Călin Ciobotari
Spectatorul care, din varii motive, într-o seară de primăvară, ar întârzia la spectacolul Agnes Dei (Teatrul „Victor Ion Popa” Bârlad, regia Dorin Mihăilescu), ar putea crede că a greșit intrarea și că a nimerit în Biserica din vecinătatea Teatrului. Căci un interior de biserică reproduce decorul lui Sandu Maftei, cu fragmente mobile de catapeteasmă de pe care ne privesc sfinții noștri cei de toate zilele. În fundal, un Christ imens și cumva nefinisat, prezent, însă, în același timp vag detașat, intensifică impresia de scenografie …naturalistă. Cântecele liturgice și siluetele monahale îl pun în mare dificultate pe întârziatul nostru ipotetic. Este acesta cu adevărat Teatrul? O femeie intră în scenă. Face câteva sumare rearanjări de decor și își aprinde o țigară. Spectatorul întârziat începe să se liniștească, e totuși teatru, în bisericile din Bârlad așa ceva nu ar fi cu putință…
Așa începe Agnes Dei, un spectacol care, înainte de toate, mi se impune ca un vast mozaic de aparențe. Fondul dramaturgic este dat, desigur, de excelentul story scris de John Pielmeier (ecranizare în 1985, în regia lui Norman Jewison), despre problematica situație în care, în chilia unei măicuțe, este găsit un prunc mort. Singura altă montare a textului în spațiul teatral românesc, după știința mea și a internetului, este cea de la Odeon, din 2005, în regia lui Marius Oltean.
Dorin Mihăilescu se departe de abordarea de tip policier pe care miza filmul amintit mai sus și preferă o foarte minuțioasă investigație de tip psihologic. El accesează astfel un plan secund al textului, cel în care, mai mult decât cazul concret al lui Agnes, contează mecanismele psihologice ce însoțesc actul pe cât de natural, pe atât de complex al maternității. E o graniță foarte fină, în spectacol, între religios și laic, mereu remodelată, mereu rearanjată, cu maternitatea contrapusă sau așezată în complementaritatea celei mai mame dintre mame, Maica Domnului, o graniță familiară și totuși enigmatică care ne amintește cât de puțin știm totuși despre subiectul acesta. Regizorul ne scoate din zona de confort a preconcepțiilor edulcorate despre „mamă” și ne așază, prin paradoxale și tandre violentări, în fața maternității rele, în fața maternității ca sursă a traumei, în fața corupției de tip genetic. Prezentul piesei (și al spectacolului) se deschide către un trecut întunecos, din extratext, în care, deopotrivă, maica stareță, maica Agnes și psihologul Livingstone își contemplă demonii biografici, cei responsabili de faptul că viețile lor prezente arată așa și nu altfel. Astfel, pe lângă balansul constant între Biserică și Lume, un altul, problematic și plin de tensiune, fisurează confortul spectatorului: cel dintre trecut și prezent, temporalități aflate în interdependență și conflict. Cât despre viitor, acesta se deschide doar spre moarte…
Sunt multe alte teme colaterale ce fac din spectacolul acesta unul deschis: o temă a feminității suprimate, o temă a iubirii aproapelui, o temă a însingurării și a zidirii în sine, o temă a conștiinței omului modern etc. Povestea lui Pielmeier curge, cu claritate și concizie, însă simți, simultan, și lectura profundă a regizorului. Pe parcursul celor 90 de minute de spectacol, experimentezi, rând pe rând, teatrul religios (rara avis în teatrul românesc, și e interesant să te observi pe tine însuți în fața unui astfel de experiment teatral), teatrul psihologic, teatrul realist (cu regulile și relațiile dintr-o lume închisă, monadică, precum cea monahală). Spectacolul, dincolo de aerul de Tanacu prestabilit care adeseori ne învăluie, poartă în sine și condițiile unei dezbateri cât se poate de raționale, invitându-ne să ne alegem singuri înțelesurile cu care, la final, ieșim din sală. Cromatic, albul și negru se etalează pe fundalul de culori vii, aproape evocând pictura naivă, cu câteva accente tonice de albastru ce par a ne spune, într-un registru paralel, că viața merită, totuși, trăită.
Fără îndoială, decizia lui Dorin Mihăilescu de a monta acest text (în acest mod!) a depins foarte mult de existența în trupa bârlădeană a Dianei Hatmanu, recent absolventă a Facultății ieșene de Teatru, a cărei atât de rapidă creștere valorică pur și simplu mă ia prin surprindere. Diana așază în personajul Agnes o delicatețe pe care, structural, ea însăși o are, însă știe să nuanțeze fragilitatea cu care operează, plimbând-o pe complicata axă dintre tăria credinței în Dumnezeu, trădarea acestei iubiri și tulburările de natură psihică. E un personaj plurivoc, amplu în inter-relaționările sale cu văzutul și cu nevăzutul, cu psihologul, cu maica stareță, dar și cu Maica Domnului, cea care cântă prin ea, ori cu propria-i mamă, moartă, și bântuindu-i atroce chilia și subconștientul. Agnes te face, deopotrivă, să o iubești și să o compătimești, să o privești cu milă și frică, așa cum cu milă și frică le priveau vechii greci pe eroinele tragediilor de altădată. Milimetric lucrat, cu un contur de personaj alb-negru foarte puternic și foarte asumat, rolul acesta o plasează pe Diana Hatmanu într-o „listă scurtă” a tinerelor actrițe cu mare potențial.
În rolul maicii starețe (și al feminității la apus, căci spectacolul propune și o structurare a feminității pe vârste), Lily Alexiu dă conținut pertinent unui model feminin dual: pe de o parte, maică a cărei credință nu o punem la îndoială, pe de altă parte, femeie trecută prin viață, contrapunct al inocenței depline a lui Agnes, sfâșiată și ea, însă, între polarități pe care, chiar și când le înțelege, nu le poate controla. Sigură pe rol, actriță experimentată și trecută prin multe „bătălii” scenice, Lily Alexiu are și altruismul de a-și pune în valoare mai tinerele colege. M-am bucurat să o revăd (după ceva timp!) pe Ramona Ananie, în rolul doctorului Martha Livingstone, ipostază a feminității de vârstă mijlocie, dar și a psihiatrului urmărit de propriile-i psihoze, observându-și pacienta – pe Agnes, dar și identificându-se cu ea, într-un mod ce trădează profesia, dar valorizează umanul. Parte consistentă a triunghiului scenic, Ramona Ananie contribuie la dozele mari de tensiune ale spectacolului și la etalarea unei noi perspective asupra feminității/ maternității.
Spre finalul spectacolului, regizorul pare că acreditează miracolul, minunea unei nașteri pe care personajele nu o pot explica. O face suficient de abil încât „jocul la dublu” al întregii montări să continue, iar noi să decidem în plan personal dacă e vorba despre o minune divină sau, poate, despre faptul că maternitatea în sine este o minune la care, ca și în multe alte cazuri, ne gândim superficial spre deloc. În felul acesta, Agnes Dei e și despre noi. Sau, în mod prioritar, despre noi!
Teatrul „Victor Ion Popa” Bârlad – Agnes Dei, de John Pielmeier, traducere de Anca Florescu și Costin Manoliu. Regie, versiune scenică, ilustrație muzicală de Dorin Mihăilescu. Scenografie: Sandu Maftei. Distribuție: Diana Hatmanu, Ramona Ananie, Lily Alexiu. Data vizionării: 16 martie 2019. Foto credit: Sergiu Strat
