărace au uneori o frumusețe discretă, iar alteori rămân într-o zonă a simplității. Esențializate, foamea și frigul sunt subliniate din când în când prin acțiuni de o duioșie cu deschidere spre tragic – scena în care, după viol, victima încearcă să mănânce prăjitura adusă în dar de agresor, sau scena în care același personaj se contopește cu soba încinsă sau, în general vorbind, ușurința cu care fetele se vând primului sosit. Iarna, gerul sunt adânc, organic intrate în fiecare personaj, la fel cum mirosul de pește o va însoți toată viața pe fiica negustorului. Pe ferestrele din lateralele scenei, amintind de vitrinele luminate ale unui muzeu, ninge ambiguu, aparent idilic, însă înspăimântător pentru cei care au de trecut printr-o nouă iarnă. Plapuma, soba, basca, paltonul, fularul de lână au o importanță atât de mare, încât aproape că își câștigă dreptul de a fi personaje.
Cum funcționează erotismul în acest context? Devine sexualitatea doar o monedă de schimb, sau iubirea, ca și primăvara, va veni negreșit? Este băiatul care te-a sărutat primăvara trecută o motivație suficient de puternică pentru a te arunca din nou în viață? Sunt frumusețea și tinerețea mai presus decât sărăcia sau, din contra, asemenea unui cancer, sărăcia erodează bucuria de a trăi? E o altă temă, profundă și atemporală, pe care ne-o propune Afrim. Pentru că atunci când apare iubirea, ca în scena atât de frumoasă în care un alt Străin (Ionuț Cornilă), cu a sa neobișnuită blândețe din ochi, găsește o gazdă potrivită, gerul devine nu doar suportabil, ci de-a dreptul incandescent.
Afrim nu lasă netrecute cu vederea raporturile masculin-feminin, accentuate într-una din secvențele foarte puternice ale spectacolului: scena răzbunării împotriva violatorului, pusă în act de cea mai vârstnică femeie a comunității, se derulează pe sonorități ritualice în care grupul feminin, compact și întunecat, o altfel de adunare a femeilor, îl asociază pe bărbat cu dracul și îi acompaniază pedeapsa cu moartea. E doar una din coralitățile pe care regizorul le manevrează în diferite scopuri. Spectacolul nu se înscrie, însă, nicicum într-un discurs de tip feminist, în ciuda acestei empatii delicate cu vulnerabilul, cu fragilul. De altfel, cu excepția subofițerului fals curtenitor și, apoi, primitiv cotropitor (în forță și gradual dezvăluit de Dumitru Năstrușnicu), Cosmin Maxim, și, mai ales, Ionuț Cornilă furnizează o masculinitate neagresivă. Cine caută aici, așadar, condamnări explicit-vehemente ale stărilor de fapt din Basarabia de acum aproape o sută de ani va fi dezamăgit.
Un spectacol afrimian n-ar fi afrimian dacă nu ar avea doze de suprarealism. Paranteza suprarealistă pe care Mura, personajul Adei Lupu, o crează atunci când vorbește despre diavol și despre despărțirea de propria-i umbră este unul dintre cele mai intense și mai înalte momente ale spectacolului. Relația pe care Ada, această minunată și unică actriță a noastră, o dezvoltă cu cuvintele pe care le rostește este absolut uimitoare; până și cele mai neînsemnate prepoziții sunt încărcate cu energii și melodicități ce par că vin de foarte departe, ca și cum corpul Adei devine coridor prin care circulă traumele, spaimele, penumbrele și luminile omului dintotdeauna. E ceva hipnotic și constant suprarealist în tot ceea ce face Ada Lupu pe scenă. Afrim rezolvă magistral această memorabilă scenă în care diavolul rustic, cu coarnele sale înspăimântătoare, devine parte din grupul de colindători, alături de copilul (impecabilă Iuliana Budeanu) ce poartă în sine tradiția. Demonicul asistând inocența, în interiorul unei tradiții – ce formidabilă imagine cultural-viscerală… Tot în cheie suprarealistă este tratată fiica plăpumarului (foarte expresivă Ioana Buta pe tot parcursul spectacolului), cea care scuipa sânge în batistă. Moartea ei și dispariția sub plapuma pământului sunt provizorii, căci moartea, în orașul fetelor sărace, este atât de intimă vieții, încât plecare definitivă nu e posibilă. Alte două imagini tulburătoare: moarta, urcată undeva în înaltul casei călduroase a lui Marinică, în axă cu pasărea împăiată care cândva obișnuia să zboare; la fel, moarta, privind alături de o fată încă vie, minute în șir pe fereastră, cum ninge… Alături, în scenă simultană, viața își vede de ale ei… Odată cu Mura, o altă subtemă își face loc în spectacol, îmbogățindu-l: trauma.
Fără să producă decoruri ieșite din comun, Cosmin Florea recurge la o scenografie a cărei deschidere favorizează jocul la public. Pe aceeași linie se află spațiul privat al lui Marinică, cel convențional public și camera înghețată a Murei. Uneori, ușile centrale se deschid, oferindu-ne vederii tablouri ce integrează personajele, eternalizându-le. Privirea în tablou, adâncimea tabloului, structurile compoziționale ce blochează liniile narative privilegiind meditația sunt și ele ingrediente dintr-o regie extrem de complexă. Cromatica vie a acestor insule vizuale vine în contrapunctul bejurilor neutre scăldate de luminozități palide și reci.
Unul din straturile fundamentale ale Orașului cu fete sărace este muzica (universul sonor e asumat de Radu Afrim, iar aranjamentul vocal, pregătirea muzicală și interpretarea la pian îi aparțin Dianei Roman). Diana, integrată ca personaj în spectacol, conduce liniile melodice din care, adeseori, sounduri recognoscibil populare sunt redate în registru cult. I se alătură solo-urile Dianei Vieru, studenta ieșeană fiind, indiscutabil, una dintre revelațiile majore ale spectacolului, prin calitățile pe care ni le arată, dar și prin adevărul pe care, cu dezinvoltură, îl aduce în scenă de fiecare dată.
La răstimpuri, paleta aceasta de stări poetico-realist-senzualiste este completată cu umor. Spectacolul beneficiază de prezența remarcabilă a Pușei Darie. Mamocica ei, amestec fascinant de umanitate, scepticism și degradare umană, este ceea ce probabil vor ajunge, mai repede sau mai târziu, fetele din jur, proiecție în viitor a unui prezent în care hormonalul încă luptă cu gerul. Pușa Darie, mamă universală și amurg al feminității, compune neostentativ, uneori aproape naturalist, scene la care râzi cu lacrimi în ochi, dar și scene în care privirea se pierde în gol. Te poartă de la lacrimă la zâmbet cu ușurința cu care doar marile actrițe o pot face…
Pe lângă cei deja amintiți, Mălina Lazăr (scoasă, în sfârșit, har Domnului …Afrim, din mâzga unor produse dubios-teatrale precum Gaițele sau Opt femei, excelentă în finalul spectacolului), Mara Lucaci (radical reinventată față de cum o știam), Diana Amitroaie (dublu al Adei Lupu, achitându-se ireproșabil de sarcini), Ioana Aciobăniției, Dumitru Georgescu și Radu Homiceanu rezolvă cu brio populația orașului pe care, iată, Afrim îl face faimos. Este de așteptat ca, la fel cum s-a întâmplat în cazul lui Max Blecher sau Rebreanu, interesul pentru Radu Tudoran să crească brusc. Este unul dintre cazurile acelea rare când teatrul pune umărul la promovarea sau redescoperirea unui literaturi uitate… Nu putem decât să ne bucurăm!
Teatrul Național „Vasile Alecsandri” Iași – Orașul cu fete sărace, scenariu după nuvelele lui Radu Tudoran; regie, scenariu și univers sonor de Radu Afrim; scenografie: Cosmin Florea; aranjament vocal, pregătire muzicală, pian: Diana Roman; asistent de regie: Alexandra Vieru; distribuția: Ada Lupu, Pușa Darie, Cosmin Maxim, Ionuț Cornilă, Dumitru Năstrușnicu, Diana Roman, Diana Vieru, Mălina Lazăr, Ioana Buta, Iuliana Budeanu, Mara Lucaci, Diana Amitroaie, Ioana Aciobăniței, Dumitru Georgescu, Radu Homiceanu. Data vizionării: 2 martie 2020.
